Imi vine sa sterg tot, dar n-am sa pot. Mi-ar parea tare rau si as regreta amarnic, A fost doar un vis frumos, chiar si mincinos, care m-a rupt din rutina. Apoi caut o legatura, dar ea nu exista niciunde, iar daca ar exista e mult prea subtila ca sa fie remarcata. Nu mai astept nimic, dar nici trista nu sunt. Nu am pierdut si nici n-am castigat. Zambete false pornesc din mine si nu ma mai vad dintre ele, ajung sa le cred reale. Nici nu ma mint, toate n-au cum sa fie triste in mine, doar zambesc. Si rad, si salut, si zambesc, asigur, linistesc, inteleg, incred, ma incred… Oare cate trebuie sa fac ca sa imi fie iar bine? Nu, nu sunt trista, sunt doar eu, in drumul meu normal. Asa eram si inainte, doar ca acum vad minciuna mai clar, vad apasarile mai puternic, vad lacrimi care au distrus sisteme. Ma vad pe mine, cu tot cu zambete false. Asa eram si inainte. Calea mi-o cunosc, restul vine de la sine.

Fragment de text

Esti prea strain de mine, o simt. Ma copleseste singuratatea ta care devine laitmotiv in incercarile mele de a ma elibera. Nu te mai vreau, am obosit. Constat ca nici nu te-am stiut, ca erai deja mult prea strain si ca nu ai schimbat nimic din ce ar fi trebuit sa fie normal sa fie schimbat pentru ca n-ai vrut. Ma simt de parca n-as fi existat niciunde in tine, ca nu aveai destul loc pentru mine, dar ma tineai agatata pentru orice eventualitate. E un sentiment real care doare foarte tare. Un lucru trebuie sa accept: ca am castigat mai mult decat oricine altcineva din toate starile astea, chiar si decat tine. Pentru asta iti multumesc. Daca intentiile tale erau altele, ele nu si-au gasit scopul, cel putin nu pe de-antregul. Nu mai sunt de ranit, nu ma mai poti rani. De-acum nu mai existi in mine, ai murit. Cu tine am invatat sa pot spune NU clar si raspicat, cu tine am invatat sa fiu cruda, cu tine am invatat ca merit cu adevarat mai mult decat iluziile, minciunile si cuvintele aruncate in fata. Iti doresc sa vietuiesti pasnic cu tine pentru ca de trait nu stii sa traiesti. Te afunzi si mai tare in tine in incercarea de a te autodistruge. Nu stii sa atingi, nu stii sa vrei sa atingi cu adevarat nimic din ce ti se ofera. Sunt sigura ca ai avut multe sanse, dar ai fugit de toate, ai invinovatit pe oricine pentru esecurile tale, ai ales sa dispari cand puteai ramane odata pentru totdeauna. Ti-e frica de tot ce ai putea simti, de tot ce ar putea simti cel de langa tine. Mi-e ciuda ca nu esti destul de matur incat sa vezi inutilitatea actiunilor tale. Ramai cu bine, suflet. Acum poti sa dispari definitiv. 

