CUVINTE CIOBURI

Cioburi dintr-un întreg, astea-mi sunt cuvinte;
Mi le înșir în față ca pe un joc și le compun,
Apoi le sparg, litere, și-mi pun mâna pe tâmple pentru noi idei.

Cuvintele curg, culori fără număr enumăr în minte,
Și-mi scriu muritoarele slove ce-mi adorm pe limbă
Ca pe un pat amorțit de tăceri.

Cuvintele pier când le mint, spuse-n grabă, ridicol ciobite;
Au colțuri vag rupte de veșnice suflări ce vor doar să respire
Nebun peste ele, parcă voind să-mi distrugă clădirea temeinic-a firii.

N-am glas a le spune, dar visul îmi iese și-atunci mi le scriu visător în eter,
Dorind să le simt etern pe retină și-n timpane să-mi cânte-n surdină tot el.

Cuvintele cioburi ce-mi stau între ziduri pot face-o imagine-a lumii eterne,
Vor scrie în minte imagini deșarte și știu glăsui în urechi efemere lumi,
multe,
De sare și mâl brun. Pereți știu să urce, înalți pân’ la ceruri,
S-ascundă simțirea ce-a fost dezvelită ochilor mici ce-au vrut să privească în ea.

Acum, ziduri multe vor crește, zănatic, s-acopere spasme, dureri, umilințe,
Căci sufletu-acesta e cioburi, fărâme de crez și simțire
Ce-au fost un întreg rupt de cuvinte.

MAXIMUM LA MINIMUM

arată dintr-un foc,

oricui, oricând,

că și tristețile-și au loc,

oricum, oricând,

ca pe un joc de mâini și glezne,

oricât, oricând,

trăind intens pe metereze.

tu ia-o de la capăt iar,

oricând, oricând,

în orice zi din calendar,

oricum, oricând,

dă tot ce poți… nu da nimic,

din tot, oricând,

în acest joc te pierzi un pic.

trăiește tot ce poți trăi,

oricât, oricând,

din viața asta nu vei ști,

nicicum, oricând,

că totul e nimic și stai,

așa, oricând,

nu ești nimic, nici iad, nici rai.

UITĂ!

Mi-am șters pașii pe unde am umblat

Ca să nu mă ia lumea asta înapoi în ea

Și să mă uite;

Am ales să fiu dusă departe cu timpul și amintirile,

La o bătaie de inimă m-am schimbat pe tăcere adâncă

Și pe uitare;

Am amestecat în minte tot ce am pierdut

Cu un nou început ca o clipire de pleoape și am luat-o de la capăt, și tu și eu,

Ca și cum ne-am fi uitat;

Și tot ce știu e că ne pierdem în detalii subtile,

Pe unde ne rătăcește viața noastră. Uitați! Și ne e bine.

NESOMN

în tălpile goale mă bântuie nesomnul
pe care îl miros intens ca pe o moarte a nopții
și care începe atunci când închid ochii să-mi visez visul
cel obosit de o viață pe care l-am adulmecat
ca pe clipele lungi de la malul mării…

intens îmi ridic pleoapele a pasiune mocnind
în așteptarea prelungă a zilei arzând de freamătul orelor
nedormite și sunetele se preling neîncetat
spre urechi cu claxoanele lor de mașini și huruit
de guguștiuci amestecați în creuzetul dimineților târzii…

și încă n-am închis ochii citind povești perfecte nescrise în minte
când lumea ar fi vrut ca drumul de întoarcere să fie la start
cu lacrimi pe obraji ar fi vuit momente de bucurie pală
alungate încet spre început când cu mâna mi-am scris
destinul zilei de azi și de mâine pe foi volante
și-apoi am plecat să văd bujorii născând alte zile…

doar visez esența mea redusă la o siluetă obscură
fără nume și chip sau poate le-am uitat nedormind somnul nopții
redus și el la o clipă de stat cu ochii închiși.

