Poveste cu push-up

Am fost odata… Eram eu. Singura. Eu cu mine. Locuiam intr-o garsoniera in Pitesti. Singura. Imi faxusem credit la banca si aveam sa platesc o rata aproximativ oscilanta pe urmatorii doisprezece ani.

Nu mi-a pasat niciodata cu adevarat de singuratate. Era alegerea mea si, desi aveam destule matusi dornice sa ma marite cu “un baiat bun”, nu ma lasam induplecata nici chiar sa cunosc persoana respectiva. Sufeream de sindromul libertinajului, al femeii dornice sa isi petreaca viata asa cum isi doreste ea. La drept vorbind, aveam si ceva motive pentru alegerile facute. Cel mai important dintre ele era ca ma acceptam asa cum eram de fapt. Facusem prea multe facultati de stat ca sa ma las subjugata de un barbat, sufeream de sindromul femeii cu prea multa importanta.

Eram acuzata des ca ma port prea voluntar, ca nu las nimic de la mine in relatiile cu ceilalti, mai ales cu barbatii, insa cei care ma acuzau nu doreau sa cunoasca caracterul meu cu adevarat. Singura modalitate era de a-I ignora. Alegeam asta sau aveam sa ma contrazic cu ei. Puteam sa fac si asta, nu mi-era greu, insa nu aveam cu cine sa o fac. Nu vedeau ca singurii cu adevarat voluntari erau ei si nu eu. Si cu toate astea eram fericita asa. Ma vedeam intr-o burlacie pana la adanci batraneti si nu-mi pasa de eventualele batraneti. Se spune ca omul, pentru a fi cu adevarat fericit, trebuie sa planteze un copac, sa construiasca o casa si sa faca un copil. Copaci plantasem eu destui, iar garsoniera in care locuiam avea sa fie a mea intr-un viitor oarecum indepartat.

Si da, chiar eram fericita. Nu ma astepta nimeni acasa, nu aveam ore fix de ajuns acasa, puteam hoinari cu castile in urechi prin cartier in miez de noapte, desi o faceam cu oarecare teama de barbatii betivi.

Nimic nu-mi tulbura existenta si evitam sa ma indragostesc. Ba uneori aveam porniri lesbiene visand la saruturi pasionale si involuntare, venite din curiozitate, cu vreuna din amicele mele. Curand ma lecuiam si de asta pentru ca niciuna din ele nu avea asemenea dorinte si ar fi facut-o cam prea laconic, dupa ideea mea. Seara ma astepta in bacon, pictand cate ceva usor si static, ascultand muzica lui Kenny G si band necesarul de doi litri de apa pe care ar fi trebuit sa ii beau toata ziua.

Da, puteam spune ca eram o noncomformista, aventuroasa cuminte si neinteleasa. Apoi, hop!, un amestec de stele verzi si fundal alb ma pocni in moalele capului. Un EL, imbracat in salopeta gri patata de vopsea, putin cam prea larga pentru el, aplecandu-se din cand in cand sa isi ude trafaletul. Asociatia de locatari facuse contract cu ei sa ne izoleze termic apartamentele si sa ne dea fatada cea mult ravnita, doar asa procedau cu totii. Bineinteles ca nu era singur, mai avea doi baieti cu el. Dar imaginea lui, pe fundal alb de glet uscat, ma fascina. Ce pacat ca am aterizat si eu cand munca era pe sfarsite. Lantul lui coclit ii atarna mare in jurul gatului, plin si el de vopsea. Pe mana dreapa atarna, la fel de mare, o bratara la fel de coclita care se balangana erotic in ritmul miscarii manii lui. Era singur pe schela (ceilalti doi erau la masa), salopeta era rasucita pana la genunchi. Si eu vopseam, in felul meu, campii verzi pline de maci si palcuri de copaci in departare.

Se uita la panza mea atat de prozaic ca m-am indragostit de el instantaneu.

-Salut. Ce faci? ma intreba el cu parul lui blond, lung si plin de vopsea.

-Vopsesc, la fel ca tine, i-am raspuns zambind.

Imi zambi inapoi, apoi isi trecu mana murdara de atatia pigmenti prin parul naclait. Mirosea a deodorant Dolce and Gabanna si a sudoare. Ma uitam la el cu coada ochiului si speram sa ii atrag atentia. Dupa cateva dare de trafalet se oprea sa se uite la tusele mele, insa eu paream sa nu-i dau atentie.

