O pauză binemeritată

Ținând cont că au trecut doar patru luni din anul acesta, mă pot considera mulțumită de tot ce am reușit să fac pentru mine. Am nevoie de o pauză de la scris pentru că trăiesc cu senzația că nu mai fac nimic cum trebuie. Bine, senzația o am de mult, dar acum se acutizează și nu e OK. Voi mai scrie destule inepții ca să plictisesc eventualul cititor, însă mai ușurel și mai răruț că-i mai drăguț. Nu pierde nimeni nimic dacă nu mă mai citește o vreme.

Recunosc că am mai anunțat pauze și nu m-am ținut de cuvânt, dar de data asta va fi pentru că nu mai pot. Adică, mai pot, dar nu în măsura în care să-mi iasă ceva cu adevărat bun și pe placul meu.

Apropo, am fost iar invitată să pun poezii într-o antologie. Frumos, nu? Nu mă așteptam la asta, m-am trezit doar cu cerere de poză.

MAI

Mai întâmplă-te o dată să mă știu la fel de vie,
Să curg și eu ca orice clipă bună a ta,
Să simt cum îmi pulsează inima din mii de bucurii.

Mai lasă-mi mâna într-a ta să-ți simt viața,
Să știu că nu trăiesc străină între gânduri,
Moment solemn al legăturii dintre noi.

Mai stai o veșnicie în suflet și înc-o viață,
Să mi te port în minte, zâmbind cu dragoste,
Să știu că pot trăi cu tine chiar și în nopțile când sunt în agonie.

Mi-ești viu, căci îmi doresc să-ți fiu “acasă”,
Să simt pe buze deplinul tău extaz,
Să picure în mine cântec și glas de minunată înviere,
Să îmi răscumpăr tot din tine în lipsa ta.

A doua șansă

Mihai Tătaru mi-a mai oferit o șansă în în plus în emisiunea lui. A făcut minuni punându-mă în valoare. Eram răcită cobză, tușeam și îmi suflam nasul din cinci în cinci minute, vorbeam pe nas, iar asta l-a cam exasperat, dar a fost profesionist până la capăt, chiar dacă m-a înjurat în gând și în înregistrare. Mulțumesc, Mihăiță!

CUVINTELE

Cuvinte. Ce mă compun ca cioburi dintr-un întreg. Ca pe un fragment povestit de viață. Ordonat sau năucitor de haotic, povestit în derâdere sau serios, textul trebuie spus. Eu trebuie să mă spun. În cuvinte.

Scrise, pot zbura, și eu odată cu ele. Nu contează ce sunt, adevăruri, minciuni, simple fapte de viață transcrise în neștire, cu noimă sau nu, ele există în ființa mea ca într-o casă.

Mă rănesc? Ce dacă! În realitate pot să creeze în mine lumi noi. Visez cu ele, le visez spuse, aștept să le pronunț, îmi sunt temelia inteligenței și schele construcției. Nu exist fără cuvinte.

Știi, roadele lor ne întregesc în fiecare moment. Bun sau rău? Ele există deja, pot fi reale, false, bune sau perfide, pot clădi capitole sau distruge vieți, pot renaște sau pot îngropa. Cuvintele. Ca un elogiu adus lor.

“Te iubesc!” E ușor! Simți să spui și o faci, chiar dacă e adevăr sau minciună. TE IUBESC! Până unde, ai întreba. Cât, aș spune eu. Și așa putem construi planete întregi de lumi între noi fără să ezităm. Ne vor îndepărta unul de altul, dar ele vor fi vii. “te iubesc” aș șopti să nu audă nici sufletul din tine, să nu aud nici eu în inimă. Și ne-am locui pe rând în teiubescurile noastre mici, ca niște colibe, sau mari, la fel de mari ca niște castele. Nu, de nisip nu, ci trainice și dure, ziduri întregi ridicate pe rând, pe orizontală, pe verticală.

Nu minți adevărul! Cuvântează-l până la crezare. Eu am să te cred! Tu?

CUVINTELE CIOBURI


Cioburi dintr-un întreg, astea-mi sunt cuvinte;
Mi le înșir în față ca pe un joc și le compun,
Apoi le sparg, litere, și-mi pun mâna pe tâmple pentru noi idei.

Cuvintele curg, culori fără număr enumăr în minte,
Și-mi scriu muritoarele slove ce-mi adorm pe limbă
Ca pe un pat amorțit de tăceri.

Cuvintele pier când le mint, spuse-n grabă, ridicol ciobite;
Au colțuri vag rupte de veșnice suflări ce vor doar să respire
Nebun peste ele, parcă voind să-mi distrugă clădirea temeinic-a firii.

N-am glas a le spune, dar visul îmi iese și-atunci mi le scriu visător în eter,
Dorind să le simt etern pe retină și-n timpane să-mi cânte-n surdină tot el.

