Marina (3) “Scrisoare”

In casa noastra am fost intotdeauna trei femei. Au trecut anii peste noi cu de toate, si bune si rele. Rarele treceri pasagere ale barbatilor prin mediul nostru familial ne-au unit si mai mult pe noi, ca femei. Nimeni nu intelegea de ce tineam noi atat de mult una de alta, de ce ne purtam de grija si de ce ne interesam atat de mult una de alta. As putea sa spun ca eram obsedate, de parca decizia uneia in privinta vietii celeilalte ar fi fost singurul scop real. Si dupa ce cel dintaiul a disparut din vietile noastre totul s-a invartit in jurul nostru, nevoile noastre erau litera de lege pentru fiecare din noi.

Ne era teama sa nu ramanem fara chipul celui care ar fi trebuit sa ramana cu noi, dar pe care boala il rapuse prea repede, atat de repede incat am avut impresia ca nici nu existase. Tineam enorm la imaginea lui intre noi, desi vorbeam arareori despre el. Aveam nevoie de un barbat in viata noastra, dar am incercat totdeauna sa ne fim si barbat si femeie una celeilalte, atat cat se putea. Mama deja facea toate muncile barbatului: schimba prize, monta lustre, refacea sifoniere vechi care abia se mai tineau, batea cuie in pereti sau refacea rafturi slabite de timp, le facea pe toate. Pe atunci nu stiam de lucruri noi, iar daca stiam nu aveam bani sa le luam. El, cel dintaiul, plecase lasand-o pe mama singura si cu datorii enorme, cu doua fete prea mici, cu o casa goala, fara mobila si cu un televizor alb-negru care mergea daca ii bagai in loc de mufa o furculita de aluminiu cu dintii strambi. Nu ne mai aduceam aminte de el, de certurile si bataile primite, el era pentru noi o imagine dintr-o fotografie alb-negru facuta cu vreo zece ani in urma, avand langa el o femeie cu noua ani mai mica decat el, frumoasa foc, cu parul negru, bogat si ondulat, imbracata in alb.

Cand si-a facut aparitia barbatul care sa stea definitiv a decis ca cel mai bine e sa rupa grupul. E drept ca atunci cand el a aparut in vietile noastre ne-a fost greu sa-l acceptam. Simteam ca barbatii nu-si aveau locul aici, in universul nostru. N-aveam cum sa intelegem nevoia omului de a nu se stii singur, desi incerca mama sa ne explice cum stau lucrurile. Noi nu voiam sa stim de toate astea, nu voiam sa ne schimbam mediul, sa traim langa noi cu un intrus. Apoi ne-a explicat mama ca il vom avea langa noi, dar nu ne obliga nimeni sa-i zicem tata. Ne lua cu ea la tara la el, vedeam florile are cresteau in gradina si de care eram mai mult decat incantate, miroseam strugurii stand pe banca de sub bolta, urmaream cum albinele isi randuiesc roiurile in stupi, mancam agrise din tufa de langa fantana. Parintii lui ne-au primit chiar mai bucurosi decat ne-am asteptat. Tatal lui – caruia ii ziceam „tataie” – n-avea picioare, dar nu suporta sa stea degeaba in casa. Isi facuse un fel de plansa din lemn captusita cu zdrente ca sa-i fie comod si cu doua manere vechi pe post de „calcatoare”, mergea asa peste tot prin sat. Mama ii captusise „calcatoarele” ca sa nu mai faca bataturi la maini. Mama lui era „mamaia”, o femeie destul de firava la trup, dar excesiv de orgolioasa. El ne povestise ca n-a vrut sa aiba grija de copilul lui cand el a divortat si de asta nu se prea inteleg. Vedeam bogatia din jurul nostru si sumedenia lucrurilor frumoase, si eram si mai incantate.

