Yes…

“Doamne Dumnezeule după sărutul ăla lung aproape-mi pierdusem respiraţia da zicea el eu eram ca o floare de munte da cu toţii suntem nişte flori trupul femeii da ăsta a fost singurul lucru adevărat pe care l-a spus el în viaţa lui şi soarele pentru tine străluceşte astăzi da de asta mi-a plăcut el pentru că am văzut că el înţelegea sau simţea ce înseamnă să fii femeie şi am ştiut că am să pot totdeauna să-l joc cum vreau şi i-am dat toată plăcerea pe care m-arn priceput să i-o dau l-am condus eu pînă cînd m-a rugat să spun da şi eu n-am vrut să răspund la început mă uitam numai departe peste mare şi cer mă gîndeam la atît de multe lucruri pe care nu le ştia el Mulvey şi domnul Stanhope şi Hester şi tata şi bătrînul căpitan Groves şi marinarii jucîndu-se de-a toate păsările zboară şi-ţi spun eu şi-apleacă-te şi spală vasele cum spuneau ei pe debarcader şi sentinela din faţa casei guvernatorului cu chestia aia jur împrejurul căştii lui albe săracul de el pe jumătate codndu-se acolo şi fetele spanioloaice care rîdeau sub şalurile lor şi pieptenii lor înalţi şi licitaţiile dimineaţa grecii şi ovreii şi arabii şi dracu’ mai ştie cine încă din toate colţurile Europei şi strada Ducelui şi piaţa de păsări toate cîrîind în faţă la Larby Sharon şi măgăruşii săracii alunecînd pe jumătate adormiţi şi tipii ăia pe care nici nu-i distingeai bine în mantiile lor diformi în umbra treptelor şi roţile mari de la căruţele cu boi şi castelul vechi de mii de ani da şi maurii ăia aşa frumoşi numai în alb şi cu turbane ca nişte regi care te invitau să iei loc în prăvălioarele lor mititele şi Ronda cu ferestrele vechi de la posadas ochi furişi fereastră ascunsă sub grilaj şi iubitul ei să sărute bara de iler şi vinâriile deschise pe furiş noaptea şi castanietele şi noaptea cînd am scăpat corabia la Algeciras garda de noapte cu pasul încet cu lampa lui şi O torentul acela îngrozitor adine şi repede O şi marea marea purpurie uneori ca focul şi amurgurile încărcate de splendoare şi smochinii în grădinile Alamedei da şi toate străduţele alea sucite şi casele roze şi albastre şi galbene şi grădinile de trandafiri şi iasomia şi muşcatele şi cactuşii şi Gibraltarul ca o fată unde eu eram Floarea de munte da cînd mi-am pus trandafirul în păr cum făceau fetele din Andaluzia sau să-mi pun unul roşu da şi cum m-a sărutat el sub zidul maur şi m-am gîndit bine la fel de bine el ca altul şi atunci i-am cerut din ochi să mă întrebe iar da şi atunci el m-a întrebat dacă vreau da să spun da floarea mea de munte şi întîi mi-am petrecut braţele pe după umerii lui da şi l-am tras în jos spre mine să-mi simtă sinii numai parfum da şi-i bătea inima nebuneşte şi da i-am spus da vreau. Da. Triest-Zurich-Paris, 1914-1921”

Advertisements

Picuri pe strazi pustii

Cat de frumos e sa iesi noaptea pe strazi. Nu e aproape nimeni si imi place sentimentul de singuratate intr-un oras. Stalpii de lumina de pe carosabil imi sunt de ajuns pt a-mi face plimbarea… mai ales prin ploaie. Nu se vad stele (nici pe noapte senina nu ai cum sa le vezi din cauza atator lumini). Din cand in cand masini circula grabite. Se aud picaturile de apa cazant pe asfalt in valuri. Uneori simt ca mi-as dori sa fiu singurul om din oras, sa nu mai existe nimeni in jurul meu si incep deja sa imi imaginez cum ar fi sa am totul la discretia mea, sa pot dormi cate o noapte in fiecare apartament sau casa din oras, sa ma conduc singura… Chiar si cand ma gandesc la toate astea parca ma apuca plictisul, plictisul de prea multa singuratate. Deja nu-mi mai place nimic si continuu sa ma plimbi de una singura prin oras nestingherita nici chiar de cainii comunitari. Din timp in timp ma apuca rasul cand ma gandesc ca ceilalti nu au parte de ce am eu. Ma opresc si simt cum picaturi de cer se napustesc asupra mea. Respiratia fierbinte imi abureste ochelarii si din lipsa de batista sau servetel mi-i sterg cu plovarul. Privesc spre cer si nu-mi mai pasa daca mi se uda ochelarii. Ma simt bine, ma simt in stare sa ma vad pe mine, sa simt cum toate in jurul meu stau nemiscate, libere si in acelasi timp prizoniere ale propriei nemiscari. Daca ar putea, chiar si timpul s-ar opri.
E atata liniste in jur… Picaturi de apa vie mi se strecoara printre degete. Deasupra mea suvoiul de stele curgatoare imi inunda simtamintele. Cuprinsa de vraja dansului lor le las sa imi cada peste fata, sa ma spele de pacatele mintii, sa imi alunge duhurile rele din inima. Parca si gandurile imi sunt spalate rand pe rand. Frigul mi-a ajuns pana si in cele mai ascunse unghere ale carnii. Acum simt ca sunt vie, vie in mine. Simt puteri nebanuite venind de nicaieri. Acum sunt curata si uda fleasca, dar nu-i nimic. Poate ca maine voi face pneumonie, dar nu-mi pasa. Acum sunt curata.

