Month: February 2009
Vid Interior
Pieptu-mi nu mai poate cuprinde atata zbatere.
Sufletul se sfarama imprastiindu-se
in margele argintii ca mercurul …
Gandul pornit spre tine
s-a agatat de-un spin de trandafir uscat
si plange … dupa tine.
Norii imi sterg cu naframa de matase lacrimile,
apoi le lasa sa cada inghetate peste lume
ca frunzele vestede.
Sperante, iluzii si visuri,
atarna de crengile castanului din poarta.
Dar rasuflarea vazduhului razvratit
le coboara la pamant.
Si atunci, de ce ridica bratele de adoratie
biserica veche din sat?
Cerul e pustiu.
Golita de suflet
privesc muta si neclintita
sfasierea universului
si n-o inteleg.
… just the way you are
Beac in bizniz..
… desi putin sifonata, ce-i drept. Ultimele zile mi-au fost si lungi si scurte in acelasi timp.
Ok, inca un om din familia mea mare/uriasa a murit. Ok, am mai trecut inca o data peste durerea despartirii de un om la care ai fi putut tine, si chiar ai si reusit sa tii, desi nu ti-a fost intotdeauna aproape si nici chiar tu nu i-ai fost aproape o lunga perioada de timp. Sunt momente in care te gandesti ca unii oameni pe care ii stii si i-ai stiut intotdeauna sunt eterni. Te gandesti ca nu are rost sa ii cauti, sa incerci sa le vorbesti, sa ii intrebi de sanatate si nevoi. E greu sa realizezi ca sunt si ei oameni. Pentru prima data in ultimele 5 luni am putut realiza cu adevarat efemeritatea tuturor oamenilor. Am ajuns sa vad asta poate si din cauza faptului ca 3 oameni au disparut pentru totdeauna in ultimele 5 luni. Cam mult, nu? Da, asa ziceam si eu. Poate ca era timpul, poate ca “asa a vrut Dumnezeu”, poate ca… Pur si simplu te trezesti fara ei. Ii vezi acum si peste 5 minute nu mai sunt decat o bucata de carne in plin proces de descompunere. Suna plastic, nu-i asa? Da, plastic si dureros de real. Si odata cu ei iti amintesti si de cei pe care i-ai pierdut mai de mult si doare tot in jur. Doare sa te stii respirand, doare sa iti amintesti de ei, doare sa nu-i mai vezi. Cand bunica mea a fost ingropata, m-am gandit ca n-ar fi rau sa fie printre noi si sufletele oamenilor care deja au murit. Suna macabru? Nu, asta e o alinare atunci cand durerea e prea mare. Nu e ca un film horror, e doar ca un fel de eliberare. Si cu toate ca durerea e uriasa, sunt oameni care reusesc sa treaca peste ea cu putina ironie. Bineinteles, ironizand nu inseamna ca nu sufera. Nu poate acuza nimeni pe nimeni de bucurie atunci cand un om drag moare, insa cei de la care tocmai am venit reusesc sa faca chiar si din priveghi un prilej de a face glume. Asta nu inseamna ca sunt oameni iresponsabili, nu, sunt doar oameni care-si doresc sa mai petreaca o noapte vesela in compania celui care tocmai a decedat. Recunosc ca e singura inmormantare la care am ras cu pofta pana mi-au dat lacrimile. Ei sunt asa si ironizand, reusesc sa faca intamplarea mai usoara, desi e la fel de dureroasa. Amintirile hazlii sunt dulci atunci cand noptile devin insuportabile. E ca un joc de-a rasul-plansul. Nu stii ce sa faci mai intai, sa plangi pe cel mort sau sa razi de intamplarile povestite, si nu sunt putine. N-are rost sa le insir. Ele raman undeva, acolo, pentru tot restul vietii noastre sau pana cand memoria noastra ne va tine companie. Pentru cineva strain de ei e inacceptabil sa te trezesti razand in hohote la un priveghi, insa descoperi ca asta e doar pentru a ascunde pentru putin timp durerea din suflet. Nu are rost sa simti vinovatie ca nu poti fi tot timpul suparat si incruntat. Pana la urma viata e viata, iar mortii raman cu mortii si vii cu vii. Ne alegem parca pentru a mai continua un drum impreuna.
