Atitudine imbecila

– Doamna, puteti sa va duceti in alta parte a autobuzului, va rog?

– ?!?

– Imi face rau cand ma uit la dvs. Nu suport sa vad oameni ca dvs.

– Doamna, daca va face rau sa ma priviti va puteti muta dvs in alta parte a autobuzului. Eu nu ma misc de aici pana ce nu cobor la statia la care trebuie sa cobor.

– Dar nu intelegeti, chiar imi face rau cand va privesc. Stau aici si nu ma pot uita in alta parte. Autobuzul e plin, vedeti doar.

– Doamna, dvs va dati seama ce atitudine de om imbecil aveti? Nu va convine ceva, va puteti deplasa in alta parte a autobuzului sau coborati la statia urmatoare si sa va urcati intr-un autobuz cu oameni care sa va placa dvs.

S-a intamplat ieri in 13B, dupa ce reusisem sa-mi iau pantofi de pe Exercitiu. A decis sa coboare lasandu-mi un gust amar in gura. Desi am incercat sa traiesc in liniste, fara sa fac prea mult deranj in jurul meu sau sa ies in evidenta (desi asta se intampla instantaneu), si oricata tarie de caracter as avea in fata unor idioti ca personajul de mai sus, tot ma simt prost cand intalnesc un astfel de comportament infect.

Advertisements

Marina (2)

– Ionele, aici, ba, aici aduci fursecurile si sucul. Trebuie sa tratam profesorii astia ca sa se simta bine aici cat o sa dureze anul.

Usa se dadu de perete si intra omul micut cu o tava plina de farfuri cu fursecuri, urmat de directorul scolii care inca se tinea cu mana dreapta de umarul lui stang. Directorul tinea in mana stanga sacosa de plastic cu cele doua sticle de suc. In drumul lui, profesorul Ionel il facu pe director sa se loveasca de vreo doua scaune, dar el dadea semne ca nici nu bagase de seama ca se lovise. Zambitor si binedispus era hotarat sa binedispuna pe toti.

– Stati sa va ajut, i se adresa una dintre doamnele aflate in sala de cancelarie.

– Bine, mai Viorico, tocmai tu vii sa ma ajuti? Nu mai e nimeni aici?

Directorul intoarse capul ca sa auda mai bine zgomotele din cancelarie, cu toate ca stia ca toti cei ce au fost la prima lui venire erau si acum.

– Liviule, parca asa spuneai ca te cheama, nu? Hai de ia sacosa din mainile femeii asteia ca si asa are probleme de spate si nu poate sa duca greutati.

Liviu se ridica repede de pe scaunul in care statea si se repezi catre femeie sa ii ia sacosa din mana rusinat ca a trebuit sa-i faca directorul observatie ca trebuie sa se poarte ca un gentleman. Lua sacosa din mana profesoarei de Latina – asa cum aflase in ultimele 5 minute de cand statea si se uita la ceilalti – cu toate ca aceasta protesta in liniste. Presupunea ca protestul ei era doar de fatada, dar nu spuse nimic ca sa nu isi atraga privirile celorlalti. Era de putin timp si n-avea nici un rost sa isi ridice toata hardughia de scoala in cap din prima zi. Observase ca celelalte profesoare intorceau privirile catre el si il priveau cand cu placere in ochii, cand cu raceala. Lui nu-i trezeau nici un fel de sentiment toata acea sleahta de femei adunate laolalta. Isi imagina ca erau pe atat de barfitoare pe cat pareau de interesate sau neinteresate de el. Dupa ce puse sticlele scoase din sacosa pe masa profesorul Ionel desfacu sticlele si incepu sa aseze paharele pe tava pe care adusese fursecurile ca sa le serveasca pe doamne, dar se razgandi si lasa tava pe masa. Se puteau si ele ridica de pe scaune sa se autoserveasca, daca doreau. Apoi se intoarse catre Liviu si ii intinse mana in semn de salut. Liviu intinse si el mana ca sa raspunda.

