Din nou, sperand la ceva nou

Azi stateam de vorba cu cea mai buna prietena a mea, fata in fata, si ma vedeam in ea ca in oglinda. Cumva femeia asta a reusit sa imi redea, in cele cateva zeci de minute de discutie, timp in care am vorbit mai mult eu decat ea, o stare pe care o cautam de mult. Am intrat in biroul ei ganditoare si mahnita, am iesit zambind si aproape zburdand pe holurile scolii. Alaturi de ea am reusit sa imi dau seama ca am nevoie de un nou inceput, ca trebuie sa las rezidurile in urma si sa o iau din loc. Am intrezarit chiar si o frantura dintr-un nou viitor pe care mi-l doresc realizabil. Si il voi realiza indiferent cat de mult mi-ar lua. Cumva am stiut ce am de facut. Voi incepe cu inceputul: sa renunt la ce nu e al meu si nu imi apartine. Voi incepe sa sterg din regrete si sa imi promit sa nu recurg la aceleasi greseli, sa nu revin nici chiar cu gandul  la ce am sa las in urma si sa nu reaccept propuneri vechi doar de dragul amintirilor. Am tendinta asta de cand ma stiu. Cumva trebuie sa invat din multele mele greseli de pana acum.

Simt o nevoie acuta de a o lua de la capat, de a sterge tot pentru a o lua de la capat. Imi doresc sa se intample ca acum niste ani cand vedeam viitorul clar si stiam ca voi ajunge acolo, trebuia doar sa ma bucur de drum. Imi doresc sa dispar din vechea “eu” pentru a redeveni una noua. Metamorfoza fluturelui ar spune cineva, desi eu ma simt o molie. Las finalurile altora, eu nu mai simt nevoia lor.

Toni

A trebuit sa ii suplimentez programul cu o ora ca sa stiu ca am rezultate cu el. L-am invitat in cabinetul psihologului si i-am lasat lui scaunul de birou rotativ, stiam cat de mult ii place sa se joace pe scaun.

eu: -Deseneaza-mi si mie pe mama ta, vrei?

el: – Da’ nu stiu sa o desenez!

eu: – Bine, atunci gandeste-te la mami si fa-i o floare.

Face o floare asa cum poate si il intreb cu ce vrea sa le coloreze, iar el alege creioanele. Initial intentiona sa o coloreze pe toata intr-o singura culoare, dar i-am facut semn sa ia si alte culori. S-a comformat si apoi mi-a intins hartia.

el: – Gata, am terminat.

eu: – Numai una? Nu e cam putin?

el: – Nu mai vreau sa desenez.

eu: – Daca desenez si eu o sa mai faci si alte floricele?

el: – Da.

Ma apuc si eu de desenat si colorat flori, dar ale mele erau prea mari si el a vazut asta, asa ca singur s-a intins si mi-a schimbat foaia pe cealalta parte ca sa mai fac si altele. Adica numai el sa munceasca si eu nu?! Cand am umplut si eu foaia el n-a mai vrut sa faca si ne-am hotarat sa stam de vorba. Mi-a spus cate in luna si in stele, despre veri imaginari si matusi imaginare, nascocite pe loc. Mi-a povestit cum face el la terapii si cum doamnele cu care lucreaza sunt niste vrajitoare pentru ca tipa la el si il pun sa scrie mult, dar invatatoarea si “Vali” sunt zane ca nu tipa la el si ii dau voie sa mearga la toaleta atunci cand are nevoie (comportamentul asta va trebui sa il schimb cumva, va fi nevoit sa invete ce inseamna rabdarea). Am ras mult cu el. La final, cand s-a imbracat ca sa iasa pe usa, s-a uitat lung si razand la mine, aproape teatral:

el: – Hai ca te-ai prapadit de ras azi.

In viata mea nu am primit o asemenea replica de la un copil. Pe cuvant ca am ras si mai tare, iar el mustacea in urma mea stiind ca m-a facut sa rad.

De Valentine… si altele

Zilele noastre sunt numarate intre momentele in care sarbatorim cate ceva. In general omul cauta prilejuri ca sa se bucure de anumite evenimente, el renuntand de mult la ideea de a se simti bine fara temei. Asteptam vacantele sa ne relaxam, zilele onomastice sau de nastere sa sarbatorim pe cineva anume, Pastele si Craciunul sa ne aducem aminte de religie si de spiritualitate, Valentine’s Day si Dragobetele sa sarbatorim dragostea… Daca stau bine sa ma gandesc, omului i-a cam fost lehamite mereu sa caute motive sa se simta bine.

