Viitor

Mai avem asa ceva? Ma indoiesc. Au stiut altii sa ni-l ia mancand din creierele noastre. Ne-au luat sansa sa evoluam bagandu-ne cu forta kitschurile unei societati vandute diavolului. Am acceptat starea de fapt. Ma intreb daca am fi avut oare curajul sa schimbam ceva. Dar nu cred. Nu suntem atat de combativi ca sa acceptam ca binele vine luptand fizic si moral. Acceptam raul ca el vine fara ca noi sa miscam un deget. Ne meritam soarta. Poate doar timpul sa treaca si sa ne arate ce trebuie facut.

Later Edit

La cererea scrisa a lui Traian cel fara de frica am pus Time cu Roger Waters

June 26, 2010June 26, 2010 by ValiVE Categories: Uncategorized 17 Comments

Romania falimentara?

Zilele astea am trait cu impresia ca suntem la marginea prapastiei. Am fost condusi cu si fara voia noastra de niste oameni de nimic pt care singurul crez real in viata e doar banul si am fost trasi in piept cu voia noastra alegand iar si iar acelasi nemernic marinar bun de nimic “pt binele nostru, ca sa traim bine”. S-a vazut clar ca ei au ales sa traiasca bine, iar noi am ajuns in sapa de lemn. O sa ajungem curand sa nu mai avem bani nici de piatra de la marginea drumului ca sa ne putem ascuti sapa.

Au incercat “bietii” sa nu ne aduca in aceeasi situatie ca si Grecia. Toata lumea arata nivelul Greciei ca fiind exemplul cel mai elocvent de “asa nu”. Noi, romanii, ne stim si noi de “asa nu”. Ma gandesc ca poate masurile astea de austeritate “pt binele comun” nu inseamna altceva decat ca suntem in faliment si ai nostrii conducatori prea-iubiti nu prea mai stiu cum sa scoata camasa si sa iasa la liman. Ma gandesc ca nimeni nu e atat de puternic sa-si asume si sa spuna ca suntem cu adevarat o tara falimentara. Ziceam acum mai bine de un an ca ma astept la asa ceva. Nici o alta tara n-a recurs la taierea din salariile bugetariilor si din pensii. Acum s-a revenit, nu se mai scade din pensii si indemnizatii de handicap. Cum poate asta sa fie un lucru bun? Suntem in faliment, oare? Sau poate ni se pare noua si in realitate romanii traiesc chiar mai bine, ca totul e o iluzie si ca tara e infloritoare?! La inceput de an bravii nostrii conducatori chiar mi-au lasat impresia asta. Se lafaiau cu banii statului de parca ar fi fost ai lor. Si acum fac la fel, dar toti sustin ca nu sunt bani si ca trebuie sa facem rost de altii. Azi am avut viziunea unei revolte care, spun multi, peste cateva luni va fi cu adevarat. O a doua revolutie? Unii ne dorim asta, altii nu. Atunci eram condusi, acum suntem cam de capul nostru. Noi cu noi si pt noi nu prea suntem in stare de mare lucru si tare mi-e teama sa nu se ajunga la un macel si mai mare decat a fost atunci. Acum chiar se va numi “lovitura de stat”. Cine stie, poate va fi chiar si un razboi…

June 25, 2010June 25, 2010 by ValiVE Categories: catze si necatze 3 Comments

Bloom’s Day

Postul asta mi-a luat cateva zile. A durat mult pana sa ma decid cum ar trebui sa arate ziua de 16 iunie 2010 pe blogul unei romance nascuta la 100 de ani in urma lui (100 fara vreo 10 luni). De trei ori pe an incerc sa gasesc lucruri noi legate de James Joyce, dar se pare ca deja se stie tot. Nu vreau ideile lui Nabokov despre “latrinitatea” dorintelor lui sexuale transpuse in literatura, nici insinuarile cu tenta de psiho-pupu ale lui Jung asupra notorietatii lui Joyce si a felului in care a influentat educatia propriilor copiilor. Vreau ceva despre nu tocmai perfecta relatie cu Nora Barnacle. Marturie stau scrisorile pe care Jim le-a scris Norei, scrisori pline de pasiune si de lucruri intime. Scrisorile Norei au fost distruse de singurul nepot al lui familiei, Stephen James Joyce (cum ii place sa i se spuna), unicul urmas al scriitorului. Pe ale lui n-a putut inca si sa speram ca pana in 1012 cand expira valabilitatea copyrightingului si a testamentului n-o sa le distruga nici pe acestea.