– Ionel Mischievici, profesor de geografie. Dupa cum a spus si domnul director, o sa iti placa aici.

Dar Liviu nici nu apucase sa raspunda profesorului ca se simti apucat violent de brat de director si tras dupa el afara din cancelarie.

– Liviule, unde ai mai lucrat inainte?

Cei doi traversara holul ingust care despartea cancelaria de birourile secretarei, al contabilei si al directorului, aflate in linie dreapta, deschise usa si il impinse inauntru.

– Stii, mie imi place sa-mi cunosc oamenii cu care voi lucra, asa ca azi voi sta pe capul tau. Eu sunt un om vorbaret si imi doresc si tu sa fi la fel, altfel vor mai fi zile in care te vei trezi cu mine pe cap. Ti-ai dat definitivatul?

– Am lucrat la scoala din Smeeni anul trecut. Stiti, eu vin din Arges, iar in Arges am lucrat mai mult la cumul de ore. Am predat si romana, si latina, si geografie… La dumneavoastra am ajuns dupa ce am facut la Bucuresti modulul psihopedagogic. Interesant, dar prea scurt. In trei luni ce sa inveti?!

– Daca era dupa mine as fi interzis modulul asta. Ca sa inveti despre deficiente si modul in care trebuie sa predai unor copii dezavantajati fizic comparativ cu cei multi, normali, e putin trei luni, chiar tu ai zis asta. Presupun ca te descurci cu programele si planificarile. Daca nu te descurci te vom ajuta. Daca vrei sa ramai la noi pe postul asta vom mai vorbi pe parcurs. Nu te superi daca te controlez din cand in cand, nu?

– Deloc, spuse Liviu foindu-se in fotoliu, lucru care-l anunta pe director de starea lui de discomfort.  Trebuie sa invat cum sa ma port cu copii deficienti. Degeaba invat eu despre ei teoretic daca nu stiu cum se poarta un copil in mediul lui natural.

– O sa inveti despre ei facand cunostinta cu ei. Problema cea mare e felul in care vei reactiona tu in prezenta lor. De obicei, oamenii normali devin impresionati pana la lacrimi de felul in care se descurca ei, iar majoritatea cred ca e o pedeapsa de la Dumnezeu. Eu nu o vad asa sau, mai bine zis, eu nu simt ca ar fi asa. Dumnezeu isi are rolul lui, dar nu in a-i face pe oameni diformi fizic. De asta se ocupa gena cea imperfecta, accidentul sau neatentia. Nu te lasa influentat cand ii vei vedea in clase. Ei sunt perfect normali din punct de vedere psihic si mental, iar in vietile noastre, ale tuturor, psihicul si mintea trebuie sa primeze intotdeauna. Activitatea noastra cerebrala ne dicteaza comportamentul, iar in cazul lor e acelasi lucru. Vei vedea tineri cu capacitati peste cele ale unui copil normal, copii cu abilitati fizice mai bune decat ti-ai putea inchipui. De altfel, in scoala doar cincisprezece procente din ei au cecitate, in rest pot fi numiti ambliopi, desi ii numim pe toti nevazatori, chiar daca printr ei vei vedea si copii cu deficiente nu foarte profunde de vedere. Imagineaza-ti ca ai venit aici ca intr-o scoala normala, unde copii vin in fiecare zi, desi ei stau in internat, unde copii isi iau pachetelele de acasa, desi ei primesc mesele de la noi, unde copii interactioneaza mai bine in lipsa parintilor. Imagineaza-ti aici o scoala de frati si surori, vreo doua sute de membrii ai familiei, fara profesori. Acestia vin si pleaca, asa cum se intampla in orice scoala. Vei gasi aici si ura si bucurie, prieteni sau dusmani, ajutor sau ignoranta, nepasare sau vointa, inteligenta si prostie… Tot ce gasesti dincolo de poarta scolii gasesti si aici. Singura diferenta o face proverbul care spune ca orbul nu se uita unde da.