Valentinul asta imprumutat si Dragobetele autohton sunt zile fara rost in calendarul sarbatorulor personale. Culmea e mai toti devin, pe cat de dornici sa le sarbatoreasca, pe atat de deprimati cand constata ca nu se bucura cu adevarat de ele. Se bucura mai degraba de Martisor sau de Ziua Femeii decat de cele doua sarbatori dedicate dragostei.

Romanul se vaita de cat de comerciale au ajuns sarbatorile personale, dar uita mereu ca el inca mai are traditii care se incapataneaza sa traiasca, chiar si adaptate, dar ele supravietuiesc cumva. Probabil ca in timp vor disparea si ele, insa pana atunci va mai dura ceva timp.

Legat strict de cele doua zile mai sus amintite: tot aud pe ici, pe colo, cum ca omul prefera sa traiasca in propriile fantezii decat sa ajunga sa fie ranit. Cu alte cuvinte, omului ii e frica si de umbra lui de ajunge sa hiberneze in propria teama de a nu fi ranit. Ba, chiar unii din ei ajung sa isi creeze propriile rani pentru ca stiu cat sa dozeze din durere in dorinta de a nu se lasa raniti de altii, ca mai apoi sa se laude cu propriile rani si sa spuna ca ei au invatat ceva din experientele avute. In realitate nu invata nimeni nimic pentru ca, fie evita sa traiasca, fie traiesc visand si mintindu-se pe sine ca e mai bine asa. E drept ca ne dorim sa traim asa cum vedem in filmele americane de duzina sau de prima mana, insa constient stim ca e imposibil. Realitatea nu ne place, personalitatile noastre la fel, ne iubim de la prea putin la deloc, dar asteptam de la celalalt sa primim ceea ce noua ne lipseste; asteptam de la el fericirea, dar uitam ca noi insine o avem. Il asteptam cu tava intinsa, dezgolit, pentru ca noi sa ne luam din cel ce credem ca stim ca avem nevoie. In realitate fugim de sentimente, devenim niste sociopati cu obsesii fata de ceilalti, psihopati care se lasa imunizati de societate si de cei din jur si capata comportamente din ce in ce mai ciudate pe care le numesc normale si care pot deveni modelul de urmat pentru altii.

Critici, multe critici aduse noua si aduse celorlalti, sfaturi despre cum si ce sa faca fiecare  in diferite situatii. Nimeni nu le baga in seama. Cred ca cel mai bun sfat ar fi sa traim asa cum simtim, insa nici pe acesta nu l-am urma. Viata pare prea aglomerata ca sa facem ceva cu adevarat util pentru noi insine si pentru cei din jur.

 

Asta-noapte…

Daca ar fi sa renunt la ceva din programul de pe Radio Tasha as renunta la orice, dar nu si la Simpla Emisiune de Rock. Vorba unuia dintre ascultatori: am ras pana am facut febra la maxilare. Acum sunt franta de oboseala, emisia mea a durat 3 ore si ar mai fi tinut ea mult daca nu as fi vrut sa dorm. Dar si dimineata m-am trezit tot razand.

http://www.filehost.ro/3172599756/valive_12022017_mp3/

Un prieten bun

http://arhivatorul2.blogspot.ro/

E blogul unui prieten bun. Are multe povesti de spus si, desi are un stil oarecum propriu de a le spune, ele  vor curge lin. Un blog despre viata, despre problemele vietii lui, despre pasiuni si obsesii, despre carti, filme, seriale si muzica. Merita citit pentru ca are toate calitatile unui povestitor. Cu timpul va invata sa se aseze cum trebuie in fata tastaturii ca sa isi continue povestea, insa pana atunci merita ingaduinta, e la inceput.

M-a acaparat activitatea asta

E atat de incitanta ideea de emisie pe radio ca m-a acaparat destul de mult. Ii aloc timp destul, dar am redus numarul emisiunilor pe saptamana pentru ca imi ia mult timp si nu mai pot face alte lucruri necesare mie. Si e rock, rock cat cuprinde. Putin soul, bloues, pop, electro din cand in cand. Si tot gasesc muzica, tot caut si reusesc sa gasesc pentru a nu imi repeta prea des melodiile din emisii. In cele 4 luni am aproape 2 terra, lucru deloc de neglijat.

Saptamana asta am redescoperit piese de la Depeche Mode, trupa pe care o stiu din copilarie si care m-a incantat enorm mereu. Ultimul lor single, lansat pe 2 februarie, se potriveste manusa evenimentelor care au loc de la un timp incoace in Romanica noastra mioritica. Si e MINUNATA piesa, e exact ce imi lipsea!