La un moment dat, mama ne-a rugat sa incercam sa il acceptam si sa-i spunem tata. Lucrul asta m-a frapat si am fost mahnita o zi intreaga. Voiam chiar sa plec de acolo, atat de tare incepusem sa ma inabus in locul ala. Cererea mamei ma facuse sa am un fel de atac de panica si sa plang. Nu aveam de gand sa-i spun asa pt ca el nu era. Niciodata nu m-am simtit mai chinuita ca in ziua aia. O luna de zile m-am framantat cu gandul numai la asta. Ma obseda ideea, ma chinuia, aveam cosmaruri in somn. Visam ca mama pleaca, se urca in tren si pe noi ne lasa pe peron. Nu voiam sa fim singure fara mama, era singurul nostru sprijin si noi eram prea mici. Dupa un timp – cred ca erau vreo 4 luni – am decis sa-i spun tata. Eu am fost prima. Dupa asta mama ne-a povestit ce mandru era el ca-i spusesem asa, dar cred ca mandria era a ei, nu a lui. Asa cum ea a renuntat de dragul nostru la multe, m-am simtit obligata si eu sa-l accept, de dragul ei. Simteam ca era un fel de recompensa pt toate lucrurile de care avusese parte pana atunci. Si, lucru nou pt mine, simteam nevoia sa am un tata. Ma asteptam sa se poarte ca un tata. Sora mea n-a fost bucuroasa, dar a ecceptat pentru ca nu avea ce sa faca. Am discutat noi putin dupa asta si am incercat sa ii explic nevoia mea de a avea un tata, fie numai si cu numele. Mi-a spus sa nu ma astept la asa ceva din partea lui, ca nu e in stare. Stiam ca avea dreptate, dar exista in mine speranta ca, poate, va exista momentul ala. N-a fost sa fie. Curand scandalurile se terminau cu tratitul usii de la intrare si noi sfarseam in lacrimi cu vocea mamei in cap facandu-ne vinovate ca nu stim sa ne purtam cu un om mare. Pleca intotdeauna aruncand cheile de la usa noastra pe scari pentru ca a doua zi mama sa se duca mieroasa la apartamentul lui si sa se impace cu el. Ii dadea cheile inapoi si pentru un timp totul era mirific. Pe mine ma chinuia vina de a nu stii sa ma port cu un om mare si plangeam zile intregi ca nu stiu cum sa fac sa nu mai existe certuri in casa. Incercam sa imi aduc aminte ce se intamplase in timpul scandalului, franturi de cuvinte spuse si tipetele mamei care incercau sa il induplece sa nu plece.

Singura mea bucurie era ca stiam ca vom pleca din nou la scoala si ii vom lasa singuri sa faca ce vor. Dupa un timp, cand venea sa ne vada la scoala, intindea gatul ca sa il pup pe obraz si mi-era scarba sa-l ating. Era clar un lucru: nu imi doream un barbat ca el, indiferent daca asta ar fi insemnat sa ma marit vreodata sau nu. Ajunsesem sa-mi fie teama sa mai merg acasa, insa gandul ca voi ajunge acasa ma facea sa uit de toate cele ce ma asteptam sa se intample. Aproape in fiecare vacanta aveam parte de acelasi tratament: scandal, tipetele mamei, aruncat de chei, trantit de usi, cearta dupa plecarea lui, sentimentul de vinovatie, o noapte de plans cu sughituri si sentimentul ca totul a luat sfarsit. Mi-as fi  dorit sa fie liniste ca in perioada de dinaintea aparitiei lui. Culmea e ca amandoi ajunsesera sa dea vina pe mine pentru ce se intampla in casa. Eram un copil, ce-i drept, unul marisor, dar tot copil ramaneam. E absurd sa arunci in spinarea unui copil vina ca parintii lui nu se inteleg, dar nevoia lor de a gasi un vinovat i-a facut sa dea vina pe mine. Nu intelegeam de ce, dar curand am aflat. El voia sa plece, asa cum a fost invatat o viata intreaga inainte sa il cunoastem noi, si nu stia cum sa faca. Se simtea legat de noi si facand scandal din orice, gasea motiv sa plece, era modul lui de a rupe legaturile. Ce minte poate avea un asemenea om?