Salvarea (continuare)
Gandul ca ii e dator Laurei pentru inca o sansa la lupta zilnica il facea sa o vada ca pe un salvator de suflete. Isi dadu seama ca asta poate fi ultima sansa la o viata linistita si primul lui gand fu sa isi schimbe atitudinea fata de oameni, insa incercarile zadarnice de a-si gasi o slujba il faceau si mai nervos. E cumplit sa te gasesti la aproape 40 de ani singur, fara un loc de munca, jinduind dupa afectiunea cuiva pentru care n-ai avut niciodata respect, doar din cauza ca iti era subaltern.
„Salvarea asta a mea m-a facut sa fiu altfel. Poate ca as fi meritat totusi sa-mi inchei socotelile cu viata mea si sa-i las pe ei sa-si duca poverile in spinare fara sa ma mai aiba si pe mine. Cred ca vindearea nu va avea niciodata loc si stiu deja ca sunt un pierdut. Atitudinile fata de mine sunt rezultatul actiunilor si atitudinilor mele fata de ei. Oh, prea multa bataie de cap. Si totul numai din cauza ca m-am chinuit sa imi castig dreptul de a fi mai presus de atitudinile si dorintele lor. Ei m-au schimbat, toti oamenii astia sub care ma inabus m-au facut sa fiu asa. Sau poate nu, poate ca eram eu asa dinainte. Ce frumos ar fi fost sa dau vina pe altii. Intotdeauna altii si altii si eu sa nu ma simt vinovat pentru nimic.”
Intins pe canapeaua din sufragerie, statea cu ochii atintiti in tavan ca si cum ar fi vrut sa il studieze. Fereastra deschisa il anunta zgomotos ca ziua abia incepea si el nu reusise sa adoarma deloc.
„Azi stau acasa. Nu sunt in stare sa mai trec peste inca un refuz. Ieri am avut 4 interviuri si sunt epuizat sa stiu ca nu am prea multe sanse pentru inca o slujba noua. Dezordinea din mine vrea sa stea linistita azi si sa isi lancezeasca puturosenia pe canapea stand degeaba. Laura mai poate astepta o ora pana sa o sun si azi n-am chef sa-i vad ochii. Din ziua aceea ticaloasa ne-am vazut aproape in fiecare zi. Azi mi-e lehamite de mine si nu o pot vedea. Cand va auzi ca nu am reusit sa fac rost de un nou job va incepe din nou sa ma sustina moral si asta nu mai suport. Of, de ce nu ma lasa lumea asta sa imi traiesc depresiile? Macar atat sa mai am si eu in viata asta.”
Se intoarse pe cealalta parte si adormi. Gandul ca a scapat cu viata si viata lui e mai rea ca inainte era prea mult. Nu mai avea incredere ca ceva se va schimba in viata lui si zilnicele intalniri cu salvatoarea lui il faceau sa-si iasa din minti. Cafeaua zilnica pe care ea se simtea datoare sa i-o plateasca, pranzul pe care il mancau impreuna in fiecare zi si de care el abia se atingea doar ca sa nu-i mai chioraie matele, erau prea mult de suportat. Ar fi fumat daca ar fi avut bani sa isi ia tigari, desi el nu fumase niciodata. Bautura ii facea scarba acum, desi inainte puteai spune despre el ca bea mai mult decat ar fi trebuit. Toate erau de prisos.
Zgomotul din bucatarie il trezise, dar era prea obosit sa deschida ochii. Se intoarse pe partea cealalta si incerca sa adoarma, insa nu reusea.
– Laura, incearca sa faci mai putin zgomot, te rog. Vreau sa dorm. striga el nervos din sufragerie.
– Bine Andrei, o sa incerc. Ce vrei sa mananci azi? Sa nu te prind ca faci la fel ca ieri ca ma superi din nou. Devii insuportabil uneori.
Ziua de ieri era o alta zi in care Laura pleca suparata de la el trantind usa in urma ei. Asa era el, asa intelegea el sa se comporte cu salvatoarea lui, reprosandu-i ei ca nu ii poate recomanda un loc de munca, ca nu cunoaste pe nimeni care sa il ajute. Si ea, biata, salvatoarea lui, ajunsese sa fie victima purtarilor lui prostesti si vorbelor spuse la manie. Nu-si mai amintea ce se intamplase dupa ce fusese gasit de ea. Incerca sa isi aminteasca ce se intamplase dupa acel moment si totul era neclar. Nu-si amintea decat lumina orbitoare a neonului de deasupra patului de spital si asistentele cu vocile lor ca niste zumzete de muste trecand pe langa el si nebagandu-l in seama. Se ridica si se duse la bucatarie unde Laura incerca sa incropeasca ceva de mancare din legumele pe care le adusese de la piata.
