Azi, durere

Am simtit o asemenea stare atunci, prin 2000, cand lucram ca practician la Neurologie la Colentina. Ma pregateam sa devin asistent medical, dar n-am mai ajuns. Am ramas cu destule cunostinte despre organe si despre boli cat sa ma ajute sa nu devin o ipohondra. Acolo am simtit durerea cea mai mare, acolo, in fata pacientilor care nu isi mai dadeau nici o sansa. Oricat si-ar fi dorit sa redevina ce au fost nu se mai putea face nimic. Si, apoi, mai era unul, singurul, cu SM, care se lupta din rasputeri cu tot ce mai avea de trait. Pana la el n-am vazut atata determinare si nici de la el incoace. Timp de doua luni mergeam la el zilnic. Nu imi venea sa cred ca un om de treizeci si cinci de ani ajunsese atat de chinuit.

Cinci ani, atata mai avea de trait, atata ii zisese medicul ca mai are. Isi calculase fiecare minut pentru lupta pe care o avea de dus. Nu mai avea nimic, totul se dusese pe tratamente impotriva bolii. Incercase orice, de la leacuri babesti pana la tratamente experimentale. Nu se mai putea face nimic. Se hotarase sa nu se dea batut. Isi cumparase un cuptor cu microunde, inchiriase in apartamentul surorii lui o camera, cea mai mica, si totul se reducea la acea cutie de chibrituri in care pusese un pat, o masa pe care se afla acel cuptor cu microunde, si un dulapior in care isi pusese putinul de haine de care mai avea nevoie. Nu avea televizor, nu isi dorea sa stie de nimic. Facuse totul pentru a nu chinui pe nimeni mai mult decat era nevoie. In ultimele doua saptamani ajunsese sa foloseasca scutece pentru ca se instalase incontinenta si deja nu se mai misca bine nici cu cadrul. Atunci i-am citit prima data disperarea pe fata. Aveam uneori senzatia ca devine, incetul cu incetul, labil mintal. Eu eram o simpla aspiranta la titlul de asistent medical, fara cunostinte solide de medicina, n-as fi avut cum sa-l ajut. N-as fi avut oricum cum sa il ajut. Uneori imi aduc aminte de ochii aceia mari, dureros de albastri, atat de tristi, de disperati si de incruntati… Din momentul externarii si pana azi n-am mai aflat nimic de el. Nu aveam pe cine sa intreb si nici nu aveam voie, altfel eram mustrata ca ma atasez prea tare de pacienti si asa ceva nu era de dorit. Imi dadea cinci mii de lei, bani pe care invatasem sa nu ii mai refuz pentru a nu-i refuza lui starea de bine pe care i-o dadea gestul lui.

Nu stiu de ce am scris asta azi, dar am simtit nevoia de asa ceva. Nu are legatura cu nimic din ce se intampla in tara, dar mi-am adus aminte de durere, despre cat de perfida poate sa fie starea aceea de sfarsit (pe care am simtit-o si eu de cateva ori), despre instalarea nebuniei si despre cum poate un om sa isi doreasca cu tot dinadinsul sa traiasca.

Advertisements

Succesul: formule sau incercare si eroare?

De cand ma stiu n-am fost in stare sa urmez cu adevarat regulile prestabilite, dar asta nu m-a facut sa ies in evidenta ca fiind impotriva curentului. Intotdeauna am fost docila si punctuala; frustrata, dar pasnica; cu o dorinta foarte mare de libertate morala cand toti se manjeau in jur pentru prea putin. Fiecare face ce vrea cu viata lui si cu sine. Nu spun ca nu mi-am calcat pe inima de foarte multe ori, e inevitabil intr-o viata de om, dar pana nu m-am lovit de pragul de sus n-am fost in stare sa vad pe cel de jos. Oricat ti-ai dori sa inveti din experientele altora, subiectivitatea primeaza oricaror actiuni si trairile din acele momente nu pot fi insusite.