Narcis

Și nu ar fi vrut să termine textul de transcris, altfel ar fi însemnat să accepte că ar fi fost părăsit și lăsat singur, să se descurce cum poate. Și nu poate, îi e greu să ceară ajutorul. Mă uit la el cum trage de timp și nu ar vrea să se poarte așa, doar că nu vrea să se știe părăsit. Mai are mult de lucru la text, apoi de subliniat părți de vorbire despre care el nu știe multe, dar cu mine află răspunsuri. Când termină, obosit, își ia culorile necesare și se uită peste lirerele pe care tocmai le-a terminar de scris, apoi mă privește rugător să îl ajut. Își știe limitele, nu ar vrea să fie aici și acum, ci oriunde altundeva, făcând orice altceva. Desenând, spre exemplu.

E un copil frumos și bun care își dorește atenția tuturor celor dornici să îl privească. Conștiința propriilor limite îl macină și tocmai asta îl izolează de restul clasei. Atrage atenția făcând boacăne, mințind, fugind de responsabilitatea propriilor acte “reprobabile”, deranjând colegii în timpul orelor sau enervându-i.

Nici acasă nu e prea băgat în seamă, altfel nu s-ar plânge toți de comportamentul lui. Și nu vrea decât atenție. S-a obișnuit să zâmbească atunci când are nevoie de ajutor, larg și cu subînțeles. E conștient că nu poate. Mă întreabă cu înțelegere dacă vin și mâine la testul de mate. Se întristează când află că nu pot și că nu am cum să îl ajut, știe că mai am și alți copii, prea mulți, mult prea mulți la ce nevoi au ei și la energia mea. Apoi îmi zâmbește și îmi arată un desen făcut de el în pauză.

Freeze-response

Întâi am simțit cum mi se frânge sufletul, apoi o liniște ciudată s-a așezat în mine. Nu am gândit nimic timp de mai multe ore, iar ecoul cuvintelor mele îl auzeam în urechi. După care nu am mai simțit nimic, doar procesam momentul. Aș fi putut fi chiar într-o stare catatonică dacă n-aș fi vrut să mă mișc. Și poate că aș fi putut să vreau să fiu și așa. Râdeam, dar nu era râsul meu; vorbeam, dar nu erau vorbele mele. Tot corpul reacționa omenește, pe când sufletul, dacă ar fi putut, ar fi ieșit din corp și ar fi privit de undeva din afară reacțiile.

Încercam să-mi amintesc momentul, când tot ce simțeam era înăuntrul meu. Imaginea aceea, văzută așa, ca printr-un tunel, focalizată doar pe acele obiecte și pe nimic altceva și sentimentul de vid, sumbru, de părăsire… Eram la fel de abandonată cum fusesem la 9 ani.

Apoi senzația când chiar și hainele ar fi fost prea grele de suportat; decizia de a rămâne goală până când aș fi simțit ceva, orice; puteam chiar și mânca, cred că era singura compulsie legitimă din tot comportamentul meu; obsesia lui “De ce eu?!” repetat la nesfârșit, însoțit întotdeauna de o durere atroce care acum lipsea, apoi răspunsul abrupt “Dar de ce nu și tu? Tu de ce nu? Ce te face pe tine specială să nu fi fost și tu aceea?” îmi suna în urechi ca un laitmotiv care ar fi definit tot: stări, momente, situații, reacții, implicații, dorințe, decizii, consecințele propriilor fapte negative care atrag, la rândul lor, aceleași fapte reprobabile și conștientizarea că doar eu am conștiința încărcată și că mă urăsc pentru durerea mea și pentru durerile provocate altora; că nu merit binele, dar nici răul și că mai bine aș fi terminat cu tot atunci când mai aveam puterea de a o face…

Mă mișcam prin cameră, aceeași cameră, la un an distanță de același moment de umilire care aș fi vrut să nu se întâmple. Cred că mi-am dorit asta. Zâmbind ironic constat că roata s-a întors tot împotriva mea.

