Radio TASHA: ON AIR si in inima mea

Atunci cand am acceptat propunerea Olgai de a emite pe radioul ei ma asteptam sa fie doar o experiență de scurta durata, eram viteaza si convinsa ca am sa fac eu cate in luna si in stele. Nu a fost asa deloc, m-am impotmolit, am intrat peste colegi, am ras ca tembela cand trebuia sa vorbesc, am “latrat” (Cristi Marin imi aminteste mereu asta) cand ar fi trebuit sa tac, am chinuit ascultatorii in amiaza mare cu chitara rock de abia puteam sa mai suport chiar si eu zdranganiturile pana am ramas pe tot radioul doar cu mine si un alt ascultator si am mai facut eu boacane. Sunt 2 ani de atunci si boacane tot fac, asta sunt. Dar oamenii nu m-au lasat, m-am recules si am revenit. Trebuia sa ii dau eu de cap cumva, era de neconceput capitularea. La un singur lucru nu m-am asteptat pe Radio Tasha: sa fii coplesit cu atentie si iubire, sa plangi ca nu stii cum sa ii rasplatesti pentru sprijin. E mare lucru sa existe un colectiv care sa se sustina asa cum e pe Tasha. De multe ori, eu, cea care vorbesc verzi si uscate, raman cu crengile goale. Asta inseamna ca trebuie sa ascult si sa tac.

Cred ca stiti si voi ca onestitatea gesturilor si a vorbelor e cea mai importanta intr-un grup. Poate ca nu e unul solid asa cum ne-am dori, poate ca nu ne cunoastem intre noi asa cum am merita, poate ca ne lipsesc multe in relatia noastra cu ascultatorii, dar nu ne lipseste dragostea pentru muzica si gandul bun.

De multe ori ma intrebam de ce raman, imi lipsesc atatea lucruri pentru a face moderare. Sunt eu prea incapatanata sa raman intr-un loc care nu e pentru mine? Insa imi dau seama ca locul meu e aici, ca ma descurc chiar binisor cu toate balbaielile si lipsurile mele, ca incapatanarea mea nu mai e incapatanare cand am pe unde oameni care vin de drag sa ma asculte desi li se pare ca muzica mea e mult prea galagioasa si zdranganitoare pentru ca o fac din dragoste pentru mine. Pe cei mai multi nu ii cunosc si nu ii voi cunoaste niciodata, dar ii simt, le simt pulsul si am invatat sa ajustez volumul atunci cand e prea mult, chiar pentru ei. Asa ca experienta Tasha e una buna, multumitoare, coplesitoare, sufleteasca si plina de glume.

Va multumesc voua pentru tot. Cuvintele sunt putine, dar vin din inima. Si va IUBESC!!!

Advertisements

Aseara pe Radio TASHA

http://www.filehost.ro/3172863088/Valentina_LIVE_23_mp3/

Pentru a putea asculta click aici:
http://radiotasha.com/asculta-live/
http://live.radiotasha.com:9900
http://89.39.189.114:9900/
http://tvron.net/radio/radio-tasha/
Pentru dedicatii muzicale adaugati
id skype radio.tasha1
Auditie placuta!!

Tabu

Sunt anumite lucruri peste care un om poate sa treaca si stie ca mintea lui poate accepta, insa uneori isi da seama despre tabuurile impuse de societate si atunci se inhiba. Am avut intotdeauna o parere buna despre homosexualitate, sunt capabila sa inteleg si sa accept orientarea sexuala a fiecaruia fara sa judec pe nimeni, fiecare isi traseaza propriul destin dupa dorinta lui, insa peste un lucru nu pot sa trec: sa vad doi barbati sarutandu-se. Oare asta ma face superficiala? Sunt eu oare o traditionalista cu masca? Nu sunt capabila sa arunc cu piatra, de asta sunt sigura; nu am niciun drept sa judec pe nimeni. Si totusi…

Nevoia de genialitate

Ma tot intrebam aseara, in timpul emisiei, de unde a venit nevoia mea de genialitate. Bine, nu e vorba de mine, eu sunt un om mediocru, dar tot mentionam despre unul sau altul din cantaretii pe care ii aduceam ca sunt niste genii si tot incercam sa explic pana m-am incurcat si am lasat-o balta.