La scoala cand ajungeam nu mai aveam puterea sa respir. Nu mai eram atenta, raspundeam gresit la intrebarile profesorilor sau nu raspundeam deloc, simteam nevoia sa vorbesc si nu aveam cu cine… Imi doream ca toate lucrurile sa se termine. Prietenii mei vorbeau si eu doar ascultam. Uneori nici nu mai ascultam, doar dadeam impresia. Momentele mele de bucurie erau cand il zaream pe Catalin. Eram fericita si pretuiam momentul ala. Cand vorbeam cu el eram in a noualea cer. Era de ajuns sa vad un zambet pe buzele lui ca sa ma luminez si eu la fata. Nu ma incumetam sa fac mai mult, eram constienta ca el nu mi-ar da mie atentie. Nu-l doream pentru mine si nici nu cred ca s-ar fi putut. Avea pe altcineva si eu tineam mult la acea fata, cum era sa-i stric ei relatia. Cand ajungeam acasa plangeam iar in hohote, insa acum se adauga si faptul ca nu-l puteam vedea. Tin minte o bataie strasnica primita de la mama cand m-a intrebat de ce plang. Cand i-am spus ca sunt indragostita m-a batut de mi-a sunat apa in cap. Adica ea ma trimisese la scoala ca sa invat, nu sa visez la baieti. Ca de aia nu am eu note bune la scoala, ca eram indragostita. Nu mai stiam ce sa fac. Orice as fi facut ajungeam sa am parte de aceleasi lucruri, iar si iar. Atunci am avut primul gand la sinucidere, dar nu si prima tentativa. De fapt, ganduri am avut mereu, dar n-am ajuns niciodata sa le pun in aplicare. E greu sa te stii la saisprezece ani atat de deprimata incat sa vrei sa te sinucizi. Primul meu gand era tot la mama si la sora mea. Le-as fi facut lor rau si gandul asta mi-era de ajuns uneori. Apoi, cand gandul asta nu mai era de ajuns ma gandeam la viitorul meu, la cate lucruri as putea face eu in viata mea si cat de fericita as fi cu realizarile mele. In momentele acelea ma vedeam maritata cu doi copii si cu o cariera de scriitor… Am iubit cartile intodeauna si ma vedeam scriitor. Si eram fericita in visurile mele de dupa gandurile de sinucidere…

Advertisements

Miros de iarna

Aseara am iesit afara cu fetele mele si m-a lovit in fata un aer rece si taios care mi-a adus aminte de iarna. Da, cred ca pot spune ca mirosea a iarna. Bineinteles, ca orice romanas iubitor de mancare m-am gandit la Ignat, cand se taie porcii. Asta mi-a adus aminte de copilaria mea la casa bunicilor din partea mamei. Se adunau toti fratii ei, cu bunica si bunicul, si alergau porcul ala pana il prindeau. Nu era usor, dar lor le placea sa faca asta. Injunghiau animalul (bietul de el, intotdeauna imi astupam urechile ca sa nu-l aud cum guita pt ca mi-era mila de el), ii parleau parul si femeile din casa (vreo 6 la numar) faceau mamaliga si fierbeau tuica. Adoram atmosfera aia. Nici nu mai puteai sa mananci ptca era de ajuns sa te uiti la toata carnea aia ca sa te simti satul, insa o bucata de sorici proaspat si cald, ras de pe burta, cu o bucata din mamaliga pe care bunica o rasurna pe un fund din lemn amplasat strategic in mijlocul patului astfel incat toti nepotii ei sa se stranga in jur, mancam cu o pofta nebuna. Nici o carne nu are mirosul carnii de porc de Ignat. Miroase a Craciun si a sarbatori, a buna-dispozitie. Barbatii dadeau pe gat cate un pahar de tuica, radeau si se contraziceau de cum sa transeze porcul, femeile aduceau ligheane cu apa fierbinte ca sa curete pielea, altele cu ligheane in mana ca sa stranga grasimea, si bucatile de carne pe care le sarau sau le topeau… bucatile de carne de la oala…

Apoi venea ziua colindatului in care bunica ne facea traiste incapatoare si ne lua cu ea prin sat unde ne strangeam multi copii si adulti si colindam din poarta in poarta… N-aveam niciodata aceeasi traista in fiecare an. Mereu le pierdeam dupa ce trecea seara colindatului, insa bunica ne facea altele. Cand am decis sa nu mergem la colindat am ramas in fundul patului posomorate si ne uitam la televizor. Nici macar n-am iesit sa vedem cine a venit sa ne colinde la poarta.