Multi spun ca Bloom’s Day inseamna prima intalnire intre Nora si James, insa din scrisorile lui reiese altceva. Dan Grigorescu scrie in singura biografie a lui Joyce tiparita in Romania in 1984 ca Bloom’s Day reprezinta ziua in care cei doi au format un cuplu precum si ziua in care au decis ca le e mai bine departe de Irlanda. Inclin sa-l cred pt ca citindu-i cartea am ramas cu o nota personala asupra scriitorului, ca si cum l-as fi cunoscut pe el dintotdeauna, ca si cum i-as fi impartasit ideile si vederile (mai putin betiile si escapadele nocturne), ca si cum l-as fi compatimit pt lipsa lui acuta de economie… l-as fi inteles. Mi-e drag omul Joyce mai mult decat scriitorul Joyce. E mai uman decat foarte multi scriitori straini sau autohtoni si e un al dracului de bun povestitor. Cum altfel sa-i iei scrierile de inceput decat ca pe niste povesti, povesti mai aparte, povesti modernizate. A reusit sa formeze in mintea mea tabloul orasului desi nu am fost niciodata acolo. Oare cum ar putea sa fie altfel decat in felul in care Joyce l-a descris? Istoria e subiectiva, el e subiectiv, senzatia de sufocare te insoteste peste tot pe unde descrierile tablourilor dublineze te poarta. Totul in jur pare subred, dar doar pare. In realitate sunt mai trainice decat si-ar dori scriitorul, raman pe retina mintii, sunt cumplit de reale si de structurate. Asta a ramas in urma zilei de 16 iunie 1904. Parisul acelei epoci, desi foarte luminat si cosmopolit, orasul care atrage prin frumusetea si civilizatia lui, mi se pare mai sumbru decat Dublinul lui Joyce, pare chiar mai trainic. Mi-ar fi placut sa-i fiu nepoata, sa ma tina pe genunchi si sa-mi povesteasca despre toate acele locuri, sa ma uit in ochii lui subrezi cu ochii mei subrezi si sa-i spun “Noapte buna!” fericita de inca o poveste din locurile lui natale.

Si apoi, Nora cea vesnic cicalitoare, l-a iubit, atat pe el cat si pe Dublinul lui. Desi nu i-a impartasit fatis pasiunea, dar a stiut s-o faca cand el a disparut. Ii stia capacitatile, stia cat de mult place scriitura lui atat de des neinteleasa pt ea. Dar, fara ea Jim ar fi fost incomplet. Sa-si fi luat o alta Molly, una care sa se laude cu “timpul pierdut” al sotului ei si care sa-si fi avut propriile escapade… Dar nu cred ca Jim ar fi facut din dragostea lui pt acea Molly o poveste de tinut minte. Istoria noastra literara ne-ar fi facut sa ducem dorul unei astfel de zile. Nora e o Penelopa in sinea ei. Mereu asteptandu-si sotul, Jim fiind Ulisele cel plecat in cautarea “lanii de aur” impreuna cu prietenii lui de arte, Jim cel care simtea atat de des sa i se aduca aminte de cat de mult valoreaza el… Nora a fost singura lui constanta si tot ei i-a inchinat romanul. Curtata nu stiu daca a fost Nora. Probabil c-a fost si curtata. Existau destui barbati in acele vremuri care-i “plangeau” de mila din cauza sotului.

Nu stiu cum sa inchei. Cred ca cel mai potrivit ar fi sa scriu un pasaj dintr-o scrisoare catre ea din 1909: “Impodobeste-ti trupul, iubita mea. Cand ne vom vedea sa fii frumoasa si fericita, iubitoare si ispititoare, plina de amintiri, plina de dorinte aprinse. Iti aduci aminte cele trei adjective pe care le-am folositi in “Cei Morti’, cand am vorbit de trupul tau? Sunt acestea: “muzical, ciudat si parfumat.” (…)  Sa nu ma lasi niciodata sa uit dragostea pe care o am pentru tine acum, Nora. Daca am putea sa mergem impreuna prin viata asa, cat de fericiti am fi. Lasa-ma sa te iubesc, Nora. Nu-mi ucide dragostea.”

June 16, 2010June 16, 2010 by ValiVE Categories: Uncategorized 5 Comments

Invitatie la zarzare cu iz de Bloom’s Day

Dupa cum stiti, cel mai mare fan in viata al lui James Joyce sunt eu 😛 . Din cauza asta nu pot sa las ziua de Bloom’s Day (16 iunie) sa treaca fara sa fac ceva pe blog. Cu ocazia asta invit toti iubitorii de literatura cunoscatori de James Joyce sa imi faca o bucurie scriind in propriile bloguri macar 2 randuri despre el. E ca un fel de leapsha pe care o sa o dau tuturor celor care sunt doritori sa o faca. Pana pe 16  e destul de mult timp sa se gandeasca la tema.