Trairi imature

Nu mai vad dincolo. Inainte reuseam sa vad dincolo de un anumit termen, de un anumit presupus viitor, sa vad faptele intamplandu-se dupa o anumita perioada si sa imi traiesc zilele pana la acel moment. Acum totul e vag, chinuitor de incetosat si de neinteles. Imi aud inima batandu-mi in urechi si incerc sa o fac sa taca. Am stari pe care mi le vreau afara din mine, am dorinti care nu par a fi ale mele… imi doresc sa nu mai simt nimic. Si iar mi se strange stomacul si nu mai stiu cum sa ma linistesc. Toate sunt atat de intense incat obosesc fibra din mine, cea care inca mai functioneaza. Vad chipuri dragi pe care mi le doresc reale si pe care incerc sa le redescopar in toti cei pe care ii intalnesc, am dimineti limpezi si seri amare, am furtuni in mine… pe care le traiesc ca un vas in deriva. Si trag de mine sa mai pot sa suport inca putin ca sa nu treaca totul prea abrupt, caut sa descopar si ceea ce descopar ma intristeaza si ma bucura in acelasi timp. Nimic nu ma sperie, nimic nu ma socheaza. E bine ca iau lucrurile asa cum vin si nu judec atitudini, fapte sau oameni. Nu pot si nu vreau sa judec pe nimeni pentru nimic. Atata timp cat nu exista regrete nu exista nici motive de repros. Si iar neg ca nu ma paste depresia; iar neg ca nu ma chinuie dorul; iar spun ca nu simt ce trebuie; si iar imi doresc sa il simt in mine real, cu tot ce are in el, bun sau rau. Sa ma las dusa de val nu pot, ar insemna sa imi pierd controlul si sa ma las afundata si mai tare. dar parca si lupta asta asidua de a sta cu capul la suprafata oboseste, poate mai mult decat daca m-as lasa dusa de val. Ma mai linistesc cand imi trimit gandurile departe, dar nu stiu cate din ele isi ating destinatia, daca si-or fi atins vreodata destinatia.

Sunt trairi foarte profunde, dar sunt imature, eu sunt imatura. Incerc sa imi dau seama daca ma joc cu mine si constat ca nu. Incerc sa observ daca ceea ce exista acolo, in interior, e o iluzie si realizez ca nu. Dar imi refuz tocmai pentru ca nu sunt bine cu mine, nu ma vad acolo unde mi-as dori sa fiu, nu sunt ceea ce trebuie sa fiu ca sa fie linistea deplina pe care sa o poata simti si sufletul si trupul. Asez totul pe tava si ofer cu zambetul pe buze, cu sinceritate aproape tampa, nu opresc nimic, dar vad ca acela care trebuie sa ia dispare. Iar daca apare doar la chemarea mea inseamna ca eu sunt problema. Si apare, mult prea repede, ca si cum ar fi asteptat sa fie chemat, insa nu vine niciodata de bunavoie. Mi-am zis la un moment dat ca toate aste n-au nici o importanta, dar au o prea mare importanta ca sa fie ignorate. Imi place jocul, chiar mai mult decat e necesar, dar pentru un joc echilibrat e nevoie de reguli si de doua minti care sa fie capabile sa inteleaga de ce se joaca acel joc.

Stiu, imi lipseste experienta. Am evitat sa o capat tocmai pentru ca erau intotdeauna altele mai importante de facut. Plus de asta, experiente profund neplacute au schimbat in mine totul si au intensificat fricile. Si-apoi, nu ma puteam atasa de oricine, era nevoie sa rezoneze cu mine. Frumusetea n-a contat, cum as fi putut cere cand eu nu aveam de oferit asa ceva. N-a contat nici starea materiala pentru ca nici eu nu am avut. Am dorit in schimb, intotdeauna si fara nici o exceptie, inteligenta. Nu ca as fi foarte inteligenta, dar mi-am dorit sa ma stiu egala pentru ca cea din dotare are intotdeauna potential de dezvoltare si o pot dezvolta usor facand lucrurile care imi plac si care imi aduc satisfactie sufleteasca. Sunt o fire geloasa, dar nu din posesivitate, ci din orgoliu. Nu am fost niciodata posesiva si imi doresc libertate ca sa ma pot desfasura in voie asa cum sunt… si sunt, nu gluma! Am prietene care cred ca langa mine trebuie sa se discute folosind un anumit vocabular si o anumita tonalitate. Constat de aici felul limitat in care ma vad ei, dar mai stiu un lucru: pe seama mea se rade, cu mine sau in lipsa mea, uneori si in hohote. Si sunt foarte constienta de asta, dar las lucrurile asa. Nu din comoditate, ci pentru ca nu ma mai afecteaza. Am fost atat de chinuita si de rau tratata incat m-am imunizat. Uneori ma mai trezesc ca ma intreb de ce am trecut pe langa toate, dar stiu deja raspunsul: pentru ca nu sunt completa si nu pot fi completa decat atunci cand voi simti cu adevarat totul, fara oprelisti si fara sa ma sperie nimic in jur, nici chiar corpul meu mult prea batran si chinuit. Nu ma mai ascund, sunt foarte vizibila, cu tot ce am.