– In cat timp trebuie sa fi inapoi la serviciu? intreba el morocanos.
– De ce? Vrei sa stau mai mult cu tine azi? Stii bine ca data trecuta m-au mustrat ca am stat mai mult decat trebuia. M-au parat soparlele alea de la secretariat si m-au amenintat sefii cu taierea din salariu. Mi-e tot mai greu sa am grija de tine si sa merg si acasa la ai mei. De ai incerca sa iei atitudine putin n-ar mai fi asa greu pentru nimeni.
– Ieri am avut 4 interviuri, stii bine. M-am intors cu mana goala si cu ura in suflet. Ce vrei sa fac mai mult? M-a chinui sa imi revin, dar am inceput sa cred ca vreau sa raman asa, depresiv. Poate iese ceva bun si din asta. Ce zici, devenim amandoi depresivi? Nu de alta, dar am nevoie de companie.
– De ce esti tu asa de enervant cateodata? Stii bine ca de mine depind si altii. Am o familie, am copii, chestii de care tu n-ai parte. Esti prea batran pentru asa ceva. Lumea asta a noastra e construita pe familie si tu nu ai. Daca ai avea nu m-as mai chinui, asa cum fac de 2 luni incoace, sa te fac sa traiesti. Vezi ca maine vrea Adrian sa vii la cina la noi. Vrea sa te intrebe ceva legat de…
– Auzi, cand ai sa incetezi odata cu cicalelile astea? Adrian poate sa stea linistit ca nu vin la voi la cina. Si nici tu nu mai veni. M-am saturat de voi, de toti, de zgomotul asta asurzitor de afara, de dupa-amiezile cu tine, de slujbele la care sunt refuzat, de ziare si anunturi… Nu mai vreau, ai inteles? Nu mai am nevoie de nimeni. Da, sunt singur, n-am familie, n-am nimic pe lumea asta. In 10 ani de munca n-am reusit sa strang un ban. Mi-e lehamite de mine, dar ce vrei sa fac?
Laura se uita cu mila la el si spuse:
– Nu te-ai schimbat de ieri de cand ai venit, asa-i? Hai, da-mi hainele sa le spal. Uite, Adrian vrea sa iti propuna ceva. Dar pentru asta trebuie sa vii la noi la cina. Vin eu sa te iau.
– Lasa cheile aici si pleaca. Nu vin la nici o cina. Vreau sa raman singur. M-am saturat de voi si vreau sa raman singur. Nu vreau sa mai vii pe aici, intelegi? Daca ma lasai atunci sa mor acum as fi fost mult mai bine. Nu aveam nevoie sa ma salvezi tu.
– Stii bine ca n-aveai cum sa mori in ziua aia. Si iar discutam despre asta? Abia puteai sa te misti. Cum sa te fi aruncat de la etaj daca tu abia te puteai misca. A fost nevoie sa-ti faca perfuzii cu glucoza ca sa te scoata din starea in care ajunsesei.
Dupa cateva minute de liniste apasatoare spuse:
– Bine, iti las cheile. Maine nu vin. O sa vin cand o sa ma chemi. Asa voi stii ca ai nevoie de mine. La revedere!
Laura scoase cheile din geanta si le puse pe masa unde taiase legumele. Iesi trantind usa in urma ei. Acum era singur si se gandea ca niciodata nu a inteles cum Laura nu reuseste niciodata sa traga usa mai incet dupa ea. Se aseza pe gresia din bucatarie asteptand ceva si nici el nu stia ce asteapta. Observa oala de pe foc si incepu el sa incropeasca ceva de mancare din legumele aduse de ea. Nu se pricepea prea bine. Intotdeauna a preferat sa manance hrana rece si mancare luata la pachet. Dupa ce fierse legumele, nestiind ce mai trebuie sa puna lua legumele fierte si le manca asa.
„Daca n-as fi atat de incapatanat Laura ar fi aici acum, pregatindu-mi de mancare. Of! Mi-e sila de mine.”