Mi-e dor de zilele alea. Eram copil si eram fericit asa cum eram. Ma jucam cu copii de prin sat fara sa-mi pese ca unul e tigan sau ca altul e roman. Apoi, cand am crescut mari, fetele s-au maritat, baietii au fost luati in armata si noi am ramas la oras pt ca erau prea putini bani ca sa mai cumparam porc. Niciodata nu erau multumiti oamenii de rezultatul taierii porcului, unul se vaita ca a luat prea putina carne, altul se vaita ca porcul lui are intotdeauna doua picioare… Discutii intre frati, inevitabile in anumite circumstante. Ce n-as da acum sa simt fericirea acelei perioade. Cred ca as trai-o cu tot sufletul, la intensitatea la care merita traita.

Bani prea putini

Ma gandesc de saptamana trecuta cu groaza ca nu-mi ajung banii. Nu stiu cum as putea sa-i dramuiesc mai bine ca sa iasa si sa imi ramana macar 50 de lei pe luna pt cand voi avea nevoie de ei. Apoi, astept cu mare strangere de inima luna ianuarie cand imi vor baga astia de la Transilvania linia de credit pt ca ai mei au nevoie de bani pt doctori si alte cele. Insa oricat m-as strange nu pot sa fac fata. Sunt obligatii de care trebuie sa ma achit pt ca m-as simti eu prost daca n-as face asta, sunt facturile care cresc de la luna la luna… Si eu care credeam ca o sa pot sa-mi strang bani pt operatia din vara ca sa nu mai trebuiasca sa se imprumute nimeni pt mine. Daca se taie iar din salarii atunci chiar nu mai am ce sa fac cu banii. Ma rog la Dumnezeu sa nu se mareasca pretul la biletele de maxi-taxi ca sa pot ajunge la munca. Daca s-ar mai mari si pretul… nici nu mai stiu ce as mai putea sa fac. Ratele la banci le-ar plati sora mea pana ia mama prima pensie, dar pana atunci cred ca imi iau lumea in cap.

Careul de dame de la Pitesti

Lansare de carte politista. Personaje principale: Lucia Verona, Oana Stoica-MujeaIvona Boitan si Monica Ramirez. Personaje secundare au fost: Bogdan Hrib si George Serban. Am glumit putin, am (au) discutat despre starea cartilor in zilele noastre, autografe, am imprumutat carti de la Geocer… A fost dragut. As fi vrut sa vorbesc putin, autorii chiar ne-au sugerat asta, dar in situatii de genul asta ma gatuie emotia si nu mai pot sa scot o vorba.

Bucuria mea cea mare a fost ca am reusit sa mai ajung la o lansare de carte, chiar daca n-a fost chiar prima lansare a cartilor. Mi-as dori sa pot ajunge si la Gaudeamus, insa astea sunt vise.

LATER UODATE:

Imi pare rau ca am uitat sa o amintesc pe Ada Pavel (o vedeti in poza de mai sus ridicata in picioare, stand cu spatele la mine) careia i s-a pus in carca una din cele mai dificile poveri pe care un adolescent in pragul maturitatii trebuie s-o duca (are doar 17 ani), aceea de a termina un manuscris al Oanei Stoica-Mujea, lucru greu, mai ales din cauza dificultatii scrierii. Sper sa reuseasca, chiar imi doresc asta. Sa aiba tot succesul din lume.