“GANDURI”

Asa se va numi volumul de poezie. Mai am putin si-l termin de corectat a doua oara. Inca mai gasesc greseli in el si cred ca o sa il iau la corectat si a treia oara. M-am decis sa adaug si texte scurte in proza pentru a-l face ceva mai consistent, bineinteles, pe aceeasi tema, desi nu imi doresc ceva stufos si greoi. Mai am nevoie de o recenzie si e cam gata. Nu stiu cand va fi publicat. Imi doresc din suflet sa il pot publica, dar anul asta am parte de obligatii pe care trebuie sa le onorez, asa ca banii de publicare vor intarzia sa apara. Nu vreau sa il tin in raft doar ca sa prinda praf. La ce bun sa fi scris o carte daca nu o si publici, chiar cu riscul de a se vinde greu. Daca milioanele de scriitori ai lumii si-ar fi pastrat in rafturi miliardele de volume scrise cum ar mai fi fost cunoscuti si cum i-am mai fi citit? Un volum prinde valoare doar tinut in mana si citit. Deci e musai sa il public. Vom vedea cum va fi.

Celalalt proiect asteapta, inca, o schimbare de atitudine si un ragaz de cateva luni. Nu renunt la el, desi m-a durut sufletul sa stiu ca 33 la suta din echipa s-a cam razgandit asupra ideei. Deh, fiecare cu deciziile lui, insa tare as fi vrut sa pot face treaba buna. Si cu asta mai vedem.

“-In loc sa ma citesti pe mine si bazaconiile mele mai bine ai citi o carte. E o activitate mult mai serioasa.

-Nu, o carte se termina repede, tu nu te termini niciodata”.

Da, probabil pentru ca am prea mult timp liber. 🙂

POEM DESCHIS FARA DE TINE

Tineam in mana un pamant ce clocotea

De-amare vise ce destrama simtaminte.

Prea multe dominatii de insecte taratoare

Au napadit tuneluri sapate de degetele incalcite.

Prin multe radacini firave ce zac in mine,

Uitand ca visele le umplu pe-ndelete,

Trece insetat de sange propriul suflet

Ce se incolaceste ca un sarpe fara de venin.

Sunt doar o Eva fara de experienta marului;

Din paradisul sumbru, ingradit de garduri false,

Sortite mucezirii, decaderii si pustiului,

Ciuperca moarta ce hraneste un tumult de floare rara.

Imi cant in gand dorintele, desarte biruri,

Voind ades sa strig adancul netrait. Lugubru

Inceput de stih ce se asterne-n fata

Nestiutoarei clipe ce-ncepe sa domneasca-n mine.

Nu stiu nimic, si totusi stiu prea multe.

Nu mi-s dorinti, mi-s clipele rotunde,

Mi-s inceputuri fara leac, oglinzi crapate

De-atatea rugaciuni si rugaminti trimise prea departe.

Si, totusi, nu ma-nduplec pe mine sa te simt.

Caci toate vin usor, aproape frematande,

Etern pierdute si mult prea cert aflate,

Coloane de miresme atent purtate-n soarele ce oglindeste umbra.

Un nor aici, un nor departe, parca

Mult prea rigid sortite pierderii de sange

De catre-acel ce sufletul invata sa poarte

Eterne incercari sortite prea robust pieirii, delasarii fara margini a lumii.

…………………………………………………………………………………………………..