Vorbeam ieri cu cineva despre asta si imi spunea ca trebuie neaparat sa urmezi acele reguli care fac munca sa aiba succes. Eu prefer sa fiu eu, sa incalc acele reguli care pot fi incalcate si sa am libertatea de a cadea si de a urca de cate ori e necesar. Am stat mult timp sa ma gandesc la cat de grea a fost vara asta si care au fost motivele caderii mele atat de abrupte, insa oricat as cauta cauze, efectele au ramas. Pana la urma trebuie sa ma gandesc ca toate noptile acelea de chin au sfarsit prin a aduce ceva bun: un mediu nou si experiente pe masura si ceva mai multa maturitate in luarea deciziilor. Nu merit sa fiu judecata de nimeni, pana la urma am cazut si mi-am lins ranile, mi-e bine cum nu mi-a fost de un timp lung incoace. Nu de putine ori am esuat lamentabil pana cand am reusit, dar e nevoie de perseverenta si incapatanare, uneori chiar si in propria prostie (vorba mamei), altfel nu vad rostul lucrurilor. Am dreptul sa le fac in felul meu, sa aleg eu drumul, fie el intortocheat sau nu. Greul meu e doar al meu, ceilalti avand parte doar de rezultatele mele, dar nu si de munca mea.

Cineva spunea, nu mai stiu cine, ca prea s-a inoculat oamenilor cultul succesului si nu mai stiu sa esueze. Apoi, avand prea mult succes, se pierde din valoarea realizarilor si nu se mai bucura nimeni cu adevarat de rezultate.  Pana la urma, ca sa ne bucuram de bine avem nevoie de rau, altfel am fi liniari si n-am mai avea unde sa urcam, iar varful ar fi intesat de atatia oameni incat n-ar mai avea loc nimeni. Apoi, varful ala e doar o muchie, au loc cu greu doi sau trei oameni.

Tot acel om, parca, spunea ca succesul da o aparenta incredere in propriul eu si ceilalti se obisnuiesc atat de tare sa vada acel om avand succes incat isi pierd din interes. Probabil ca din cauza asta sucesul da atat de tare dependenta, caci se comporta ca un drog, da stari de euforie, ne da senzatia de invincibilitate si de supraputere. In realitate toate se suprapun, unele peste altele.

OK, si sa ne intoarcem la oile noastre. Unii functioneaza dupa formule, altii isi fac propriile reguli pe care decid sa le urmeze sau sa le incalce dupa caracter sau bunul plac. Uneori e rau sa fi prea inchistat, alteori e rau sa fi prea maleabil. Si una si alta duc la labilitate, intotdeauna extremele duc acolo.  Si ca sa imi gasesc cu adevarat o scuza as spune ca era timpul sa cad ca sa pot urca.

“Buna dimineata Doamna Mami!”

Cand am auzit prima data “Mami” din gura Mariei mi-a stat inima in loc. E o tigancusa tare oachesa care vorbeste clar si raspicat, e temperamentala si extrem de orgolioasa, cu o tunsoare care i se potriveste de minune. Atasamentul s-a produs din prima zi, dar e constienta ca eu sunt doar o persoana pasagera in viata ei si nu isi poate permite mai mult. Nu sunt mami mereu, uneori mai sunt si doamna sau Vali, dar mami sunt mai tot timpul, mai ales cand nevoile ei marunte primeaza in fata cerintelor mele: un creion, un stilou, un scoci, un pix rosu sau verde… Nu se poate descrie fericirea de pe fata ei cand i-am adus de acasa o gentuta colorata crosetata de mine acum vreo doi ani. Inainte avea un portofel jupuit legat cu un siret rosu pe care il purta ca pe o poseta.

Daca am suparat-o se duce la o alta “mami” de la o alta clasa, dar ii trece in momentul in care ma vede venind dupa ea. Din pacate e singurul copil cu care se poate lucra la un nivel apropiat de cel de clasa I, desi ea e ceva mai mare de varsta.