We met as soul mates on Parris Island
We left as inmates from an asylum
And we were sharp, as sharp as knives
And we were so gung ho to lay down our lives

We came in spastic like tameless horses
We left in plastic as numbered corpses
And we learned fast to travel light
Our arms were heavy but our bellies were tight

We had no home front, we had no soft soap
They sent us Playboy, they gave us Bob Hope
We dug in deep and shot on sight
And prayed to Jesus Christ with all of our might

We had no cameras to shoot the landscape
We passed the hash pipe and played our Doors tapes
And it was dark, so dark at night
And we held on to each other
Like brother to brother
We promised our mothers we’d write

And we would all go down together
We said we’d all go down together
Yes we would all go down together

Remember Charlie, remember Baker
They left their childhood on every acre
And who was wrong? And who was right?
It didn’t matter in the thick of the fight

We held the day in the palm of our hand
They ruled the night, and the night
Seemed to last as long as six weeks…

…On Parris Island
We held the coastline, they held the highlands
And they were sharp, as sharp as knives
They heard the hum of our motors
They counted the rotors
And waited for us to arrive

And we would all go down together
We said we’d all go down together
Yes we would all go down together

Modele

Modelul meu de netagaduit in viata e mama. Nu cred sa existe un parinte mai bun ca mama, dar cred ca asta e valabil pt toate mamele din lume. Mama a fost in stare de orice pt ca noua sa ne fie bine si daca asta insemna sa plecam departe de ea si-a calcat pe inima si ne-a dus la sute de kilometri departare ca sa crestem bine educate de specialisti. A renuntat la multe de dragul nostru si chiar daca nu ne intelegem noi perfect acum, e perfectiunea intruchipata asa cum e ea.

Intotdeauna am respectat foarte mult mamele care au copii cu deficienta. Nu e usor sa realizezi ca ai un copil care nu va fi niciodata un om intreg. E dificil sa vezi in omul pe care l-ai nascut un om dependent de tine si de cei din jurul lui dar, lucru ciudat in personalitatile oamenilor, pe cat de dependent e copilul de mama pe atat de dependenta devine mama de copil. Il vede fara aparare si e in stare sa mearga la capatul lumii ca lui sa-i fie bine, asta in masura in care copilul e constient de binele pe care ar trebui sa-l aiba. In centrul unde lucrez exista multe astfel de mame. Una din ele, in special, isi cara copilul in brate, vine cu el, pleaca cu el. Firava si cu dureri de spate ingrozitoare, face asta zilnic. Nu suporta caruciorul si nu suporta sa-si vada copilul in carucior. Cand l-a primit a plans aproape 2 ore cu disperare si ne-a zis ca primul lucru pe care il va face e sa-l urce in pod pt ca nu-l poate vedea. Ii aduce aminte de infirmitatea copilului ei. Gaseste motive de bucurie in orice lucru si se ataseaza teribil de toti cei la fel ca fiul ei. E in stare sa-si dea si viata pt copilul ei si accepta orice crede ca e o cale pt imbunatatirea starii lui, chiar daca se dovedeste doar o pierdere de timp.

In totala opozitie sunt mamele care devin atat de deprimate de infirmitatea copilului lor incat isi ineaca amarul in alcool si droguri. Nu sunt in stare de nimic pe langa copilul lor, se simt neajutorate si parca ar striga dupa ajutor. Nu le vezi niciodata cu copii lor pe strada sau prin magazine, ii tin inchisi pt ca ele nu stiu cum sa se poarte cu ei. Accepta alocatiile care vin de la stat si se bucura ca le dau un blid de mancare pt milioanele pe care le primesc. Ar accepta cu drag pe cineva care sa se ofere voluntar sa aiba grija de ei atata timp cat nu cer nimic in schimb pt ajutor. Nu dau exemple, stiu ca exista astfel de cazuri, dar partile negative nu trebuie scoase in evidenta.

Nu trebuie sa comparam, fiecare face si trece peste deficienta copilului asa cum poate, cum crede de cuviinta si cum isi permite, sufleteste vorbind.

