TABLOU


simt un om translucid prin care se vede marea
ca și cum ar fi o sticlă aruncată aiurea pe plajă
și e totuși curată da
de se descalță devine nud oricâte haine ar avea pe el
de calcă pe nisip îi vor intra granule între degete
și tot nud ar fi da
de omul ar gândi așa cu nisip între degete
povestea lui ar fi aceeași ba chiar mai plină de sentimente
din cauza jenei lui lăuntrice din cauza nisipului
uitând că nu și-a suflecat pantalonii ca să poată intra în apă da
se lasă seara și apar stele acolo la malul marii da
și transparența omului pe scena lumii
cu marea la picioare aplaudând în valuri
aplaudând ca și cum ar fi avut o reprezentație
sătul să tot mulțumească mării
care tot aplaudă în valuri neobosită udându-i timid vârfurile picioarelor
ca și cum ea ar fi fost prea timidă
el la picioarele lumii marea la picioarele lui da
el fantomatic nud indiferent de câte haine ar avea pe el
făcând gesturi largi mereu cu spatele
aplecându-se așa cum i-a dictat scenograful da
coregrafie cu dans absurd scris și descris continuu
pe malul mării îl văd cu ochii închiși întors cu spatele
gesticulând în văzul stelelor ca într-un dans african da
căutând lumina în întunericul luminat
doar de aștrii care se oglindesc ìn spuma mării
de parcă marea ar fi fost esența luminii nopții da
frigul pătrunde chiar și în dansul omului
care se chircește când ar fi vrut să se destindă
da se simt toate astea în miscările lui
și în felul în care marea se vălurește necontenit da
ea singură în bătaia stelelor da
el singur în dansul lui continuu și gesticulat da
la un pas de nebunie da la un pas de neant da
doar ea și el da unul în altul da amândoi la fel de reci da…

SE TRAGE!


Se trage! Se trage cu durere și cu ură!
Copii răniți de vorbe fără rost,
Vor pierde viața lor! Și cu ce cost!?
Înăbușiți de grija puștii oarbe.


Se trage! Demoni cu chip și oase
Ce nu simt viața celui ce-l doboară;
Doar aritmetic trec un nod pe-o sfoară
Și-apoi un pas și-un zâmbet într-un colț.


Se trage și se moare într-o glumă!
Cu răni adânci făcute într-o doară;
Fără de viață moartea împresoară
Acele suflete ce nu mai au curaj.


Se plânge pân’ la piele, pân’ la os!
E totul doar un semn de exclamare,
Strigat de-acel pe care încă-l doare
Puțina omenie și simțul că e prost.


Oh, nebunie vie! Nu mai trage!
Că mor copii și mor și-ai lor părinți,
Nu ne permitem să ni-i facem sfinți
Pentru un pumn de resturi aruncate.

GÂNDURI

GÂNDURI

știi visam uneori la stele și mă gândeam cum ar fi

dacă totul s-ar reduce la ființele din noi

dar fiind însemnați cu pecetea trecerii sigure ne mai învârtim câteodată

printre aștrii obscuri ai lumii

ciudat

de vagă e clipa dintre noi

experimentând surplusul de zile până la final

alunecând din înaltul cerului

cu mințile vii și nesecate în care trăim aiurea realități

pe care ni le făurim pe îndelete

sau frugale și rapide

știi că gândurile mele se întretaie cu ale tale de ne făurim împreună o viață

pe care să o trăim în stilul nostru absurd sau real

la alegere

și cum ne mai țineam noi de mână în timp ce universul se învârtea în jurul nostru

sau aiurea

în jurul lui

și ce ne mai spuneam cuvinte cu nesaț de întorceam fiecare piatră

ca să citim viitorul de pe pământul care se lipea de ea

și cum așteptam noi asteroizii să aducă sfârșitul nostru

al întregii planete

ca să i se dea și ei șansa să o ia de la capăt

îmbrățișați ne-ar fi găsit pe amândoi și ne-am fi spus că ne iubim

până când pământul ne-ar fi ținut în picioare

și-apoi ne-am fi căutat fiecare mamele prin fisurile iscate în asfalt

și ne-am fi iubit fiecare celulă cu sete de parcă ea ar fi fost

sursa unei noi vieți

de ne-am fi transformat în mame noi înșine

pentru că doar așa am fi dăinuit și noi ca să renaștem o dată cu creația cea nouă

O idee , vă rog!

