– Ionele, aici, ba, aici aduci fursecurile si sucul. Trebuie sa tratam profesorii astia ca sa se simta bine aici cat o sa dureze anul.
Usa se dadu de perete si intra omul micut cu o tava plina de farfuri cu fursecuri, urmat de directorul scolii care inca se tinea cu mana dreapta de umarul lui stang. Directorul tinea in mana stanga sacosa de plastic cu cele doua sticle de suc. In drumul lui, profesorul Ionel il facu pe director sa se loveasca de vreo doua scaune, dar el dadea semne ca nici nu bagase de seama ca se lovise. Zambitor si binedispus era hotarat sa binedispuna pe toti.
– Stati sa va ajut, i se adresa una dintre doamnele aflate in sala de cancelarie.
– Bine, mai Viorico, tocmai tu vii sa ma ajuti? Nu mai e nimeni aici?
Directorul intoarse capul ca sa auda mai bine zgomotele din cancelarie, cu toate ca stia ca toti cei ce au fost la prima lui venire erau si acum.
– Liviule, parca asa spuneai ca te cheama, nu? Hai de ia sacosa din mainile femeii asteia ca si asa are probleme de spate si nu poate sa duca greutati.
Liviu se ridica repede de pe scaunul in care statea si se repezi catre femeie sa ii ia sacosa din mana rusinat ca a trebuit sa-i faca directorul observatie ca trebuie sa se poarte ca un gentleman. Lua sacosa din mana profesoarei de Latina – asa cum aflase in ultimele 5 minute de cand statea si se uita la ceilalti – cu toate ca aceasta protesta in liniste. Presupunea ca protestul ei era doar de fatada, dar nu spuse nimic ca sa nu isi atraga privirile celorlalti. Era de putin timp si n-avea nici un rost sa isi ridice toata hardughia de scoala in cap din prima zi. Observase ca celelalte profesoare intorceau privirile catre el si il priveau cand cu placere in ochii, cand cu raceala. Lui nu-i trezeau nici un fel de sentiment toata acea sleahta de femei adunate laolalta. Isi imagina ca erau pe atat de barfitoare pe cat pareau de interesate sau neinteresate de el. Dupa ce puse sticlele scoase din sacosa pe masa profesorul Ionel desfacu sticlele si incepu sa aseze paharele pe tava pe care adusese fursecurile ca sa le serveasca pe doamne, dar se razgandi si lasa tava pe masa. Se puteau si ele ridica de pe scaune sa se autoserveasca, daca doreau. Apoi se intoarse catre Liviu si ii intinse mana in semn de salut. Liviu intinse si el mana ca sa raspunda.
– Ionel Mischievici, profesor de geografie. Dupa cum a spus si domnul director, o sa iti placa aici.
Dar Liviu nici nu apucase sa raspunda profesorului ca se simti apucat violent de brat de director si tras dupa el afara din cancelarie.
– Liviule, unde ai mai lucrat inainte?
Cei doi traversara holul ingust care despartea cancelaria de birourile secretarei, al contabilei si al directorului, aflate in linie dreapta, deschise usa si il impinse inauntru.
– Stii, mie imi place sa-mi cunosc oamenii cu care voi lucra, asa ca azi voi sta pe capul tau. Eu sunt un om vorbaret si imi doresc si tu sa fi la fel, altfel vor mai fi zile in care te vei trezi cu mine pe cap. Ti-ai dat definitivatul?
– Am lucrat la scoala din Smeeni anul trecut. Stiti, eu vin din Arges, iar in Arges am lucrat mai mult la cumul de ore. Am predat si romana, si latina, si geografie… La dumneavoastra am ajuns dupa ce am facut la Bucuresti modulul psihopedagogic. Interesant, dar prea scurt. In trei luni ce sa inveti?!
– Daca era dupa mine as fi interzis modulul asta. Ca sa inveti despre deficiente si modul in care trebuie sa predai unor copii dezavantajati fizic comparativ cu cei multi, normali, e putin trei luni, chiar tu ai zis asta. Presupun ca te descurci cu programele si planificarile. Daca nu te descurci te vom ajuta. Daca vrei sa ramai la noi pe postul asta vom mai vorbi pe parcurs. Nu te superi daca te controlez din cand in cand, nu?
– Deloc, spuse Liviu foindu-se in fotoliu, lucru care-l anunta pe director de starea lui de discomfort. Trebuie sa invat cum sa ma port cu copii deficienti. Degeaba invat eu despre ei teoretic daca nu stiu cum se poarta un copil in mediul lui natural.
– O sa inveti despre ei facand cunostinta cu ei. Problema cea mare e felul in care vei reactiona tu in prezenta lor. De obicei, oamenii normali devin impresionati pana la lacrimi de felul in care se descurca ei, iar majoritatea cred ca e o pedeapsa de la Dumnezeu. Eu nu o vad asa sau, mai bine zis, eu nu simt ca ar fi asa. Dumnezeu isi are rolul lui, dar nu in a-i face pe oameni diformi fizic. De asta se ocupa gena cea imperfecta, accidentul sau neatentia. Nu te lasa influentat cand ii vei vedea in clase. Ei sunt perfect normali din punct de vedere psihic si mental, iar in vietile noastre, ale tuturor, psihicul si mintea trebuie sa primeze intotdeauna. Activitatea noastra cerebrala ne dicteaza comportamentul, iar in cazul lor e acelasi lucru. Vei vedea tineri cu capacitati peste cele ale unui copil normal, copii cu abilitati fizice mai bune decat ti-ai putea inchipui. De altfel, in scoala doar cincisprezece procente din ei au cecitate, in rest pot fi numiti ambliopi, desi ii numim pe toti nevazatori, chiar daca printr ei vei vedea si copii cu deficiente nu foarte profunde de vedere. Imagineaza-ti ca ai venit aici ca intr-o scoala normala, unde copii vin in fiecare zi, desi ei stau in internat, unde copii isi iau pachetelele de acasa, desi ei primesc mesele de la noi, unde copii interactioneaza mai bine in lipsa parintilor. Imagineaza-ti aici o scoala de frati si surori, vreo doua sute de membrii ai familiei, fara profesori. Acestia vin si pleaca, asa cum se intampla in orice scoala. Vei gasi aici si ura si bucurie, prieteni sau dusmani, ajutor sau ignoranta, nepasare sau vointa, inteligenta si prostie… Tot ce gasesti dincolo de poarta scolii gasesti si aici. Singura diferenta o face proverbul care spune ca orbul nu se uita unde da.
Liviu tacea temator de ce ar mai putea directorul sa-i spuna. Il curgea sudori reci pe frunte desi afara erau peste treizeci de grade. Ideea orbului care nu se uita unde da i se intiparise in minte ca o amenintare, isi imagina deja palcuri de oameni orbi pipaind cu bastoanele lor albe asfaltul si lovindu-se intre ei cu furie si disparare, dar stia ca e o imagine depasita si nereala.
44.949774
24.926805