Fara partide

Cineva ma intreba, mai mult in gluma, de ce nu fac un partid, pt ca m-ar urma si in panzele albe. Nu ca as fi eu in stare sa fac un partid, dar nu ma atrage politica ca si cariera. Nu am ajuns inca o mitomana.

De-a lungul vietii am cochetat cu anumite ideologii, insa numai pt un timp extrem de scurt. Discursurile politice ma plistisesc, nu vad in asa ceva pasiune. Si sa imi impuieze cineva capul cu minciuni… nu, mai bine nu. Nu sunt un bun conducator, problema mea de lider ar fi faptul ca incerc sa impac pe toata lumea. Asta sunt eu, altfel nu pot. Plus de asta, anumiti prieteni ma pot influenta foarte usor, ori un lider de genul asta nu e tocmai bun sa conduca. Nu fac si n-am sa fac niciodata parte dintr-un partid tocmai pt ca politica e o curvistina de centura. Oamenii care fac politica n-au constiinta, iar cei care au, o au in stare latenta. Mai bine curat si simplu decat murdar de prea multe interese. Nu suport nici chiar ideea nepotismului. Mi-e lehamite de sfori trase pt binele unora si al altora.

Sa stiu ca nu pot sa dorm noaptea in patul meu linistita din cauza mustrarilor de constiina… Politica e o treaba murdara pe care o face acela cu tupeu si egou urias.

Procrastinare

Trebuie sa recunosc ca nu-mi amintesc sa-l fi intalnit pana acum, asa ca nici macar n-am stiut ce inseamna. L-am intalnit acum cateva minute pe net intr-un articol american si mi-am imaginat ca acela care a scris articolul a vrut sa para intelectual. Oare de ce simt nevoia oamenii sa foloseasca cuvinte greoaie si de neinteles pt omul de rand? Doar ca sa para mai cult decat cel de langa el? Si folosirea lor nu ne face sa semanam cu personajele de care Caragiale si Alecsandri au ras in piesele lor de teatru? Traducerea e asta:

PROCRASTINÁ, procrastinez, vb. I. Tranz. (Liv.) A amâna în mod nejustificat începerea unei acțiuni, în special din cauza neglijenței habituale sau a lenei; a temporiza, a tărăgăna, a tergiversa. [ < engl. procrastinate cca. 1548 < lat. prōcrastinātum: pro– („pentru”) și crastinus („ce ține de ziua de mâine”), cf. it. procrastinare, port. procrastinar, sued. prokrastinera].

Apropos, cel care a facut cunoscut articolul pe net (Facebook, mai exact) se intreba care e mai urat: cuvantul sau fapta in sine? La intrebarea asta raspund ca e cu siguranta cuvantul mai urat decat fapta. E imposibil ca cineva sa nu fi experimentat starea asta. Ca sunt unii care fac asta des si altii care fac asta mai rar… fiecare cu problemele lui.

Crima de la jubileu

Si pt ca s-au facut tot felul de scrieri pe bloguri despre romanul Luciei Verona “Crima de la jubileu”, o sa fac si eu o incercare sa vedem cat si cum ma tine literatura din mine. Regret ca scriu asa tarziu despre el, insa e bine si mai tarziu.

Romanul incepe ca o piesa de teatru, adica personajele sunt trecute in revista succint la inceputul cartii, lucru care mi-a placut foarte tare. E ca si cum te-ai pregati sa citesti o piesa de teatru si nu un roman. Decorurile sunt descrise ca la teatru, personajele intra in scena ca la teatru, miscarile sunt teatrale, personajele au atitudini teatrale… Chiar si umbrele sunt teatrale. O adevarata piesa de teatru scrisa sub forma de roman care ne aduce aminte de fragmente din alte romane ale celebrilor scriitori de literatura politista. Si cum altfel poate debuta o soprana de coloratura in cariera de detectiv decat pe scena? E plin de umor (si negru si de alte culori), de cate o glumita asezata strategic cu adresa directa la politichie, de feste si situatii complicate… Foarte bun! E si normal, autoarea are o viata de literatura in spate.