O idee de viaţă, vă rog!
O idee care să inspire oraşul la respiraţie,
O contemplare difuză a aerului spre plămâni,
Care să îl inspire spre expiraţii şi-apoi spre… OH! inspiraţii.

O idee de iubire, vă rog!
O idee care să rupă în două stomacul, să lase fluturii să zboare;
Care să transforme fericirea în viaţă trăită aievea,
Cu riscul beţiei de unul de altul, trup lângă trup şi minte lângă minte.

O idee de fiinţă, vă rog!
Din corpul acesta, întreg şi firesc,
Se nasc rugăciuni către naşterea lumii;
Cu sânge ce circulă în văpaie spre nimburi
Şi-apoi izbucnesc din el artificii în multe culori.

O idee de moarte, vă rog!
Dar nu o moarte a mea îmi doresc!
O moarte a morţii şi-o înviere a zeilor pentru o mică veşnicie,
Una care să reducă impozitul pe dragoste de viaţă la un bob de orez.

O idee… vă rog!
O idee care să rupă tăcerea aceasta lugubră din pântece,
Măcar până la făurirea unei noi lumi de culori şi vise,
Una care să ne înlesnească traiul iubirii între două minute…
Sau două ore…
Sau două zile…
Sau…
O idee…
Una…

SURORILOR

Ne învârtim în cerc și ne găsim mereu

Fără dorința de a ne pierde. Rădăcini.

Ne prindem mâinile de ramuri și dansăm

Un joc de iele în pașii de lumină ai lumii.

Dansăm! Dansăm un dans simplu și grațios;

Mișcările ne sunt tandem, un pas, doi, trei…

O horă de săruturi, sentimente,

O salbă de cuvinte ce ne curg prin mâini.

Al meu e și al tău, se știe!

Și ce-i al ei e și al nostru, știm.

Dansăm alunecând, dansăm frenetic,

Hora dimineții din anotimpuri calde,

Ce știu de rouă, boare și răcoare;

Știu și de mâini ce ne cuprind duios

Și cer să fie sprijin când sufletul e greu.

Dansăm! Jucăm! Doi pași la dreapta

Spre parcul cu copii și cu alei;

Jucăm! Dansăm! Doi pași la stânga,

Spre căile căminului, către casă,

Unde “acasă” este totul, și noi suntem copile dulci.

A trecut mult de-atunci, o primăvară…

Înmulțită-n ani de viață.

Iar dacă ani trec, noi nu vom ști;

Purtăm aceleași măști de cruzi copii,

O mângâierea caldă e încă vie-n minte,

Iar de ne va fi dor de noi, oricare am fost ieri,

Ne vom întoarce iar în hora luminoasă,

Vom fi din nou copile, vom fi din nou “acasă”.

DE-AR FI…

De-ar fi să îmi destram raiul pentru un crez,

Și să-mi înec otrava în pocal de-argint,

Aș face vis din paradis și vin din stele

Pe care să îl sorb cu gura fără saț.

De-ar fi ca iadul să-l separ c-o spadă,

Și să-mi așez în tăietura lui un zid de netrecut,

Aș strămuta tot iadul între îngeri

Și-aș cuteza iertarea dintre spinii muți.

De-ar fi să joc sorocul pe-o simplă mângâiere,

Și-apoi să-ngrop trecutul, să crească un copac,

Aș înălța hotarul de-apus până la soare

Și-apoi aș curge cerul, să fugă-n lung și lat.

De-ar fi să-mi poarte mintea către zări mărunte,

Cu norîi să mă înfrățesc, s-alerg cu ei,

Aș vrea, din nou, pământul să-l inunde,

Să crească rod, și piatră, și suflet… și cu ei

Să cresc și eu de la-nceput.

Pământul încă poartă în mintea lui, aievea,

Imagini de copii…. Pesemne-oi fi și eu…

Coșmar sau vis, de-am fost… am curs cu timpul,

Prin râuri, lacuri, delte sau noroi,

Prin curgerea pământului… sau, poate, am uitat.