Cuvintele cioburi ce-mi stau între ziduri pot face-o imagine-a lumii eterne,
Vor scrie în minte tablouri deșarte și știu glăsui în urechi efemere lumi, multe,
De sare și mâl brun.

Pereți știu să urce, înalți pân’ la ceruri,
S-ascundă simțirea ce-a fost dezvelită ochilor mici ce-au vrut să privească în ea.

Acum, ziduri multe vor crește, zănatic, s-acopere spasme, dureri, umilințe,
Căci sufletu-acesta e cioburi, fărâme de crez și simțire
Ce-au fost un întreg rupt de cuvinte.

MAXIMUM LA MINIMUM (exercițiu)

arată dintr-un foc,

oricui, oricând,

că și tristețile-și au loc,

oricum, oricând,

ca pe un joc de mâini și glezne,

oricât, oricând,

trăind intens pe metereze.

tu ia-o de la capăt iar,

oricând, oricând,

în orice zi din calendar,

oricum, oricând,

dă tot ce poți… nu da nimic,

din tot, oricând,

în acest joc te pierzi un pic.

trăiește tot ce poți trăi,

oricât, oricând,

din viața asta nu vei ști,

nicicum, oricând,

că totul e nimic și stai,

așa, oricând,

nu ești nimic, nici iad, nici rai.

UITĂ!

Mi-am șters pașii pe unde am umblat

Ca să nu mă ia lumea asta înapoi în ea

Și să mă uite;

Am ales să fiu dusă departe cu timpul și amintirile,

La o bătaie de inimă m-am schimbat pe tăcere adâncă

Și pe uitare;

Am amestecat în minte tot ce am pierdut

Cu un nou început ca o clipire de pleoape și am luat-o de la capăt, și tu și eu,

Ca și cum ne-am fi uitat;

Și tot ce știu e că ne pierdem în detalii subtile,

Pe unde ne rătăcește viața noastră. Uitați! Și ne e bine.

NESOMN


în tălpile goale mă bântuie nesomnul
pe care îl miros intens ca pe o moarte a nopții
și care începe atunci când închid ochii să-mi visez visul
cel obosit de o viață pe care l-am adulmecat
ca pe clipele lungi de la malul mării…

intens îmi ridic pleoapele a pasiune mocnind
în așteptarea prelungă a zilei arzând de freamătul orelor
nedormite și sunetele se preling neîncetat
spre urechi cu claxoanele lor de mașini și huruit
de guguștiuci amestecați în creuzetul dimineților târzii…

și încă n-am închis ochii citind povești perfecte nescrise în minte
când lumea ar fi vrut ca drumul de întoarcere să fie la start
cu lacrimi pe obraji ar fi vuit momente de bucurie pală
alungate încet spre început când cu mâna mi-am scris
destinul zilei de azi și de mâine pe foi volante
și-apoi am plecat să văd bujorii născând alte zile…

doar visez esența mea redusă la o siluetă obscură
fără nume și chip sau poate le-am uitat nedormind somnul nopții
redus și el la o clipă de stat cu ochii închiși.

Narcis

Și nu ar fi vrut să termine textul de transcris, altfel ar fi însemnat să accepte că ar fi fost părăsit și lăsat singur, să se descurce cum poate. Și nu poate, îi e greu să ceară ajutorul. Mă uit la el cum trage de timp și nu ar vrea să se poarte așa, doar că nu vrea să se știe părăsit. Mai are mult de lucru la text, apoi de subliniat părți de vorbire despre care el nu știe multe, dar cu mine află răspunsuri. Când termină, obosit, își ia culorile necesare și se uită peste lirerele pe care tocmai le-a terminar de scris, apoi mă privește rugător să îl ajut. Își știe limitele, nu ar vrea să fie aici și acum, ci oriunde altundeva, făcând orice altceva. Desenând, spre exemplu.

E un copil frumos și bun care își dorește atenția tuturor celor dornici să îl privească. Conștiința propriilor limite îl macină și tocmai asta îl izolează de restul clasei. Atrage atenția făcând boacăne, mințind, fugind de responsabilitatea propriilor acte “reprobabile”, deranjând colegii în timpul orelor sau enervându-i.

Nici acasă nu e prea băgat în seamă, altfel nu s-ar plânge toți de comportamentul lui. Și nu vrea decât atenție. S-a obișnuit să zâmbească atunci când are nevoie de ajutor, larg și cu subînțeles. E conștient că nu poate. Mă întreabă cu înțelegere dacă vin și mâine la testul de mate. Se întristează când află că nu pot și că nu am cum să îl ajut, știe că mai am și alți copii, prea mulți, mult prea mulți la ce nevoi au ei și la energia mea. Apoi îmi zâmbește și îmi arată un desen făcut de el în pauză.