-Si ce vopsesti? ma inreba el din nou.

Mi-am ridicat privirea si am vazut doi ochii albastri in care nu se gasea nici o urma de vopsea de alta culoare. Coloana sonora era asigurata de acelasi Kenny G cu acelasi saxofon pe care il auzisem prima data in Gara de Nord.

-Vaste campii invadate de vopsea.

Mi-am continuat treaba, la fel si el. Sex-appleal-ul era la cote maxime, el excitat de muzica si eu de vopseaua lui arhiprezenta. Chipul lui plictisit de prea multe informatii inca imi staruia in minte.

-Imi dai si mie un pahar de apa? imi ceru el dupa cateva minute. Cobori de pe schela ca un luceafar blond direct la mine in balcon asteptand sa ii dau paharul cu apa. Mainile noastre se impreunara din eterna atingere comuna a paharului, isi duse apa la gura si ma asteptam sa isi verse apa pe pieptul dezgolit si sa si-o toarne in cap la fel ca in filmele americane de duzina, dar el nu varsa nimic si dupa cei bau apa din pahar dintr-o inghititura scoase un oftat ca de betiv dupa ce bea tarie. Strica farmecul imaginii, dar asta nu-l impiedica sa se intoarca inapoi pe schela si nici pe mine inapoi la panza. Am observat, dupa ce mi-a returnat paharul, ca unghia degetului mic de la mana dreapta era uimitor de lunga si colorata intr-un rosu putin cam prea aprins. Deci nu era homosexual. Pacat, mereu m-am indragostit de homosexuali pentru ca reprezentau idealul meu de frumusete masculina. De-a lungul timpului ma indragostisem pe rand de Stephen Gately, de George Michael, de Adam Lambert si lista putea continua la nesfarsit.

Broboane de sudoare mi se prelingeau pe gat in jos, insa eu aveam prosop. Probabil, ramnind la prosopul meu, intra din nou in vorba cu mine.

-Salut, imi mai poti da niste apa? si cobora din nou la mine in balcon ca un luceafar, la fel de blond. Fundalul era acoperit de Kenny G care interpreta „My heart will go on” atat de lasciv ca m-a facut sa ma molesesc. Ii intinsei sticla ce tocmai fusese umpluta si trona langa mine, chezasie celor doi litri de apa zilnic bauti, si si-o turna in cap. La mine in balcon! In sfarsit, imaginea idilica cu el ud si apa curgandu-o pe piele aparu si ma incanta peste masura. Parul nu paru sa isi revina, salopeta lui se uda mai mult intre picioare, dar asta nu-l deranja. Curios lucru, salopeta se lasa sa atarne plina de apa si lasa vederii o pereche de slipi rosi cu elastic alb pe care sta scris numele lui Bote. Erau chilotei cu push-up! Iar eu priveam la el ca la un zeu coborat pe pamant sa imi vopseasca vastele mele teritorii de o camera. Si-apoi, gandindu-ma la banii pe care ii dadeam pentru munca lui ma hotari sa sacrific unul din prosoapele mele colorate de vopseluri, dar curate,  pentru a se sterge. Prosopul isi indeplini misiunea pentru care fusese menit, iiar el apucase unul din capete si si-l vara in pantalon. Zi lantul lui de la gat, zdranganind mereu dupa cum se misca, acompania aproape melodios gandurile mele de apropiere fizica.

Apoi, landu-mi limba intre dinti, la propriu, imi facui curaj.

-Faceti si amenajari interioare?

Chipul lui se inclina spre mine fara nici o expresie si imi spuse:

-Da, vopsim, varuim, izolam pardoseli, punem faianta, gresie, facem masti la ghivetele de bucatarie…

-Ai un numar de telefon de la seful tau?

Doamne, ce-mi trecea prin minte?! Cu numai o luna in urma au terminat muncitorii de amenajat garsoniera. La ce imi mai trebuia mie o noua amenahare? Ah, da… ca sa il vad pe el, sexosul de pe schela. Si parca ghicindu-mi gandurile imi spuse:

-Dar mie mi s-a incheiat contractul si o sa plec in Italia.

