Văluri de aburi îmbracă aceste blocuri în griuri metalice
Și-apoi se înalță spre cer formând, la rândul lor, blocuri de nori gri posomorât;
Dar memoria ființei evaporate a apei creează o nouă lume pe care o oglindește
Ca un lac născut în ceruri menit să ne facă să ne vedem pe noi înșine;
Aerul împrumută din sentimente și se coboară curgând în lume cu tristeți,
Amestecându-le, amalgamându-le,
Alene sau în ropot, în ploi sau în cascade, formând din nou ființa de pământ
Care visează să se întoarcă în ființa norilor oglindă.
Oglinda vâscoasă ascunde în ea povara carnală a vieții,
Guri înfometate de trăiri vor ucide alte guri, înfometate și ele,
Ducând în oase spaima morții pe mile și mile, împrăștiind, la rândul lor, frici;
Apoi devin ciclice, de parcă eternitatea ar dura o veșnicie,
De parcă ciclicitatea lor ar fi continuă, uitând să se rupă.
Un gând răzleț va ameți drumul neîntrerupt și îl va frânge,
Dar până atunci să dansăm hora în cerc încă puțin.
Month: May 2022
ȘI CU CE DOR MI SE USUCĂ LILIACUL!
Între atâtea griuri și cartoane
Ce zac în maldăre de resturi și gunoaie,
O singură culoare îmi luminează ziua:
E liliacul meu de la fereastră
Ce cu curaj își cântă strălucirea,
Deși prea mult din soare el nu prinde.
Și-mi stau din diminețile, devreme,
S-admir opaițul violaceu din umbră;
Eu știu că înflorește pentru mine,
Dacă peste gunoi și izuri visează să impună.
Îi vreau adulmeca chiar și culoarea,
Îi știu cu mintea fiecare ram,
Iar de mă prinde în mreje întristarea
Îmi e de-ajuns ca-n minte să îl am.
E falnicul străjer al nemuririi vieții,
Dar va usca și el curând, o știu,
Culoarea violacee-a dimineții
Și-am să îmi amintesc mereu de el
Așa cum vreau să-l visez în zori.
Am să-i aștept un an, iar, înflorirea,
Și-am să-mi alin din diminețile prea gri,
Căci doar așa am să-mi adun și eu din anii
Ce între resturi și cartoane mă știu a viețui.
Valentina Vitan 