Salvarea
Cumplit! Toata istoria i se parea cumplita. Simtise cum sangele i se urcase in cap si nu mai stia sa reactioneze. Frica cuprindea fiecare vena si pielea i se facea ca de gaina. Ar fi vrut sa fuga, sa strige, sa rupa, sa sparga, dar nu putea.
“Si simt cum ma mint ca intotdeauna. Am actionat prost sa cer mai mult de la viata. Se vede clar ca nu meritam nici chiar osul de la resturile lor, dar as fi facut orice sa stiu ca totul va fi bine pt toti, chiar daca mie mi-era greata de ei. Acum stau si astept cu durere sa mi se naruie tot, sa nu mai am nimic. Dar, de fapt, cand si ce am avut? N-am cerut decat putin respect fata de munca mea, n-am vrut decat putina atentie fata de ceea ce reprezint. Acum totul nu mai exista. O sa ma duc sa imi iau cutiile si o sa plec… Vad eu cu ce le transport. Si atatea lucruri?! Ce sa fac cu ele? N-am nici macar unde le duce. Ma simt ca o salbaticiune incoltita de pradatori. Uite, chiar si oglinda ma face sa arat ca un animal incoltit. Mi-as arata canini ca sa demonstrez ca si eu pot musca. Mi-as ascuti unghiile ca sa le arat ca si eu am arme ca sa ma apar.”
Durerea din stomac nu trece si prima senzatie e aceea de a se intinde pe jos. Poate ca raceala ii va face bine, dar nu stia pentru cat timp.
“Am pierdut si nimicul pe care il aveam. Sau, ma rog, nu-l aveam. Acum sunt un om singur ratacind si incercand sa aleg intre un nimic pe care il aveam si nimicul pe care as putea sa nu-l am niciodata. Mi-e frig si cald in acelasi timp. Tremur de prea multa caldura in mine. Nu-mi simt picioarele, dar chiar si daca le-as simti tot n-as putea sa ma misc. Clantanitul dintilor e semn de teama sau de frig? Nici eu nu mai stiu. Ma ghemuiesc sa ma apar de caldura…”
Se aseza pe cimentul rece, clantanid din dinti si isi aduse genunchii la gura. Lacrimi fierbinti ii cadeau din ochii deveniti cenusii de prea multa durere si parca totul in jur devenise cenusiu. Totul era de fapt nimic. Nimicul era de fapt viata in sine. Lupta pentru nimic adusese sufletul la pieire. Nu avea decat o urma de gand in toata durerea cumplita din suflet.
“Unde e capatul? Cand se va termina cum va fi? Oare linistea eterna e mai buna ca viata de acum? Merita sa pun capat la tot ca sa pot avea liniste? Nu cer prea mult de la viata incercand sa curm durerea? Si daca as sari acum de aici, as cadea in gol, ma va durea totul in mine atunci cand voi atinge pamantul? Am iubit viata cu patima, acum as vrea sa iubesc la fel de mult moartea.”
Geamul deschis anunta galagia din miezul zilei.
“Atata lume in jur. Ma doare ca viata isi urmeaza cursul cand eu nu voi mai fi. Alta sansa nu am. Nimicul nu-mi ofera alta alternativa.”
Fara sa se gandeasca prea mult, adulmeca aerul plin de viata de la etajul 25 cladirii. Simtea ca are nevoie de acest aer ca sa isi poata duce treaba la capat, dar nu se putea ridica. Deja nu-si mai facea griji din cauza durerilor pe care le-ar simti la atingerea asfaltului tare. Sau poate ca nu va mai simti nimic, poate ca totul se va curma inainte ca sa atinga pamantul. Se hotara sa mai stea putin acolo, ghemuit si clantanind din dinti.
Dintr-o data simti un nod in gat. Auzi batai in usa. Nu avu putere sa deschida si nici sa raspunda. Cum bataile insistau raspunse incet, parca raspunzand doar pentru el.
– Da, intra.
Desi nu isi dorea sa fie gasit ghemuit pe cimentul rece nu se putea ridica. Simtea ca are nevoie de ajutor si acum, cand se ivise acest ajutor, vroia sa traiasca. O femeie intre doua varste intra tiptil in camera si fu uimita sa il gaseasca ghemuit pe cimentul rece. Acum era fericit ca a fost salvat.
Valentina Vitan 