Iar se intoarce, e de ajuns un sunet si renaste. Ador starile astea de du-te-vino. Uneori dorintele sunt mute, dar exista, nu le putem ignora, chiar si daca nu striga in noi ca sa se faca simtite. Ciudat e ca din tot tumultul de cuvinte, abrupt aruncate in fata ca unuia care e dator sa le prinda, ramane in urma doar ce vrem sa auzim. Si intotdeauna vrem sa auzim ce ne face noua bine sa stim. Acceptarea care se transforma in neacceptare de dragul jocului, imaturitatea care devine maturitate doar de dragul de a colora o stare, cuvinte prea pompoase asezate in fata doar de dragul afisarii propriei experiente…

Pe ale mele le stiu, ma cunosc mult prea bine, stiu ce imi lipseste si ce pot sa fac.

No more poetry! This time is for good.

Nu mai pot, pur si simplu nu mai iese. De poezie vorbesc. Uite un motiv de bucurie pentru cineva. 😛 Ultimele doua au fost incepute in martie si terminate saptamana asta. Se pare ca muza mea ma lasa cu ochii in soare. S-o fi saturat si ea de toanele mele de presupusa scriitoare. Bine macar ca aspir la asta. Si ma screm sa iasa ceva si nu iese, pur si simplu. Vorba unui amic: Exista doua cai de iesire: prin fata si prin dos. Ale mele nu mai ies. ce-i drept, pe niciunde, era cazul sa se termine si faza asta. Cand ma uit la poezele sunt unele pe care le citesc ca si cum ar fi ale altcuiva, altele sunt clar ale mele.

Urmeaza sa fac rost de o muza pe la jumatatea lui iunie, inceputul lui iulie. Am de terminat niste idei, de incropit niste altele, de pus niste lumi la munca in folosul comunitatii, de inchegat niste alte franturi de idei… de terminat sesiunea onorabil, de luat doua examene… de analizat si de dezbatut… de iubit… 😀 Asta e partea cea mai grea: sa iubesti si sa dezbati in acelasi timp. Numai asta nu e indicat sa faci cand iubesti, serios. Dar nu imi pasa, trebuie sa iasa ceva din tot chinul meu. Ca va fi prost sau bun… depinde de cat de subiectiva sau de obiectiva devin in fata temelor de dezbatut. Ma astept la sinceritate dura si la o critica si mai dura. Poate o sa primesc minciuni ca ma reprofilez, pe cuvant! Cu tot cu inima.

In alta ordine de idei: omenirea asta de pe langa mine se cam chinuie sa ma ia in diferite moduri, numai calea cea usoara nu o incearca. Nu sunt deloc complicata, ba chiar sunt mult prea simpla. Nu trebuie sa se chinuie nimeni sa afle ce gandesc si de ce gandesc intr-un anumit fel. Ce-i drept, in ultima perioada m-am cam izolat de ai mei,. Nu spun ca am facut un lucru bun. E vina mea ca am vrut asta, dar aveam nevoie de un timp al meu, pentru mine, ca sa ma simt pe mine si sa vad ce vreau cu adevarat. Am vazut si am cautat modalitati de a castiga acea parte care imi lipsea. Nu am castigat-o inca, mai trebuie sa dovedesc ca pot avea rabdare si tarie de caracter, plus o pereche de dinti noi de tocit, insa cum dintii sunt scumpi ii folosesc pe cei din dotare. De ce voi castiga sau pierde in vara asta depinde cu adevarat ce se va intampla in viitor. Nu merge cu ultimatumuri, trebuie sa mearga cu sinceritate si cu franchete. Si daca am invatat atata amar de ani si am renuntat la unele lucruri la fel de importante ca sa esuez lamentabil si sa ajung sa o iau din nou de la zero in alta parte, nu stiu daca voi mai fi in stare. Am deja o varsta destula care nu imi mai permite sa fac multe ca pana acum. Plus de asta, pot pierde starea pe care mi-o da munca mea, care e una de bine.

Ei, si cu asta am terminat pe ziua de azi. Cer Poloniei sa ma scuze daca nu va mai intra zilnic la mine pe blog ca si pana acum, dar ma cheama treburi urgente. Ii multumesc pentru vizitele facute la ore aproape fixe si rog sa isi faca aparitia atunci cand doreste, chiar si cand nu sunt posturi noi. 🙂