Liviu tacea temator de ce ar mai putea directorul sa-i spuna. Il curgea sudori reci pe frunte desi afara erau peste treizeci de grade. Ideea orbului care nu se uita unde da i se intiparise in minte ca o amenintare, isi imagina deja palcuri de oameni orbi pipaind cu bastoanele lor albe asfaltul si lovindu-se intre ei cu furie si disparare, dar stia ca e o imagine depasita si nereala.

Zbor mai sus decat voi

de Dinu Georgiana

Oamenii spun ca nu am aripi sa zbor,

Ca sunt intr-un carucior!

Dar eu zi de zi ma inalt usor,

Cu sufletul, nu cu trupul, care e trecator,

Ca sufletul nu sta intr-un carucior,

Ci zboara mai sus

Decat puteti

Zbura voi!

Si ma trezesc mereu zambind,

Ca a venit o noua zi ca sa inving!

Cu ajutorul lui Dumnezeu am sa ma schimb,

Si am sa va arat ca o sa castig.

Tot mai sus eu am sa ma ridic

Ca viata este frumoasa pe picioare sau in carucior;

Cand esti optimist si il ai in suflet pe Dumnezeu

Si zambesti asa cum o fac eu.

Ei sunt copii pe care ii am la Centrul “Nova” la serbarea de Craciun de anul trecut. Georgiana Dinu e unul din ei si imi demonstreaza zilnic ca se ajunge sus muncind si avand multa vointa.

Marina

Desi nu incepuse anul scolar inca, in scoala era destul de multa harmalaie. Profesorii, suplinitori sau titulari aflati in cancelarie se consultau intre ei in privinta planificarilor si a programelor, discutau mai aprins despre situatia profesorilor si citeau ziarele dandu-si apoi cu parerea despre temele citite in articole.

– Nu meritam sa stam si sa isi bata joc statul de noi, pe cuvant, spunea unul dintre profesorii cu experienta, iar cei care il ascultau aprobau zgomotos dadeau din cap sau scotand un serios „Asa e!”.

Intr-un fel, stiau ca nu pot face prea multe. Singuri, cu un sindicat care nu facea prea multe pentru ei si cu o scazuta dorinta de lupta, lasau lucrurile asa cum erau. Isi ziceau in gand ca nu pot renunta la un loc de munca sigur pe cel putin un an. Se puteau gandi mai tarziu la ce vor avea de facut daca vor ramane fara locuri de munca.

Pe usa cancelariei intra un barbat tanar, inalt si desirat, care cara o servieta foarte plina care dadea senzatia ca poate exploda in orice moment, timid si greoi, cu o privire care spunea clar ca nu are ce sa caute in mediul asta, dar cu destula hotarare in ochii lui negri ca sa ramana macar un an. Se asezase pe un scaun langa usa, departe de ceilalti profesori, ca si cum ar fi vrut sa fuga la primul semnal si sa nu se mai intoarca. Chipul lui deveni speriat cand isi dadu seama de locul in care se afla, dar isi infrunta in gand temerile si incerca sa se calmeze. Inghiti in sec apoi deschise gura ca si cum ar fi vrut sa spuna ceva, dar nu scoase nici un sunet. Inchise gura si privi in pamant de-a dreptul terifiat. Simtea un nod in gat si, cand isi facuse ceva curaj, isi trase scaunul langa masa din mijlocul cancelariei si  incerca sa priveasca pe cei care vorbeau.

– Sunteti noul suplinitor, nu?

Uimit ca cineva i se poate adresa lui isi ridica privirea catre cel care vorbise. In fata lui vedea un om inalt si gras, imbracat in pantaloni din stofa gri peste care ii curgea burta si care stateau pe el sustinuti de niste bretele late, negre. Camasa descheiata la primul nasture lasa sa se vada un gat gros. Desi nevazator, era foarte bine barbierit si raspandea un miros de menta in jurul lui, miros care-l facu sa iasa din amorteala.