June 9, 2010June 9, 2010 by ValiVE Categories: jamesjoyce 2 Comments

Utopia din mine

Sunt unul din acei oameni care si-ar fi dorit sa n-aiba parinti sau rude. M-as fi multumit sa duc viata chinuitoare a unui copil de la casa de copii, poate ca n-as fi avut parte de intamplari atat de ingrozitoare. Ai mei au fost intotdeauna chinuitori cu ei insisi, se chinuiau pe ei ca sa simta ca traiesc. Ce nu inteleg eu e de ce trebuia sa le duc eu pe toate in spate. Nu eu am cerut sa ma nasc, dar daca m-am nascut as fi vrut o altfel de viata, macar. Insa, dupa cum se stie, viata nu ne-o facem noi. Sa desfiintam cu totul liberul arbitru? Nu, hai sa-i mai dam o sansa. Toate s-au intamplat din vina mea. Dar eu n-am nici o vina, totusi. Sau poate am?

M-am nascut intr-o familie ca oricare alta. Ambii parinti, mama si tata, duceau un trai… linistit inainte sa apar eu. Poate ca aici e vina mea. Eu, eroarea! Oare cati dintre noi nu sunt asa, niste simple erori? Bineinteles, toti ne dorim sa fi fost fructul iubirii dintre ei doi. De-a dreptul classic! Da, contrar aparentelor, am fost fructul iubirii lor. Insa oamenii se schimba. Asa s-au schimbat si ei. Certuri si batai, el – ei, ea – lui, el – mie, ea – mie, eu nimanui. Eram prea mica si prea inconstienta sa pot riposta. Sustin din nou ca n-am cerut sa ma nasc, deci nu e vina mea. Cum pot sa cred ca sunt vinovata ca m-am nascut? Parintii nu i-am cerut eu. Poate ca Dumnezeu a cerut sa ma invete o lectie „lejera” despre ce inseamna sa traiesti, sa-ti muti oasele de colo – colo, sa faci umbra pamantului si tu sa nu stii care ti-e scopul in viata. E greu sa realizezi ca le strici traiul linistit cu aparitia ta, ca ii incurci putin, ca ii faci sa gandeasca pentru trei persoane in loc de doua. Eram, fara voia lor, a treia roata de la caruta. Cam temperamentala, ce-i drept. Mostenire genetica de la amandoi. Probabil ca ar fi trebuit sa iau defectele de la alte rude.

Ce-i drept, am trait departe de ei mult timp. Uneori si uitam cum arata, ii auzeam la telefon si ii vedeam in vacante. De-ajuns, nu? Uite-asa m-am invatat cu drumul. Faceam pe an mai mult de o mie de kilometri ca sa-i vad si ca sa ma intorc de unde am plecat. Si intotdeauna aveam un sentiment de implinire cand plecam. Prima zi era nemaipomenita. Imi vedeam prietenii si colegii, mai primeam bani de acasa cand aveau cum sa-mi trimita, mancam mancarea luata de acasa intr-o saptamana daca aveam norocul sa nu se strice prea repede si dormeam in paturi de metal cu saltea subtire si arcuri scartaitoare. Ma intorceam de pe o parte pe alta si stiam ca nu o sa trezesc pe nimeni. Ajunsesem sa dorm si in cel mai mare vacarm. Putea sa cada bombe, eu dormeam. Nu-mi pasa prea mult de ceilalti decat daca ma legam sufleteste de ei. Bine, nu de toti, dar de unii din ei m-am legat. Nu sunt aici, cu mine, dar in ziua in care e voie sa primesc telefoane nu uita niciunul sa ma sune. Si ei sunt intr-un fel de inchisori-surogate ca si mine. Le spun surogate pentru ca fiecare isi are inchisoarea lui fizica sau psihica din care mai iese sa vada cum straluceste soarele si sa simta raceala picaturilor de ploaie. Nu stam mult afara pentru ca ne e teama de noi insine si de cum ne vad ceilalti. Sunt unii care traiesc in inchisori ale uitarii – adica ei vor sa uite cine sunt. Nu imi plac oamenii astia pentru ca ajungi sa intelegi ca nu sunt ei cei cu care vorbesti, au personalitati care le ascund adevaratele lor personalitati. Cand sa ii cunosti se inchid in cochilia lor si stau acolo pana ii uita Dumnezeu sau ei Il uita pe El. N-am inteles de ce nu sunt in stare sa isi accepte propria viata. E adevarat ca nici eu nu-mi accept propria viata. De ce as face-o? O simpla greseala poate fi data uitarii, insa nu o poti sterge cu buretele. Iti ramane in creier si o scoti la iveala cand lucrurile nu-ti par a fi tocmai favorabile tie. Asa sum eu, o greseala ramasa intr-un creier al divinitatii, dar sper sa nu fiu una regretabila. Inca mai sper sa nu fiu chiar eroarea suprema, „pacientul numarul zero”, cel de la care pornesc toate erorile supreme care sa-i duca la pieire pe cei care nu sunt in stare sa traiasca.