Pe 21 octombrie Lucia VeronaOana Stoica-Mujea, Monica Ramirez si Ivona Boitan isi vor lansa cartile la Biblioteca Judeteana din Pitesti, la ora 15.00. Abia astept sa merg.

Later Edit: Informatiile le-am luat de la Oana, asa ca daca mai sunt informatii netrecute la ea le voi afla si le voi posta pe blog.

Hartuitorii de la CityBank

Acum vreo 2-3 luni am primit de la sora mea un numar de abonament de Orange pe care l-am acceptat. Erau multe minute in retea si in afara retelei,  mi-a placut si l-am luat. La vreo 2 saptamani ma trezesc ca imi trimit cei de la CityBank un mesaj cum ca trebuie sa platesc rata lunara. M-am impacientat, mai ales pt ca stiu ca nu am nici un fel de rata la nici un fel de banca. Singura banca cu care lucrez e Banca Transilvania si asta pt ca acolo am cont de card pt salariu. Ii spun surorii mele ca am primit mesajul si ea merge la banca sa le ceara sa nu mai trimita mesaje pe numarul asta. La vreo 2 saptamani primesc iar un mesaj sa ma atentioneze ca nu am platit rata la timp. Dupa alte 2 saptamani primesc iar mesaj ca trebuie sa platesc rata si ca sunt restanta, lasandu-mi un numar de telefon la care sa ii sun. Ii sun, ma prezint si imi raspunde o voce de barbat care ma ia pe sus aproape tipand la mine ca nu mi-am platit rata lunara pe care o am la ei. Ma fac cat de mica pot in scaun (eram in maxi-taxi spre casa) si il mai las pe tip sa vorbeasca inca vreo 2 minute dupa care ma apuca nervii si ma prezint din nou, cat de calm puteam la momentul ala. Ii explic ca nu am avut niciodata rate la CityBank, ca nu am lucrat niciodata cu banca lor, ca nu ma intereseaza cine e persoana cu probleme si, mai ales, ca nu sunt eu cea de care au ei nevoie. Ii mai spun ca nimeni de la mine din familie n-are nici un fel de credit la CityBank. Barbatul si-a cerut scuze ca a tipat la mine intrebandu-ma daca n-am pe nimeni cu numele persoanei in cauza (atunci era prima data cand auzeam numele persoanei din cauza careia se facea atata tam-tam). I-am raspuns cat de politicos puteam in acel moment ca nu exista nimeni cu numele asta la mine in familie si inchid cu gandul ca am rezolvat problema. Apoi, la alte doua saptamani primesc un telefon de la aceeasi banca care imi cere foarte insistent sa vorbeasca cu omul care are restanta la banca. Ii mai explic o data ca nu stiu despre cine e vorba. Atunci functionara imi spune ca persoana respectiva e din Focsani si ca imi cere insistent (din nou) sa-i dau numarul de telefon ca altfel voi avea si eu probleme. De unde… – Doamne Iarta-ma – sa-i iau eu numarul de telefon? La trei zile ma suna din nou acelasi barbat si imi cere sa vorbeasca cu omul. Saptamanal fac acelasi lucru. Azi ma suna din nou si ma trezesc din somn ca sa le dau aceleasi explicatii iar si iar, pe acelasi ton ca de ficare data.

Ce vina am eu ca omul ala e restant? Poate a murit, poate ca si-a pierdut telefonul, poate ca nu mai vrea sa plateasca ratele la ei, dar sa ma lase pe mine in pace. Le-am sugerat sa mearga la Orange si sa intrebe al cui e numarul pe care suna, poate asa se edifica si ei ca nu sunt pe cine cauta ei. Numai sa ma lase in pace odata, ca nu-i mai suport. Sa mearga sa-l caute, sa-l hartuiasca pe el, nu pe mine. Parca vad ca nu se schimba nimic. Ajung sa vorbesc cu toti functionarii din banca si tot nu se schimba nimic.