Dezamagita, ii cerui, totusi, numarul de telefon. Baga mana in pantaloni, indeparta prosopul si cu cealalta trase putin de elasticul pe care era scris numele lui Bote, slipii rosi cu push-up, si scoase de acolo o carte de vizita a firmei care facea lucrarile. O apucai cu doua degete si o asezai pe masa doldora de tuburi. Cu prima ocazie am aruncat-o. Tot de acolo scoase si niste casti pe care si le baga in urechi. Prosopul meu zacea pe scandura schelei aruncat ca orice carpa buna de nimic. Visele mi se naruiau incet, unul dupa altul. Acum, mai mult ca niciodata, aveam de gand sa nu sun la seful lui. Fundalul meu sonor era acelasi, al lui era altul. Miscarile lui unduitoare si datul din buric pe ritm de manea, oarecum discret, ma faceau sa jinduiesc din nou la el. Mintea mea se gandea la dosul apetisant cu fesele conturate de push-up-ul lui Bote si la cum nu aveam eu sa cunosc niciodata de ce isi pictase unghia in rosu.

Curand mi-am spus ca e vorba de lipsuri si de hormoni, de lipsa reala de incredere si de salivatul dupa orice sarantoc cu push-up la purtator si cu lant coclit si zanganitor.

 

 

February 11, 2014 by ValiVE Categories: Eu, pseudoliteratura Leave a comment

Ianuarie: trei carti.

1. Iarna vrajbei noastre – John Steinbeck

Mi-a placut mult. Reflecta societatea noastra, cea fara constiita si inrobita de idealuri de care nu are neaparata nevoie.

“Noi am ajuns nişte moşieri fără pământ, comandanţi fără oştire, călăreţi fără cal. Nu vom putea deci să supravieţuim. Poate de aici porneşte una din cauzele transformării mele. Nu vreau, şi n-am vrut niciodată, să am bani numai de dragul de a-i avea. Dar banii sunt necesari pentru a mă menţine într-o categorie cu care sunt deprins şi în care mă simt bine. Toate acestea s-au elaborat desigur, în acel domeniu obscur, dincolo de graniţa conştientului. Au ieşit la lumină ca o convingere, ca un gând”

Personajul principal isi analizeaza cu cinism trairile, dorintele si nevoile lui si ale familiei sale. Insa asta nu-l impiedica sa tradeze, sa recurga la nelegiuiri si sa devina nefericit cu alegerile sale.

Concluzia se trage de pe la jumatatea cartii:  “Banii nu numai că n-au suflet, dar n-au nici onoare sau memorie. Banii devin în mod automat demni de respect, dacă reuşeşti să-i păstrezi un timp îndelungat. Să nu credeţi că eu condamn banii. Îi admir foarte mult”

2. Testamentul lui excentric – Jules Verne

Un axcentric bogatan din America, pasionat de un joc de societate, decide inainte de moarte sa adapteze acest joc la marimea SUA. Jucatorii trebuie sa fie in numar de sapte si sa fie gata oricand sa calatoreasca, asa ca alege la intamplare sase locuitori ai orasului Chicago, la care se adauga un misterios om care se prezinta doar cu initiale. Traseul fiecarui personaj e stabiliit prin aruncarea zarurilor.

Romanul descrie frumusetile statelor componente ale SUA prin care se perinda personajeleprecum si  peripetiile pe care le au in drumurile lor.

3. Jurnalul fericirii – Nicolae Steinhardt

E una din putinele carti fata de care am dezvoltat obsesie inca de dinainte de a o citi.  Ma rugase o colega sa o descarc pentru fata ei si mi-am zis ca trebuie neaparat sa o incerc.

E povestea adevarata a lui Nicolae Steinhardt, evreu crestinat in temnita inchisorii de la Jilava (episod povestit atat de frumos ca mi-au dat lacrimile citindu-l): “Iatã, eu am cunoscut pe Hristos prin Taina Sfântului Botez, ca Pavel pe drumul Damascului, cãci altfel cum se poate explica starea de fericire pe care am trãit-o eu, imediat dupã sãvârsirea botezului, de cãtre cãlugãrul meu (preot Mina), decât cã botezul este adevãrat, cã Sfintele Taine sunt adevãrate”

Inainte de a-l vedea ca pe un om al lui Dumnezeu l-am vazut ca pe un om. Asa se infatiseaza in fata cititorului. Jurnalul povesteste neajunsurile temnitelor comuniste, torturile la care sunt supusi, durerile sufletesti mult mai profunde decat cele trupesti, comportamentul temnicerilor fata de ei.  In paginile lui sunt trecute franturi de istorie, destine chinuite de o idee care trebuia sa devina universala, dar care nu era nationala.