Inchisoarea mea e una personala, v-ati dat seama. Am construit-o cand am patit… cand mi-am dat seama de lumea cruda in care traim. Violenta e lumea asta, nu vi se pare? Cine suntem noi sa fim asa de violenti? Credeam ca omul e deasupra animalului, ca instinctele primare au disparut si ca noi am evoluat corespunzator planului divin urmand poruncile lui. Dar nu suntem noi atat de inteligenti incat sa facem ce ne e dictat. La ce ar mai folosi personalitatile daca nu am incalca regulile? N-am mai fi noi insine daca n-am face asta. Ne calcam in picioare pentru intaietate, ne subjugam, ne decimam, ne dominam fara drept de apel. La drept vorbind, noi suntem mai inchisi decat am vrea sa credem. Ca unii au geamuri din cristal si altii ziare in loc de geamuri, asta depinde de cat de mult ne respectam pe noi. Si nu ne respectam, stiti bine. Nu suntem nici in stare sa ne analizam faptele cu obiectivitate pentru ca totul se invarte in jurul propriului nostru egoism. Dar nu ne pasa, n-avem noi nimic de-a face cu restul.

M-au intrebat multi de ce nu plec din inchisoare. De fiecare data le raspund ca n-am unde sa ma duc, nu sunt in stare sa fac sacrificiul suprem, adica sa ma parasesc pe mine ca sa pot iesi din inchisoare. N-am nici un venit asa ca nu pot sta cu chirie in alta parte. Mai bine sa va zic adevarul. Nu stau intr-o inchisoare, stau intr-o casa de adulti, o casa asemanatoare caselor de copii, centre in care adultii sunt parasiti pentru ca nu le mai trebuiesc altora. O viata intreaga am fost utila, acum e timpul sa nu mai fiu. Am stat si pe post de stergator la usa, si pe post de oglinda… Era tare amuzant pe post de oglinda. Toata lumea se oglindea in mine, dar pe mine nu ma vedeau. Nu-mi vedeau contururile, nu-mi vedeau peretele in care eram pusa, doar se oglindeau in mine, se aranjau putin, mai faceau cateodata parada modei prin fata mea si apoi plecau la treburile lor. De spart le era teama sa ma sparga ca nu cumva sa aiba parte de cei sapte ani de ghinion. Amuzant, nu? Si ce mai radeam cand se intampla sa nmu se vada in mine. Ma stergeau, dar tot ajungeau sa se vada, intr-un final. Mi se facea mila de ei si ii lasam sa se oglindeasca in mine, ca doar asta mi-era rostul, nu? Acum am ramas in amarata asta de casa de adulti unde-mi primesc hrana zilnica, cam fada, ce-i drept, si am parte de distractie, ma uit la TV, ma mai joc de-a amestecatul cu alti adulti ca mine – ne amestecam casele intre noi in asa fel incat sa ne ghicim care si in ce casa suntem – ma autoeduc si ma autostimulez empatic cu alte vietuitoare care nu sunt oameni…

Utopia din mine isi striga uneori nevoile. Atunci trebuie sa o ascult si sa ies din mine ca sa vad ce vrea. Uneori o las sa vorbeasca in nestire. Ma fac ca o inteleg, desi eu nu pricep o iota din ce spune. Vorbeste pe limba mea, normal, altfel n-as sti ca ma cheama, dar nu o inteleg. Nici nu-mi dau silinta, ce-i drept. N-are rost, nu cred ca spune ceva atat de interesant incat sa fie luat in seama. Si apoi ma infund in mine din nou. Probabil ca mi-e teama sa nu ma pierd la fel cum m-am pierdut de familia mea. Nu era o familie de care ar fi trebuit sa imi pese, dar eu eram acolo, oglinda. Nu eram mereu in stare sa ma readun, dar puteam intotdeauna sa ma comformez stilului acesta nebunesc de viata. Uneori tipam de disperare crezand ca e cineva in stare sa ma auda tipand. Nu le ceream sa ma si inteleaga, ar fi fost prea mult pentru ei. Apoi mi-a trecut nevoia sa tip si am construit casa asta de adulti in care locuiesc eu si cu alte reflectii ale mele, idei neimpartasite. Daca se mai trezeste cineva sa ma intrebe ce e cu mine nu mai sunt in stare sa raspund. M-au neglijat prea tare ca sa mai simt dorinta de a stii ca le pasa.

Gata, am palavragit prea mult azi. Maine e o noua zi si poate imi va veni dorul de aer curat fara sa simt praful din mine. Tare mult m-am prafuit.

June 8, 2010June 9, 2010 by ValiVE Categories: pseudoliteratura 4 Comments