– Buna dimineata. Da, sunt noul suplinitor. Ma numesc Liviu Popescu.

– Nae Marin. Ma bucur ca sunteti printre noi. Colectivul nostru e un colectiv bun si va veti intelege foarte bine cu ei, nu-i asa? se adresa celorlalti profesori aflati in cancelarie. Primul an in invatamant?

Liviu se ridica in picioare si intinse mana lui osoasa ca sa dea noroc cu omul mare si gras care i se adresase. Acesta simtind atingerea suplinitorului ghici care ii e intentia si dadu si el noroc la randul lui.

– Nu, dar e primul an in invatamantul special. Am predat engleza pe unde am apucat post. Pacat ca n-au fost posturi de titularizare anul asta.

Omul mare si gras isi indrepta capul in cealalta parte si se adresa unui alt profesor care tocmai intra pe usa si care se indrepta deja spre el. Tinea in mana doua sacosi din plastic in care se ghiceau pachete cu prajituri si doua sticle cu suc.

– Ionele, pahare ai adus?

– Adus, dom’ director, cum sa nu.

– Bravo, ba, sa traiesti.

Il puse mana dreapta pe umarul lui stang si se lasa ghidat de acesta afara din cancelarie. Trase dupa el usa cu grija si o inchise lasandu-i sa vorbeasca despre ce vor pe ceilalti profesori fara sa-ui bage in seama. Lui Liviu i se parea ciudata interventia de mai devreme. Zambi si se aseza din nou pe scaunul lui cu gandul la omul care mirosea a menta. Isi scoase un caiet si scrise in el ceva, apoi il inchise si il baga in servieta, tragand cu greu fermoarul. Se gandea ca n-ar fi avut nici un motiv sa isi ia cu el atatea carti. Isi aduse aminte ca de dimineata se trezise in cap cu ideea infricosatoare pentru el de a nu se plictisi, dar acum prefera sa stea si sa se uite la oamenii din jurul lui. Prefera sa-i asculte, fiind atent la toate povestile ce se depanau in grupurile care discutau. Nu cunostea pe nimeni, dar asta il bucura. Stia ca va avea timp sa cunoasca oamenii pe indelete in anul ce tocmai incepea. Deodata nu se mai simtea stingher si al nimanui, desi mai avea drum lung de parcurs pana sa-si infrunte temerile.

Copii mei

Impropriu spus “copii” pt ca sunt adulti, de fapt. Cel mai mare are 30 de ani, iar cel mai mic 13 ani. Le spun “copii” pt ca unii din ei au si probleme mintale si nu se poarta niciunul in functie de varsta cronologica pe care o are fiecare. Pana la anul cand voi merge in alta parte (daca n-o sa decida directoarea ca ar trebui sa raman acolo) sunt copii mei, nu? Mi-au spus ieri ca vor in noiembrie sa inceapa repetitiile pt serbarea de Craciun. M-am panicat putin, dar mi-am revenit repede. Initial am vrut sa le spun ca nu vom face serbare, dar m-am gandit ca vor fi dezamagiti de raspunsul meu negativ, asa ca le-am spus ca in noiembrie, dupa vacanta de 1 saptamana, o sa incepem sa facem repetitiile. Ei spun ca au fost primiti peste tot pe unde au fost, au colindat chiar si la primarie si la prefectura si au fost aplaudati. Sunt mandri de rezultatele lor iar pe mine ma apuca groaza pt ca din copilarie am o mica-mare fobie de scena. Pt binele lor va trebui sa fac tot ce pot. Nu voi fi singura, vor mai fi si ceilalti angajati ai centrului, dar e de ajuns sa ma gandesc ca trebuie sa fac serbare ca sa-mi fie frica.