Se numeste Jurnalul fericirii pentru ca in inchisoare si-a gasit fericirea adevarata, cea de a fi crestin ortodox si de a-l sluji pe Dumnezeu. La final ajunge la concluzia ca doar in temnita a fost cu adevarat fericit pentru ca, in ciuda gratiilor si a zidurilor sumbre, el era liber.

“Nebun, e nebun. Uite-1 cum mănînca arpacaşul, îl lasă să se răcească şi-1 mănîncă rece. – Nebun, e nebun de-a binelea. Uite cum înfulecă arpacaşul fierbinte, de parcă n-ar putea să-1 lase să se răcească niţel. Şi pe urmă se miră că-1 apucă burta. – E nebun, domnule, e nebun de legat, ţine căniţa în mîna stingă şi se spală cu dreapta. Anormal, să ştii că-i anormal. – Dement, dement cu devărat, la ce te poţi aştepta din partea unui om – om, vorba vine – care se spală la fund ţinînd cănuţa în dreapta şi-şi dă cu apă cu stînga. -Nebun, cînd îl cauţi se spală, d’aia n-avem pic de apă. – Nebun şi puturos, nu se spală cu săptămînile, l-ai văzut vreodată apropiin-du-se de căldare? – Nu ţi-am spus că e nebun, uite-1 cum se culcă cu faţa în sus şi cu batista pe ochi. – Da ce sunt nebun şi smintit ca el sa
dorm culcat pe o parte şi neacoperit pe ochi să-mi stric vederea? – Nebun, numai un nebun mai poate admira pe Sadoveanu şi pe Arghezi. – Trebuie să fii nebun, oricare ar fi fost netrebnicia atitudinii lor politice, să nu-ţi dai seama de nepieritoarea valoare literară a unui Sadoveanu sau Arghezi. – E omul nebun şi n-ai ce-i face, învaţă versuri de dimineaţă şi pînă seara. – Să ai prilejul de a învăţa poezii aşa frumoase şi să nu-1 foloseşti e nebunie curată. – Nu vezi că nici nu stă măcar pe tun, abia se aşează că s-a şi ridicat. -Nebun… stă de nu se mai termină pe tun, oameni ca ăştia, s-o ştii, îşi merită pedeapsa.
Nu e numai războiul tuturor împotriva tuturor ci şi o certificare generală şi reciprocă a stării de nebunie. Peste puţin timp înţelegi că nimeni nu e nebun ori, şi mai bine, că toată lumea e niţel nebună…

Oricum, de cîte ori aud e nebun, surîd şi mă scutur, cu toate ca văd că nici o convingere nu-i mai bine ancorată decît aceasta: toţi ceilalţi sunt nebuni, numai eu sunt normal. Omul superior, zice doctorul Al-G., este cel care-şi consolidează lungimea de undă personală de emisie şi totodată îşi lărgeşte neîncetat gama de recepţie.
– Despre nebunie am mai învăţat ceva: că principalul – în închisoare ori în situaţii-limită – este să nu înnebuneşti. George Orwell (1984): nu izbutind să te faci auzit, ci rămînînd zdravăn la minte duceai mai departe moştenirea omului. De ce? Pentru că nebunia este contagioasă şi pentru că orice regim totalitar este şi nebun.
Este. Dar pe de altă parte, dialectica: mulţi s-au ţinut tari numai pentru că erau nebuni. Nebunia a fundamentat numeroase cazuri de păstrare a demnităţii. Poate fiindcă insul stăpînit de o monomanie dispreţuieşte mai uşor decît alţii ispita bunurilor.
Nebun. Am şi eu o reputaţie de nebun bine stabilită, mai ales printre amicii evrei. Ce bine mi-a prins nebunia aceasta în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce mă făceam dacă nu eram nebun? înnebuneai! îmi răspunde raţiunea.”

February 1, 2014February 3, 2014 by ValiVE Categories: carti Leave a comment