Azi m-a socat cand, dupa un moment de plans din cauza ca ii daduse un baiat o palma, am auzit-o spunandu-mi: “Mami, ma linistesc daca imi dai un leu.” M-a apucat instantaneu rasul si imediat m-am oprit. Rasesem de nevoia ei. I-am explicat ca ii pot da creioane si radiere, pensule sau coli de hartie colorata, dar nu ii pot da bani pentru ca ea nu are ce sa faca cu ei. A inteles si m-a apucat de gat punandu-mi pe obraz cel mai dulce pupic primit vreodata de la un copil. Apoi a plecat la joaca cu o alta copila, Claudita, care se poarta cu Maria ca o mama, desi e mai mica de varsta ca ea.  Ii ador si i-as lua pe toti acasa, insa mi-e imposibil.

Exercitiu – In stil baroc

Doar un simplu exercitiu fara semnificatie, doar imagini si senzatii, doar e frig, doar e toamna…

Imi rezerv scrisul inmormantarilor, acele casatorii ale mortilor cu vidul nestiut al intunericului. Sange si umori se scurg pe peretii reci ai camerei, luminata doar de un geamlac la care se ajunge cu greu. Ciori nevazute tipa dincolo de ziduri anuntand toamna. In loc de usa troneaza gratii mancare de rugina. As putea evada de aici, dar nu si din cavoul din mine. As putea redeveni eu dar nu cea de atunci, acoperita de vise. Imbracata in haine de epoca, purtand peruci pudrate cu talc, cu chipuri acoperite de masti impodobite cu perle si pene, dansand cadriluri si facand reverente… Clishe-uri baroce, straine si mult prea prezente. Ma visez razand in hohote, zambind cu subinteles, inotand in multimea de lume stransa ca sa admire sau sa urasca, sa creada sau sa urasca, sa adore sau sa urasca, sa viseze sau sa urasca. Nu sunt parte din ei, nu ma simt de-a lor. Cuceresc bucati de suflet, rece si chircit, pe care le frang ca sa il pot face prizonier in lanturi. Oceane de barbati se lupta intre ei urmand acelasi crez: eliberarea zidurilor, dar nu si a mea.

Ma visez intr-o cladire goala si mucezita, cu geamuri mari si larg deschise, in care apa balteste fara a da vreodata semn ca s-ar evapora, cu tapetul din catifea rosie gata sa cada, cu podele sarite si mancare de cari. O usa se tranteste de perete din timp in timp, pe masura ce vantul rece se inteteste. Perdele din dantela flutura salbatic stand sa se rupa de puterea vantului. Deodata usa s-a inchis si nu se mai lasa deschisa. Iar sub geamuri se iveste prapastia. Din loc in loc zidurile se confunda cu stancile pe care acum cresc in voie muschi si licheni de un verde – galbui. Dincolo de peretii stancosi se afla o padure ruginie de salcami peste care se lasa nori negri amenintatori. Tunete si fulgere imi umplu auzul si-mi acopera gandurile aflate si ele la marginea prapastiei spre nebunie.

-EDEN! Unde esti Eden? Angel?! Angel! Aripile tale negre sa ma invaluie, sa ma protejeze. Nu sunt Tess, sunt doar eu. Cauta-ma! Imi esti strain, nu te mai stiu.

Nevoie de schimbare

Dorinta de schimbare e mare si o simt acut. Culmea e ca toti cei pe care ii cunosc imi spun sa tin fruntea sus (chiar si el a spus acelasi lucru cand am vorbit ultima data), insa nimeni nu stie ce se intampla cu adevarat in mine. Simt nevoia de schimbare sperand ca asta ma va face sa imi revin putin.