Centrul “Nova”

Centrul “Nova” se afla intr-un apartament cu 3 camere in zona Gavanei, intr-o scara de bloc amenajata pt copii care se deplaseaza in carucioare. Apartamentul are camera de kinetoterapie unde se duc copii cu deficiente fizice, o sala de clasa unde se tin cursurile, dotata cu de toate, mai putin computer (n-avem nevoie) si o camera unde sunt angajati si tineri cu deficiente fizice severe si care se ocupa de partea de hartoage a centrului. Mai exista acolo un asistent social si o infirmiera care se ocupa de copii cand acestia au nevoi. Am vazut ca parintii se pot oferi voluntari in tot felul de activitati in afara scolii si se duc cu ei pe unde cred ca trebuie pt o gura de aer proaspat. Desi exista o curte de joaca, copii nu pot iesi pt ca majoritatea au probleme serioase de locomotie si se pot accidenta foarte usor. Centrul mai are si un atelier care e ocupa cu repararea carucioarelor, pt ca statul da un carucior la fiecare 5 ani, dar intre timp acestea se pot rupe sau strica. Nu stiu daca se plateste aceasta asistenta mecanica, dar presupun ca da.

Am ajuns sa lucrez la Centrul “Nova” pt ca directoarea de la Valea Mare si-a stors creierii cu mine si pt ca a crezut ea ca o sa-mi fie mai bine daca nu fac atata naveta. M-am simtit putin jenata de situatie, mai ales ca le-am creat atata bataie de cap cu facutul de cereri de mutare de la statutul de invatator itinerant/de sprijin la statutul de educator. Ca itinerant ar fi trebuit sa merg dintr-un sat in altul, de la un oras la altul. Asa fac naveta de la Mioveni la Pitesti si vinerea merg si la Valea Mare pt eventuale sedinte si semnari de condica.

In saptamanile viitoare trebuie sa-mi fac planificarile si orarul ca sa-l pot afisa in sala de curs. Apoi o sa intocmesc fisele de evaluare initiala si planuri de interventie personalizate pe fiecare copil in parte. Cam multa hartogarie, ce-i drept.

Nu stiu cum sa fac rost de niste placute de scris, punctatoare si hartie speciala pt niste copii care au si deficienta de vedere si carora le e greu sa scrie cu pixul si nu pot deloc sa citeasca. Vreau sa ii invat sa scrie si sa citeasca in braille pt ca e pacat. Sunt copii inteligenti si merita putin mai multa atentie in ceea ce priveste educatia lor. O sa incerc sa fac rost de donatii de rechizite de pe la papetariile si librariile mari sau mai mici ca sa nu mai trebuiasca centrul sa cumpere si sa-i poata folosi in alta parte, unde e nevoie. Diana mea s-a oferit sa faca voluntar in zilele de vineri logopedie cu copii care au nevoie si, din cate am vazut, mai toti copii au.

Si pt ca tot am adus vorba de copii, copii mei sunt tare simpatici si cooperanti. Obisnuiti sa urmeze exact cerintele educatorului in ceea ce priveste activitatea in clasa au foarte mirati cand i-am rugat sa imi dea exemple de activitati preferate. S-au cam codit ei la inceput, dar apoi mi-au spus ce le place sa faca, timp in care i-am observat si le-am retinut numele. La final le-am dat caiete sa isi scrie numele pe ele, data nasterii, orasul si judetul in care locuiesc, dar la capitolul asta am cam avut probleme. Nevazatorilor mei le-a trebuit o jumatate de ora sa scrie si am vazut cat de greu le e. De asta mi-a venit ideea cu placutele si punctatoarele. Ceilalti au scris in legea lor, mai corect, mai incorect, fiecare dupa puteri. O sa lucram intens la asta.

Later Edit

Deja am doi voluntari care vor sa doneze cei 2% din impozit centrului. 🙂

Educator la un centru de sprijin a copiilor cu handicap fizic

Mi-au dat azi de la Valea Mare ore la Centrul de Socializare “Nova” care face parte din Asociatia de Sprijin a Copiilor cu Handicap Fizic (ASCHF-R) unde voi avea cate 4-5 ore pe zi. Se pareca asociatia e destul de bine dezvoltata si e infiintata de prin 1991. Date despre centru hasiti aici. Ma bucur enorm ca nu o sa lucrez cu copii cu deficiente vizuale, asa o sa am sansa sa invat si despre celelalte tipuri de handicap, iar naveta nu o sa ma coste atat de mult cat m-ar fi costat daca m-as fi dus la Topoloveni, Golesti si unde mai aveam copii ceilalti.

