In casa noastra am fost intotdeauna trei femei. Au trecut anii peste noi cu de toate, si bune si rele. Rarele treceri pasagere ale barbatilor prin mediul nostru familial ne-au unit si mai mult pe noi, ca femei. Nimeni nu intelegea de ce tineam noi atat de mult una de alta, de ce ne purtam de grija si de ce ne interesam atat de mult una de alta. As putea sa spun ca eram obsedate, de parca decizia uneia in privinta vietii celeilalte ar fi fost singurul scop real. Si dupa ce cel dintaiul a disparut din vietile noastre totul s-a invartit in jurul nostru, nevoile noastre erau litera de lege pentru fiecare din noi.
Ne era teama sa nu ramanem fara chipul celui care ar fi trebuit sa ramana cu noi, dar pe care boala il rapuse prea repede, atat de repede incat am avut impresia ca nici nu existase. Tineam enorm la imaginea lui intre noi, desi vorbeam arareori despre el. Aveam nevoie de un barbat in viata noastra, dar am incercat totdeauna sa ne fim si barbat si femeie una celeilalte, atat cat se putea. Mama deja facea toate muncile barbatului: schimba prize, monta lustre, refacea sifoniere vechi care abia se mai tineau, batea cuie in pereti sau refacea rafturi slabite de timp, le facea pe toate. Pe atunci nu stiam de lucruri noi, iar daca stiam nu aveam bani sa le luam. El, cel dintaiul, plecase lasand-o pe mama singura si cu datorii enorme, cu doua fete prea mici, cu o casa goala, fara mobila si cu un televizor alb-negru care mergea daca ii bagai in loc de mufa o furculita de aluminiu cu dintii strambi. Nu ne mai aduceam aminte de el, de certurile si bataile primite, el era pentru noi o imagine dintr-o fotografie alb-negru facuta cu vreo zece ani in urma, avand langa el o femeie cu noua ani mai mica decat el, frumoasa foc, cu parul negru, bogat si ondulat, imbracata in alb.
Cand si-a facut aparitia barbatul care sa stea definitiv a decis ca cel mai bine e sa rupa grupul. E drept ca atunci cand el a aparut in vietile noastre ne-a fost greu sa-l acceptam. Simteam ca barbatii nu-si aveau locul aici, in universul nostru. N-aveam cum sa intelegem nevoia omului de a nu se stii singur, desi incerca mama sa ne explice cum stau lucrurile. Noi nu voiam sa stim de toate astea, nu voiam sa ne schimbam mediul, sa traim langa noi cu un intrus. Apoi ne-a explicat mama ca il vom avea langa noi, dar nu ne obliga nimeni sa-i zicem tata. Ne lua cu ea la tara la el, vedeam florile are cresteau in gradina si de care eram mai mult decat incantate, miroseam strugurii stand pe banca de sub bolta, urmaream cum albinele isi randuiesc roiurile in stupi, mancam agrise din tufa de langa fantana. Parintii lui ne-au primit chiar mai bucurosi decat ne-am asteptat. Tatal lui – caruia ii ziceam „tataie” – n-avea picioare, dar nu suporta sa stea degeaba in casa. Isi facuse un fel de plansa din lemn captusita cu zdrente ca sa-i fie comod si cu doua manere vechi pe post de „calcatoare”, mergea asa peste tot prin sat. Mama ii captusise „calcatoarele” ca sa nu mai faca bataturi la maini. Mama lui era „mamaia”, o femeie destul de firava la trup, dar excesiv de orgolioasa. El ne povestise ca n-a vrut sa aiba grija de copilul lui cand el a divortat si de asta nu se prea inteleg. Vedeam bogatia din jurul nostru si sumedenia lucrurilor frumoase, si eram si mai incantate.
La un moment dat, mama ne-a rugat sa incercam sa il acceptam si sa-i spunem tata. Lucrul asta m-a frapat si am fost mahnita o zi intreaga. Voiam chiar sa plec de acolo, atat de tare incepusem sa ma inabus in locul ala. Cererea mamei ma facuse sa am un fel de atac de panica si sa plang. Nu aveam de gand sa-i spun asa pt ca el nu era. Niciodata nu m-am simtit mai chinuita ca in ziua aia. O luna de zile m-am framantat cu gandul numai la asta. Ma obseda ideea, ma chinuia, aveam cosmaruri in somn. Visam ca mama pleaca, se urca in tren si pe noi ne lasa pe peron. Nu voiam sa fim singure fara mama, era singurul nostru sprijin si noi eram prea mici. Dupa un timp – cred ca erau vreo 4 luni – am decis sa-i spun tata. Eu am fost prima. Dupa asta mama ne-a povestit ce mandru era el ca-i spusesem asa, dar cred ca mandria era a ei, nu a lui. Asa cum ea a renuntat de dragul nostru la multe, m-am simtit obligata si eu sa-l accept, de dragul ei. Simteam ca era un fel de recompensa pt toate lucrurile de care avusese parte pana atunci. Si, lucru nou pt mine, simteam nevoia sa am un tata. Ma asteptam sa se poarte ca un tata. Sora mea n-a fost bucuroasa, dar a ecceptat pentru ca nu avea ce sa faca. Am discutat noi putin dupa asta si am incercat sa ii explic nevoia mea de a avea un tata, fie numai si cu numele. Mi-a spus sa nu ma astept la asa ceva din partea lui, ca nu e in stare. Stiam ca avea dreptate, dar exista in mine speranta ca, poate, va exista momentul ala. N-a fost sa fie. Curand scandalurile se terminau cu tratitul usii de la intrare si noi sfarseam in lacrimi cu vocea mamei in cap facandu-ne vinovate ca nu stim sa ne purtam cu un om mare. Pleca intotdeauna aruncand cheile de la usa noastra pe scari pentru ca a doua zi mama sa se duca mieroasa la apartamentul lui si sa se impace cu el. Ii dadea cheile inapoi si pentru un timp totul era mirific. Pe mine ma chinuia vina de a nu stii sa ma port cu un om mare si plangeam zile intregi ca nu stiu cum sa fac sa nu mai existe certuri in casa. Incercam sa imi aduc aminte ce se intamplase in timpul scandalului, franturi de cuvinte spuse si tipetele mamei care incercau sa il induplece sa nu plece.
