Citeam un articol despre baiatul cu sindrom Down care a luat Bacalaureatul si despre discriminarea intampinata de el. Nu e singurul, nu e primul, nu e ultimul. De cand ma stiu am un dinte impotriva directorilor de scoli incapabili sa isi tina profesorii in frau si sa ii educe. Pentru mine e important ca directorul sa isi educe profesorii, sa le explice de ce asa si nu altfel, pentru ca situatii de genul celor descrise aici sa nu se mai intample. Dar se intampla, des si cu o nerusinare greu de inchipuit. Se intampla lucrul asta cu majoritatea copiilor deficienti din scolile de masa. Cel mai usor mod de a rezolva problema e inlaturarea problemei.
Nu e normal, dar unii oameni inchid ochii ca sa nu mai vada situatia reala. Nu e normal, dar unii parinti accepta situatia ca pe un fel de cruce personala. Nu e normal, dar unii copii devin antisociali din cauza relelor tratamente aplicate de colegi. Pentru mine raul cel mare sunt profesorii de la clasa, cei care fac in asa fel incat sa inlature individul aparte din grupul lui omogen de elevi indoctrinati, indoctrinati din doua parti: de la scoala, pentru ca vad tratamentul aplicat de catre profesor si il accepta ca fiind unul bun; de acasa pentru ca au parte de niste parinti cu mintea exclusiv la bani si care nu vad locul si rolul celui aparte in grupa din care face parte copilul lor.
Am auzit destule argumente pentru care astfel de elevii n-ar trebui sa ramana intr-un grup omogen: “Strica prestigiul clasei!”, “Nu se ridica la nivelul celorlalti!”, “Strica linistea clasei si nu se mai pot concentra!”, “Ii instiga si pe ceilalti la un comportament neadecvat!” si alte cateva care nu sunt demne de meseria de dascal. Am auzit profesori care spun ca vor sa stimuleze un copil deficient (in unele cazuri, cu retard mintal) lasandu-l la materiile predate de el. Prin asta profesorul isi demonstreaza ignoranta. Acel copil nu o sa inteleaga niciodata pedeapsa ca pe ceva constructiv, pentru el pedeapsa e exclusiv pedeapsa. Normal ca nu intelege daca nu e facut sa inteleaga! Si apoi iei decizia sa il izolezi de ceilalti punandu-i banca la cativa metri distanta de celelalte banci. N-are importanta ca e sub nasul profesorului, tocmai cel de sub nasul profesorului e cel mai usor de trecut cu vederea.
Parintii recurg la tot felul de metode pentru a usura viata copilului lor in scoala, insa unde nu sunt urechi sa auda si ochi sa vada nu se intampla nimic si nu se schimba nimic. Singura situatie la care raspund e amenintarea cu vizita inspectorilor de specialitate sau generali, insa de cele mai multe ori acestia suna nervosi directorii si le cer sa rezolve situatia. Ei pot rezolva problema de fond, fara sa intre cu adevarat in mijlocul situatiei, insa si asta se rezolva pe termen scurt si o luam de la capat.
Integrare inseamna acceptarea deficientului in invatamantul de masa, adaptarea curriculara pentru ca el sa ajunga la un nivel apropiat celorlalti, adaptarea materialelor de studiu conform handicapului, adaptarea scolii conform deficientei (rampe, bare de sprijin de-a lungul holurilor, toalete adaptate tipului de deficienta, achizitionarea de echipamente specifice deficientilor de vedere si de auz e.t.c) si, cel mai important, schimbarea mentalitatilor, comportamentelor celor din jur pentru a-i facilita acestuia dezvoltarea capacitatilor de socializare si de integrare in diferite grupuri in vederea exercitarii intereselor comune (hai ca mai aveam putin si faceam o definitie a integrarii). E dificil, e foarte mult de munca si se cere o anumita suma de bani pentru acest lucru, insa cand se vorbeste despre o scoala incluziva stii din start ca acea scoala are dreptul la o suma de bani (si o primeste) pentru realizarea lor. Ori, in cele mai multe scoli de masa, nici schimbarea mentalitatilor nu se intampla. Profesorul e obligat sa ajute elevul, oricine si oricum ar fi el, insa stim cu totii ca nu se intampla asta. Tot el e obligat sa ii stimuleze capacitatea creatoare, sa ii stimuleze intelectul, limbajul, abilitatile cognitive, practice, fizice, chiar si sociale, pentru ca el face parte dintr-o clasa si clasa aceea formeaza o societate, insa nimeni nu vrea sa se gandeasca la toate implicatiile integrarii si incluziunii.
Comoditatea e cea mai intalnita forma de nepasare. Atunci cand apare cineva cu care se poate vorbi deschis despre deficientele copiilor, despre modul de adaptare al modalitatilor de predare, care ar putea descrie diferitele probleme care pot fi prevenite, aleg sa il evite. Adica nu il cauta nimeni sa se intereseze ce se poate face cu adevarat pentru elevul cu probleme. Nimic! Nada! Ce ar putea sa ii invete pe ei, unii avand o experienta vasta la catedra, un neica-nimeni, venit acolo ca sa stea “degeaba”. Ba unii profesori mai si obliga profesorii de sprijin la anumite activitati care nu intra in atributiile lor (diriginti care obliga profesorii de sprijin sa treaca notele in catalog pentru ca ei n-au avut neplacerea sa se transporte calare sau pe jos, pana la domiciliul lui sa vada cum traieste el). Nu le pasa, nimanui nu-i pasa cu adevarat de ei. Si apoi venim noi, avand curajul in geanta, sa le explicam cum e cu adaptarea curriculara, cum e cu schimbarea atitudinilor rigide. Si pe noi cine sa ne asculte? Ne luptam cu morile de vant. Nu vor si nu vor. Pot eu sa le bag pe gat lucruri pe care ei nu vor sa le cunoasca? Nu pot!
Valentina Vitan 