Ma bucura foarte tare ca voi avea despre ce sa va scriu, presupunand ca ar interesa pe cineva activitatea intr-un centru adresat copiilor cu handicap fizic. Sper sa am activitati diverse cu ei in anul asta.

Si da, chiar sunt bucuroasa ca nu lucrez cu copii cu deficiente de vedere.

Deschiderea noului an scolar

Azi am fost la Valea Mare si am asistat la festivitatea de deschidere a noului an scolar. Cand am ajuns eu la scoala (pe la 08.15) in curtea scolii erau stransi cativa copii adusi de parinti, iar profesorii deja veniti ii salutau si ii imbratisau urandu-le “Bun venit!”, bucurosi sa ii vada si sa ii intrebe ce au facut ei in vacanta. Copii erau si mai bucurosi decat ei sa le povesteasca toate lucrurile pe care le-au facut. Printre ei se aflau si copii cu sindrom Down, cu autism, copii cu tetrapareza spastica, majoritatea fiind asistati medical, in cel mai adevarat sens al cuvantului, de un medic specializat pe boli mintale si de 4 infirmiere, care au menirea principala de a lua copii si a-i duce la baie cand au nevoie, pt ca nu-i poti lasa singuri pe niciunul din ei si nu poti pleca din clasa ca sa mergi la toaleta cu cel care are nevoie. Deschiderea a constat in cuvantarea directoarei si a altor doi oameni pe care nu i-am retinut si a unui parinte care multumea cadrelor didactice pt daruire si iubire. Apoi a venit preotul sa sfinteasca scoala si pe copii.

M-a mirat cum copii veneau la mine, cu toate ca nu ma cunosteau, si ma imbratisau. Unul din ei si-a dat seama ca nu ma cunoaste si dupa ce s-a aruncat de gatul meu sa ma imbratiseze a dat sa ma muste de mana. Noroc cu mainile mele slabe si osoase, altfel si-ar fi infipt dintii cu foarte mare ciuda. Apoi a stat imbufnat tot timpul langa mine ca nu i-am spus ca pe mine nu ma cunoaste.

Directoarea mi-a spus ca nu e sigur cati copii voi avea, si nu e sigur ca-i voi avea nici pe cei la care stiam eu ca voi merge. Ea face tot posibilul sa-mi dea copii cat mai aproape de casa ca sa nu fiu nevoita sa-mi cheltui banii pe naveta. Adevarul e ca sunt constienta ca nu o sa pot face prea mult, desi eu sunt foarte entuziasmata si dornica sa-mi incep munca, iar daca naveta o sa-mi ia jumatate din zi o sa pot face si mai putin. Sunt primul cardu didactic cu handicap din scoala si se poarta cu mine de parca as avea nevoie de pernute si puf. M-au vazut ca am fost zilnic la scoala, imi dau silinta sa invat cat mai bine si mai corect si directoarea e foarte incantata de atitudinea mea, de parca eu as fi facut ceva ce ceilalti n-au facut. Starea asta de fapt ma incanta si nu prea. Mi-e ciuda ca nu pot fi tratata la fel cu ceilalti, mi-e ciuda ca se face diferenta intre mine si ceilalti, dar ma bucur ca pe langa ei am ceva in plus la salariu si stiu ce inseamna un internat si modul in care se administreaza el.

Sper maine sa-mi dea copii, intr-un final. Daca nu ma voi duce in fiecare zi peste ei pana se vor satura de mine. E normal sa procedez asa din moment ce pe locul ala e trecut numele meu si mi se cuvine.

