Acum sunt in troleibuz si imi scriu gandurile pe hartie. Ma gandesc sa-mi fac un post nou pe blog cand ajung acasa. E ora 13.12 si ma indrept spre autogara ca sa pot pleca la 3 din Bucuresti.
M-am saturat de orasul asta. Desi mi-a placut inainte, acum il detest. Intotdeauna am zi ca eu as fi putut locui bine in Bucuresti, insa nu cred ca o sa pot vreodata. Mi-e groaza de el, mai ales noaptea. Intotdeauna m-am orientat in el, intreband in dreapta si in stanga, si asta e avantajul faptului ca am un rest de vedere. Un nevazator nu se poate descurca asa usor, intotdeauna e nevoie de un insotitor, asta daca acel nevazator nu e destul de nesabuit sa plece singur de acasa si sa se aventureze prin cele coclauri capitaliste romanesti denumite generic Bucuresti, asta doar in cazul in care a trait multi ani in capitala si a avut parte de toate piedicile posibile pe care transportul in comun le aseaza in calea sa zilnic.
Si mai groaza imi e de felul in care sunt priviti deficientii pe strada. Azi am avut parte de un moment de jena crunta cand un barbat aflat in caruciorul cu rotile a vrut sa se urce in autobuz. Incepand de la soferul plictisit si enervat la culme ca trebuie sa se dea jos rampa si pana la oamenii indignati de tupeul barbatului care il sfatuiau jignitor sa stea acasa ca ei se grabesc. Mi-a venit sa intru in pamant de rusine. M-am simtit ca un paria diform (doar am un handicap vizibil, atat fizic cat si senzorial) si mi-au dat lacrimile sub privirile extrem de nervoase si “inocente” ale unei babute “dragute” si foarte rujate. E extrem de greu sa te stii aparte intr-o lume “extrem de bine proportionata”. O lume cu copii foarte “bine crescuti”, care se uita atat de insistent la tine si care isi soptesc bacjocoritor la ureche “Uite cum arata aia!?” sau “Ce ochelari grosi are!? Oare e si surda?”. Buna intrebare: sunt oare eu surda? Am trecut de multe ori prin situatii in care oamenii se purtau batjocoritori in spatele meu si imi spuneau in toate felurile, ei stiind ca un orb/chior nu aude. Din fericire nu sunt, asa cum nici bietul om in carucior nu era. A suportat cu stoicism toate sfaturile “de bine” ale oamenilor si a coborat la statia la care am coborat si eu. I-am zambit cu subinteles si mi-am continuat drumul, altfel ajungeam tarziu la cursuri. Omul dadea semne ca s-ar fi descurcat foarte bine singur de acolo, asa ca l-am lasat in pace. Nu poate nimeni ajuta cu forta pe cineva daca n-are nevoie neaparata.
Experienta asta m-a marcat putin (mai mult) si-am incercat toata ziua sa-mi imaginez cum as fi reactionat eu in locul lui. Ce te-ar putea face pe tine, un om intreg fizic, sa te comporti in asemenea hal? Ce-ti da tie dreptul asta? Faptul ca exista si o alta realitate decat a ta, inchistata intre tiparele omului perfect din ziare si reviste, bine proportionat, caruia nu-i lipseste nimic fizic si care se misca pe doua picioare, are ambele maini, vede, aude, vorbeste? Ce tupeu pe realitatea asta sa existe!!! Pun pariu ca la un test psihic amanuntit se poate descoperi mai mult decat o simpla depresie, altfel nu-mi explic de ce se pot purta oamenii asa in fata unui deficient. Ce-i drept, eu n-as fi putut sa tac la ce temperament am eu, dar daca ma gandesc mai bine, nimeni n-are dreptul sa-mi ceara explicatii pt ceea ce fac, pt motivele care ma scot pe mine afara din casa in carucior si pt care circul pe strada. Poate ca asta a gandit si el cand nu a raspuns oamenilor.
Atitudinea reala a oamenilor fata de deficienti e urmatoarea: mi-e mila de el, ii fac promisiuni pe care nu le respect sau pe care le respect, poate il ajut, uneori mai si plang cu lacrimi de crocodil ca sa simta ca il sprijin cu sufletul, eventual ii dau cam tot ce-mi cere si stie ca are nevoie, ii dau bani, dar sa nu-l vad incurcandu-ma prim magazile, cerandu-mi sa-l ajut sa urce in autobuz, cerandu-mi sa-l dau un produs de care are nevoie, care e prea sus si la care nu poate ajunge, sa nu-l vad punandu-mi piedica cu bastoanele alea si lasandu-ma sa rad de el atunci cand am chef, fara sa-mi pese ca are si el un caracter, o personalitate, putin mai fragila decat a mea, ce-i drept.
Mi-e mila de mila lor cretina si de rusinea lor de oameni intregi. Am fost rea scriind acest post? Nu, doar am incercat sa arat latura din spatele diferentelor fizice dintre oameni. Nu strica sa li se mai aduca aminte oamenilor ca handicapatii nu sunt facuti doar pt a cersi (desi multi, ei nu sunt nicimacar 1% din totalul handicapatilor), ci si pt a trai, pt a avea o viata activa nu doar in fata calculatorului.
Valentina Vitan 