Nu suntem noi

Privim prin sticla mata dorind sa razbatem neclarul,

cu chipuri ce-arata doar greata si-amarul.

Lumina difuza in noi se transforma

in gauri prea negre de tot sa absoarba.

Suntem prea vii ca sa nu fi murit odata,

prea morti ca sa nu fi trait niciodata.

Nu suntem noi, sunt altii, aceleasi trupuri subjuga,

din nou nepatrunse , stavile de carne cruda,

ce umplu suflete si le transforma

in caractere si-apoi le deforma,

mult prea atroce schimbate-n ruina.

Nu suntem noi, sunt altii, crescuti de jivina,

umili, umiliti de noi insine, lipsiti de rusine,

pierduti prin coclau, uitati in multime.

Desi nu noi suntem, tot “noi” ne chemam.

Lugubrul uitarii demult il lasam

sa-si planga viata cea repede stearsa,

cu lacrimi de sange, cu mana prea arsa.

Dar nu suntem noi, sunt altii, oriunde

vedem statui jupuite de umbre

ce-si vand disperarea pe-un pumn de tarana

ca sa-si acopere goliciunea cea sluta, prea hada.

Iar noi, biete piei de apa si lut,

ramanem mereu la acest inceput,

vom fi totdeauna meniti decaderii,

supusi judecatii, ursiti nepasarii.

 

Advertisements

Muza

Imi chem in gand suflarea

Sa-mi mangaie visarea.

 

Descalec inceputul cu aripile prinse-ntre degete,

Si il miros cu un ochi inchis, il adulmec.

Il caut, il visez, altul mereu.

Aceleasi sentimente, nu ma mint.

Intrezaresc acel final linistitor

La inceputul fiecarei vorbe,

Dar nu ma-nduplec de cuvant,

Si il preschimb in planta noua

Ce va sa rasara iar, dar altfel.

 

Ma simt un nou Brancusi,

Dar cioplitor in mine.

Ma iscodesc, ma infasor in mine

Sa-mi iasa lin, adanc si fin,

Cuvantul drag pe buze purpurii.

 

Acum nu mai sunt eu, e alta.

Mereu aceeasi, dar nu in mine.

Obositor de tainic ma patrunde,

Si nu-mi da pace gandului

Pana cand degetele nu-l alina.

Si-apuc stiloul cu cerneala sangerie

Sa-mi scriu pe maldare de panze

Aceleasi comori nescoase inca

La lumina.

 

De n-ai fi tu, muza,

Cuvantul din mine s-ar arcui

Indoindu-mi spatele si mai mult.

Cu tine truda mea devine desavarsita.

Eu stiu sa cuget

 Eu stiu sa cuget, mereu am stiut.

Luminile toate, eterne-nceputuri,

acelorasi snoave, apuse si surde,

spuse la nunti si botezuri, cantate din fluier,

strigate din deal in deal, peste vale…

Taranul din mine isi mana cosirea

si-si murmura stoic cantarea divina

in timp ce pe dealuri ridica-s-ar ceturi

si-n scorburi nu se vede pas de jivina.

 

Maicuta din mine isi toarce fuiorul

pe banca, pe prispa, pe trepte, afara.

Cu maini prea zbarcite de griji si de ani

ingana aceeasi oda de miere, punand in ea

venin cat ii trebuie.

 

Dorinti cat incape in palmele goale

cuprind, obosit si lihnit de miresme senine,

imi las nevazutul vazduh de-ntuneric

s-acopere-n straie de bezna tacerea.

Fecioara din mine isi pune-n cosite,

in fata oglizii, flori de argint.

Pe chip ii zambeste, curgand, puritatea,

o lacrima dulce de dor de iubit.

Si-o sterge sfioasa, simtirea-I focoasa,

Pravale in obraji purpuriul din maci.

 

In leagan de tei scanceste copilul,

doar maini divine atinge cearsaful

alb de copil. Ingana si el aceeasi cantare,

incet, monoton, ca luna de mai,

ce-asterne in valuri, in noi, inceputul.

 

Da, stiu sa cuget, cu-aceeasi ardoare,

Aceleasi sfarsituri, aceleasi inceputuri.

O lume dispare, o lume apare,

Dar cugetul singur ramane de-apururi,

Etern, efemer totodata.

Taranul, maicuta, fecioara, copilul,

sunt eu, esti tu, orisicare,

ce vede in viata curata din sat,

singura calea catre lumina,

singurul scop de trait, neintinat.

 

 

 

 

Iubirea fata de aproapele

Romanul asta a marcat femeia din mine, razbunandu-mi, intr-un fel, umilirea feminismului. E ciudat, filosofic, foarte erotic si exotic, desi actiunea se petrece in mijlocul Parisului. E o carte a sexualitatii obsesive, a obsesiilor societale, a obsesiilor psihologice, a barbatului care gaseste prostitutia ca pe un act de mila fata de femeile neimplinite si care este dornic sa le faca sa se simta atractive. Nu stiu cum vedeau acele femei neimplinite actul lui, Pascal Bruckner nu explica felul in care vede femeia actul de a ceda in bratele unui gigolo nu tocmai atractiv, pentru a simti iubirea care nu e decat carnala si mincinoasa. Cartea marcheaza caracterele care nu pot trece peste limita ignorantei, cele care au in minte un tipar de frumusete si nu isi pot imagina si altceva decat ceea ce stiu si cunosc. O recomand tocmai pentru a ajuta trecerea peste acea limita de care spuneam mai sus. Nimic in lumea asta nu are voie sa fie in alb si negru si, uneori, nici chiar in tonuri de gri. Gandul pe care l-am avut dupa ce am citit cartea a fost asta:

Intr-o societate normala cei mai sanatosi sunt cei nebuni.