Singura mea bucurie era ca stiam ca vom pleca din nou la scoala si ii vom lasa singuri sa faca ce vor. Dupa un timp, cand venea sa ne vada la scoala, intindea gatul ca sa il pup pe obraz si mi-era scarba sa-l ating. Era clar un lucru: nu imi doream un barbat ca el, indiferent daca asta ar fi insemnat sa ma marit vreodata sau nu. Ajunsesem sa-mi fie teama sa mai merg acasa, insa gandul ca voi ajunge acasa ma facea sa uit de toate cele ce ma asteptam sa se intample. Aproape in fiecare vacanta aveam parte de acelasi tratament: scandal, tipetele mamei, aruncat de chei, trantit de usi, cearta dupa plecarea lui, sentimentul de vinovatie, o noapte de plans cu sughituri si sentimentul ca totul a luat sfarsit. Mi-as fi dorit sa fie liniste ca in perioada de dinaintea aparitiei lui. Culmea e ca amandoi ajunsesera sa dea vina pe mine pentru ce se intampla in casa. Eram un copil, ce-i drept, unul marisor, dar tot copil ramaneam. E absurd sa arunci in spinarea unui copil vina ca parintii lui nu se inteleg, dar nevoia lor de a gasi un vinovat i-a facut sa dea vina pe mine. Nu intelegeam de ce, dar curand am aflat. El voia sa plece, asa cum a fost invatat o viata intreaga inainte sa il cunoastem noi, si nu stia cum sa faca. Se simtea legat de noi si facand scandal din orice, gasea motiv sa plece, era modul lui de a rupe legaturile. Ce minte poate avea un asemenea om?
La scoala cand ajungeam nu mai aveam puterea sa respir. Nu mai eram atenta, raspundeam gresit la intrebarile profesorilor sau nu raspundeam deloc, simteam nevoia sa vorbesc si nu aveam cu cine… Imi doream ca toate lucrurile sa se termine. Prietenii mei vorbeau si eu doar ascultam. Uneori nici nu mai ascultam, doar dadeam impresia. Momentele mele de bucurie erau cand il zaream pe Catalin. Eram fericita si pretuiam momentul ala. Cand vorbeam cu el eram in a noualea cer. Era de ajuns sa vad un zambet pe buzele lui ca sa ma luminez si eu la fata. Nu ma incumetam sa fac mai mult, eram constienta ca el nu mi-ar da mie atentie. Nu-l doream pentru mine si nici nu cred ca s-ar fi putut. Avea pe altcineva si eu tineam mult la acea fata, cum era sa-i stric ei relatia. Cand ajungeam acasa plangeam iar in hohote, insa acum se adauga si faptul ca nu-l puteam vedea. Tin minte o bataie strasnica primita de la mama cand m-a intrebat de ce plang. Cand i-am spus ca sunt indragostita m-a batut de mi-a sunat apa in cap. Adica ea ma trimisese la scoala ca sa invat, nu sa visez la baieti. Ca de aia nu am eu note bune la scoala, ca eram indragostita. Nu mai stiam ce sa fac. Orice as fi facut ajungeam sa am parte de aceleasi lucruri, iar si iar. Atunci am avut primul gand la sinucidere, dar nu si prima tentativa. De fapt, ganduri am avut mereu, dar n-am ajuns niciodata sa le pun in aplicare. E greu sa te stii la saisprezece ani atat de deprimata incat sa vrei sa te sinucizi. Primul meu gand era tot la mama si la sora mea. Le-as fi facut lor rau si gandul asta mi-era de ajuns uneori. Apoi, cand gandul asta nu mai era de ajuns ma gandeam la viitorul meu, la cate lucruri as putea face eu in viata mea si cat de fericita as fi cu realizarile mele. In momentele acelea ma vedeam maritata cu doi copii si cu o cariera de scriitor… Am iubit cartile intodeauna si ma vedeam scriitor. Si eram fericita in visurile mele de dupa gandurile de sinucidere…