O sa fac naveta multa

Cum norma mea e de 16 ore pe saptamana o sa ma cam plimb. Cei 6 copii ai mei sunt din orase diferite, deci jumatate din salariul meu se duce pe naveta. Din cei 700 de lei si ceva o sa mai iau in mana vreo 300, ca nu-mi deconteaza nimeni drumul. Asta a fost nenorocul meu, sa intru in invatamant in anul de gratie 2010 si toate sa fie la pamant. Dar nu-i nimic, o sa ma descurc. Mai am si pensia de handicap pe care statul, in marinimia lui, mi-o va micsora. Nu ma mai intereseaza cat la suta imi va lua ca-mi creste tensiunea. Cat o lua, sa ia, dar sa ia mai repede o data. Ma simt ca in fata unui calau, dornic sa ma schingiuiasca, iar eu astept sa termine mai repede ca sa pot pleca acasa.

Saptamana viitoare trebuie sa-mi finalizez planificarile, dar eu n-am habar sa fac asa ceva. Nu stiu sa fac. Ma uit la programe si nici nu stiu ce lectii voi avea pt ca manuale pt invatamantul special nu exista. Ministerul a catadicsit sa arunce banii pe maimutoaie mutilate decat sa dea niste bani pe niste amarate de manuale pt invatamantul special. Vedeam acum cateva zile o reclama cum ca nevazatorii cer sa fie ajutati cu bani pt a li se face manuale, dar bietii mei copii cu deficiente mintale nici n-au habar de asa ceva. Nu stiu dupa ce o sa ma ghidez, insa fetele de la scoala mi-au spus ca fara internet nu s-ar descurca. Una din ele tot dadea de zor cu “pe mine nu m-a ajutat nimeni, m-am descurcat singura”, probabil batand apropoul la mine ca m-am trezit sa le cer ajutorul cu programele si planificarile, dar nici n-am luat-o in seama si mi-am vazut de ale mele.

Pana acum fetele au fost dragute, mai putin una din ele. Cand am cunoscut-o pe intai a venit entuziasmata sa vorbeasca cu mine. Acum nici nu ma mai saluta. Cand am vazut ca nici nu ma mai saluta am renuntat si eu sa o salut, nu de alta dar nu-mi deschid gura degeaba ca sa se produca vreo tornada si s-o ia pe sus. Mai bine tac si zambesc, asa cum mi-e obiceiul.

Apropo, stiti ce bine e sa mergi la munca? Toti care ma vad spun ca sunt radianta si extrem de multumita, lucru total adevarat avand in vedere situatia mea de pana acum. Parca nici nu-mi mai sta capul la operatiile pe care le voi face in viitor si ma gandesc cum sa fac rost de bani in cel mai scurt timp posibil. Bineinteles ca voi apela la CAR pt ca nu-mi da nimeni bani din banca nefiind titulara. Nu mai sunt deprimata, nu mai am fobii, dorm si mai devreme… Te schimbi, cel putin eu m-am schimbat pana acum, iar evolutia mea e destul de mare avand in vedere starea in care eram, cu chef de cearta si plangand mai mereu. Ma vie est en rose. Ma intreb cum vor decurge lucrurile cu incercarile mele pt ca starile alea deprimante ma faceau sa scriu, dar sper sa rezolv si cu asta candva. Inca n-am terminat ce mi-am propus si mi-e ciuda sa las totul balta tocmai cand mai am atat de putin.

Recomandare

Da, m-am gandit sa fac o recomandare de carte. Eu o citesc de 2 zile si mi-e greu sa ma despart de ea. N-am crezut ca poate sa-mi placa atat de mult un roman thriller. Nici la filme de genul asta nu ma uit de obicei, deci va puteti imagina. Romanul se numeste “Ingeri si demoni” de Dan Brown. Am trecut cu putin de jumatate si ma gandesc cu groaza ca maine trebuie sa merg la munca si n-o sa pot sa trec fisierele ramase din roman pe telefon ca sa ascult mai departe pt ca n-am casti. :((