… muzica

“Muzica oferă un suflet universului, aripi minţii, zbor imaginaţiei şi viaţa oricui”.
Platon

`Muzica este o revelatie mai mare decat toata intelepciunea si filozofia. Muzica este solul in care spiritul traieste, gandeste si creaza`
Ludwig van Beethoven

 

Amintire – Lucian Blaga

Unde eşti astăzi nu ştiu.
Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.
Alunec în amintire, e-aşa de mult de-atunci.
Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ
privirile tale erau albastre şi-nalte de tot.
Zvon legendar se ridică din brazi.
Ochi atotinţelegător era iezerul sfânt.
În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.
Din gene, ape moarte mi se preling.
Ar trebui să tai iarba,
ar trebui să tai iarba pe unde-ai trecut.
Cu coasa tăgăduirei pe umăr
în cea din urmă tristeţe mă-ncing.

Singuratate

 

          Stau singura in camera goala si privesc in gol.

          Doar fereastra acoperita de ziare lumineaza camera,

          dar eu privesc spre intuneric.

          Nu-i nimeni langa mine

          sa ma invete sa privesc spre lumina.

          E liniste in jur.

          Doar inima mea se aude batand

          si ascult …

          Cimentul rece-mi ingheata picioarele,

          dar eu nu mai simt de mult nimic,   

          mintea mea nu mai e in stare sa gandeasca…

          Si stau si astept pe cineva

          sa ma invete sa privesc spre lumina.

Ciuda…

Ma asez incet pe marginea patului si imi misc degetele asa cum fac eu mai tot timpul. Uneori ma gandesc ca sunt prea lungi pt sandale si de asta n-ar trebui sa port eu sandale vara. Ma uit din nou la ele si le misc in continuare. Imi plac acum pt ca ma pot juca cu ele. Ma gandesc ca ghetele mele stau undeva la usa de la intrare si asteapta ca eu sa ma incalt cu ele. Mi-e ciuda ca nu sunt acolo pantofii cu toc ca sa ii pot incalta pe ei. Insa nu o sa ii port niciodata pt ca nu sunt in stare sa merg cu ei. Gleznele mele nu sunt in stare sa ma poarte pe ei. Ma imaginez mereu mergand cu ei in picioare si evitand fiecare denivelare si groapa din asfalt si parca incep durerile sa imi navaleasca in picioare. Cand ma gandesc cat de rau mi-a fost la ultima entorsa mi-e groaza. Simteam cum nu ma mai pot ridica in picioare si eu eram in centrul orasului si stateam acolo neputandu-ma misca din cauza durerilor. Incercam sa ma adun si mi-era ciuda ca toti acei oameni se uitau la mine mirati ca eu nu ma pot ridica. Lacrimile imi curgeau pe obraji in continuu. Nu stiu de unde veneau lacrimile. Le simteam straine curgandu-mi pe obraji si ma enervam ca nu le pot opri. Mintea mea ma certa ca nu am fost atenta, insa eu stiam ca am fost atenta. Pana si spatele mi-e incovoiat de atata atentie. Privesc in jos cu grija si numar gropile de pe trotuar. 5… 6… 12… multe. Incerc sa fac un slalom printre ele si nu reusesc sa ma destind. Privesc in jos si merg schiopatand. Mai e mult pana acasa. Imi doresc sa ma asez si nu pot. Durerile imi navalesc in picioare si nu reusesc sa ma abtin sa nu plang. Acum stiu ca sunt lacrimile mele, dar nu le vreau. Durerea mea nu poate fi atat de mare pe cat o fac eu. Imi tarai picioarele si simt cum fiecare om de pe strada intoarce ochii catre mine. Mi-e ciuda ca se intampla asta. Fobia mea de cazaturi creste din ce in ce mai mult. Merg in continuu si durerile devin atroce. Ma apropii de un zid si incerc sa ma mut de pe un picior pe altul. M-au mai lasat, insa pana acasa mai e mult. Imi doresc sa fiu in pat si sa stau acolo pana ma voi linisti. Imi pun in gand sa merg sa imi caut glezniere rezistente. Apoi mi-e ciuda ca tot calciul pe care il iau eu lunar nu ma ajuta cu aproape nimic. Aproape ca am facut nisip la rinichi de atata calciu. Nici chiar sportul nu ma ajuta. Tin minte ca o data cand faceam exercitii si ma tineam zdravan de ele mi-a fugit rotula de la genunchiul drept de 2 ori intr-o ora. Si nu era prima data in acea zi. Mi-e ciuda ca nu ma pot baza pe corpul meu. Mi-e ciuda ca asta ma face slaba in ochii mei si a celorlalti. Cred ca atunci cand voi scapa de el voi fi cu adevarat fericita. Dar pana atunci…