Cred ca vine din dorinta de a stii ca pe lume exista oameni superiori, care fac in viata lor lucruri care ii ajuta sau ii incanta pe ceilalti. E o prostie sa credem ca toti suntem egali, nu e adevarat. Nimeni nu este egal cu nimeni si niciunul nu este la fel ca altul. Suntem indivizi cu dorinte, viata, caractere, comportament, temperament, pasiuni, sentimente… diferite. Pentru mine geniile sunt oamenii care creaza si care cred cu tarie in ceea ce creaza, care fac lucruri minunate pentru ei si pentru ceilalti si nu se plictisesc de ceea ce fac zi de zi, care isi stabilesc un tel si urmeaza pasii normali si necesari pana la acel tel, care ies in evidenta prin asta si nu isi dau voie sa devina mediocrii. Intr-o lume a mediocritatii e nevoie uriasa de oameni superiori, mai ales ca sa ne arate sau sa ne ajute sa vedem calea dreapta. Avem nevoie mare de eroi, de modele, de genii la care sa ne raportam. Ma bucur enorm sa stiu ca ei exista.

Pfff, exact asta trebuia sa spun eu aseara!

Un moment de fericire

Întotdeauna am asociat fericirea cu trezitul in toiul nopții sau cu nedormitul nopților. Cele mai frumoase momente erau cele în care trebuia să mă trezesc de dimineață că sa prind trenul spre una din destinații: Buzău – Pitesti, Pitești — Buzău. Dar amintirea cea mai importanta e cea din dimineață de după banchetul de final de liceu. Îmi plac răsăriturile de soare, iubesc diminețile leneșe, iar asta fusese una din ele. Petrecusem toată noaptea, dansasem, râsesem, făcusem poze (dirigul făcuse niste poze atât de neclare și de rele că abia se vedeau imaginile) și, mai ales, fusese la banchet și iubirea mea din liceu și asta mă făcea mai mult decât bucuroasă, eram extaziată de-a dreptul. Dimineață aceea a fost momentul de fericire trista. Da, se poate: eram in fata unor examene despre care ma intrebam daca le voi lua, aveam langa mine niste colegi de care aveam să mă despart și mă întrebam dacă am sa ii mai văd vreodată (pe o parte din ei aveam să ii mai văd niște ani după aceea), mă întrebam ce se va alege de mine și ce fel de viitor voi avea. Cu toate astea eram fericită că sfârșisem un capitol și stiam că umeaza inceputul unuia despre care nu aveam sa stiu nimic. Eram singura in curte scolii, la 6 dimineață, plimbandu-ma după o noapte de dans, obosita franta, dar zâmbind. In spatele scolii exista o movilă de pământ pe care obișnuiam să mă urc așa cum făceau toți copiii, iar în spatele ei erau sinele de cale ferată. Locul ăla mi se părea raiul gândurilor mele, eram mai aproape de cer și parcă puteam să comunic altfel cu Dumnezeu, eram doar eu cu El. Intre timp și credința s-a diminuat. M-am urcat pe acea movilă de pământ și am început să plâng. Acelea erau primele lacrimi de fericire tristă pe care aveam să le vars vreodată. Acolo mi-am jurat să plâng chiar și atunci când sunt fericita pentru că doar așa am simțit bucuria adevărată: plângând. Și tot plângând trec mai ușor peste decepții.

Acum, desi privesc răsăritul pe autostrada spre București, mă întreb ce viitor voi avea. Atunci visam că va fi un viitor bun, de reușite, dar ce știam eu la 18 ani ce înseamnă eșecul și de cate trante voi avea parte în viața. Acum scepticismul a pus stăpânire pe mine și nu mai văd lumina de la capătul tunelului; atunci o vedeam clar, simteam ce avea sa se intample. Mi-e dor de momentele acelea de certitudine maxima

Oricum va fi viitorul nu sunt un om ușor de îngenuncheat, nu sunt o femeie care sa ceară prea mult îndurare. Aplec capul, dar nu mă voi lăsa niciodată la voia sorții. La nevoie trag cu dinții și de mine și de ai mei, îi împing de la spate așa cum și ei mă împing.  Iar când am sa obosesc am sa privesc răsăritul și am să plâng de fericire tristă pentru că am mai terminat un capitol.