ACELAȘI TRUP

de n-ai fi în mine osândă mi-ai fi fericire
m-aș îmbrăca în tine să luminez străzi
pavate cu brunul ochilor tăi luminați de emoții

de n-ai fi în mine păcat ți-aș închina minuni
m-aș parfuma cu trunchiul tău ca să te am oriunde
știind că port atingerea ta

de n-ai fi în mine rană sângerie mi-ai circula prin vene
m-aș încumeta să respir doar ca să trăiești
fiind tu seva din care voi trăi la rându-mi

de n-ai fi ploaie-n ochii mei ai fi un soare
m-ai încălzi și ți-aș sorbi din raze
ca să le am când mari furtuni mă vor pândi

de n-ai fi tu copac n-aș înflori nici eu
uniți prin rădăcini ca mâini împreunate
deși ascunși vederii mereu același trup

16 ani

Încă puțin și pot deveni majoră. Pe blog, adică. Pe 8 aprilie am avut prima postare și nu visam vreodată că voi continua. Mi se părea un moft, nu credeam că pot avea ceva de spus, de scris, oameni de influențat.

M-am perindat mult pe aici (zilnic, chiar!), am ascultat tone de muzică, am scris lumi întregi, m-am așezat pe mine, m-am iubit și m-am detestat, am scris bazaconii, am învățat să adun litere, m-am jucat cu mine și cu gândurile mele. Mă supăram la început că nu aveam libertatea altora de a mă exprima în scris, însă am căpătat-o pe parcurs.

16 ani, ca o adolescentă visătoare, la fel de berbeacă ca mine – sau poate că mai berbeacă decât sunt – care a învățat să iubească lumea într-un mod naiv și sincer, chiar dacă ea, lumea, nu a meritat asta mereu.

16 ani! O viață!

Și, să nu uit, tot mâine sunt 4 ani de Happy, familia mea, casa sufletului meu, pe care mi-o doresc reîntregită. Lor le datorez multe și de la ei am înțeles cum e cu iubirea.

Coincidență? S-ar putea. Sau, poate nu. Cumva, Universul ăsta ne ghidează frumos spre niște rezultate minunate, e doar nevoie de timp. Și de răbdare.

POEM

dac-ar fi fost să fi trăit poeme
cu brațe lungi ce înconjoară
acest copac pe care îl admir în taină
ca pe un trunchi din care să-mi fac casă
aș fi clădit vieți la rând
una câte una
din păduri
spre zămislirea unui nou univers.

dac-ar fi fost să fi simțit cuvinte
cu acești ochi ce văd doar răsărituri
pășite pe-ndelere ca pe cărări din parcuri
aș fi urcat la nori cu aripi largi
treaptă cu treaptă
în echilibru
spre ridicarea altor sori ce luminează cerul.

dac-aș fi fost pământ să rodească-n mine –
nu prea adânc să poată răsări –
aș fi crescut inimi și muguri
frunză cu frunză
rădăcină cu rădăcină
tulpină cu tulpină
spre făurirea unui nou eu
mai verde și mai rodnic decât pântecul din mine.

CUVINTE ÎN DOI

Cuvinte, spuse abrupt sau nespuse, citite anost,

Expirate, răsuflate, șoptite uneori,

Ce stau pe limbă ca un sărut imaginat, neîntâmplat,

De patru buze sparte de așteptare,

Crăpate de setea neînțeleasă a nerăbdări…

Ca niște cupe vechi, ciobite de vreme,

De porțelan galben, prăfuit și pătat…

Cuvinte sperate, nerostite și răsgândite,

Oprite în gât de emoții, înmormântate în piepturi,

Inspirate adânc, plânse în suflet, zâmbite trist,

Visate ca pe niște teiubescuri prea mult dorite și timide…

Neîntâmplate…

“Să privim înapoi de departe,

Când suntem numai noi,

Doar noi,

Noi doi…”