Deja m-am tuns, asta e printre primele lucruri pe care le face o femeie atunci cand simte nevoia de schimbare; am schimbat culoarea ojelor si m-am innoit cu o geanta noua (mi-am luat chiar si o umbrela noua, just in case); am slabit ceva kilograme, dar nu foarte mult; ma pregatesc cu ceva ajutor pentru examenul din 4 septembrie (asta nu e o schimbare, dar pentru a face schimbarea completa am nevoie de salariu); ma pregatesc sufleteste pentru noul an universitar unde voi face ceva schimbari in atitudinea fata de activitatile de acolo; se pare ca ar putea sa se schimbe si mediul de lucru, asa ca va fi nevoie de un alt stil de abordare a modului de predare; am renuntat la nevoia de apropiere fizica sau sufleteasca, vara asta s-a dovedit a fi una mult prea rea si nu meritam sa am parte de asemenea experiente; am ajuns la concluzia ca vreau un copil, dar nefiind capabila sa nasc, ma voi documenta despre adoptiile cu un singur parinte, deficient. O sa fie extrem de greu, voi avea bariere foarte multe in demersul asta, insa trebuie sa incerc. Nu renunt la dorinta de a-mi vedea publicate randurile, asta nu va fi niciodata ceva la care sa vreau sa renunt.

Nu, nu ma maturizez, asta nu e de mine. Voi ramane aceeasi naiva ca intotdeauna, dar cu ceva mai multa prezenta de spirit si ceva mai egoista, chiar daca m-am autoeducat sa nu fiu. Se pare ca e nevoie de putin mai mult egoism in viata ca sa fie totul bine. Ma intreb cum as arata eu cu o doza de cativa milimetri de egoism in plus. As fi si mai insuportabila decat sunt acum? Sau, poate ca nu.

Billy Idol, pentru ca e un badboy adorabil si il ascult de cand eram copil.

Si preferata mea, in orice situatii, mai ales acum.

Revenire

Jur ca revenirea asta n-a fost deloc planuita. Azi am aflat ca se poate cu adevarat simti pana in strafundurile strafundurilor. Cu toate ca am momente cand fierb, am reusit sa ma detasez intr-o oarecare masura. Am devenit putin mai calculata decat as fi vrut, desi a reusit sa imi fure pamantul de sub picioare pentru un timp relativ.

Prieteni de pahar 16

…-Ba, a comis-o, a comis-o, nu? Si-o merita, iti zic io! Sa stea langa un asemenea hal de om si sa ii accepte bataile zilnice… Nici o fomeie intreaga la minte nu suporta asta. Bine i-a facut.
-Cum, ba, sa imi omoare fratele? Plang dupa el da cand l-a omorat aia, ca e fratili mieu. Iel sa ingrijea da mine, iel imi aducea sa beau, ba! Nu ne-am certatara decat o data pentru o muiere, ba. Pentru asta care l-a omorat. Da’ mai bine ca l-a omorat pa iel ca acu’ ma casapea pa mine.
-Lasa, ba, lasa ca i-a facut un bine. Acu’ biata fomeie, trebuie sa il care si pa asta in spinare ca doar l-a omorat. Pacat da ia, ca ie fomeie sanatoasa si putea sa faca prunci multi si frumosi. O sa o duca la Targsor.
-De ce vorbiti voi acolo, ba, voi astia doi? Femeia aia era stana da piatra cand a luat-o politistii. Nu mai plangea, nu mai radea, sa uita in gol si bolborosea ceva ce nu intelegea nimenea. La nebuni cu ea, asta sa stiti voi da la mine. Io sunt femeie puternica si n-as fi acceptat asa ceva da la nimeni, da’ si io as fi facut la fel, ba. Ca doar o viata am si da ce s-o irosesc pa un cretin manglit si cocarjit ca iel. Ca altu’ n-o fi avut norocu’ sa o ia, ca a stat si s-a cracit la ala da a ajuns sa ii taie gatii. Da’ n-oi fi io usa da biserica, da’ cu din astia nu ma incurc, asa sa stiti voi.
-Da ce vorbesti asa, fa?! Ca era frati-miu al’ bun si imi aducea sa beau da la iel din beci, asa sa stii. Si ce muiere frumoasa iera aia… Uite-asa se uita la mine, cu ochii aia mari ai iei, ca cand ma gandesc ma ia cu termurici si nu ma mai lasa, da imi venea sa ma duc la ia si sa o perpelesc olecuta prin sopron. Da’ iera a lu’ frati-miu, ca ia nu ma lasa sa ma ating da ia ca iera muiere maritata si harnica, ba, asa sa stiti voi da la mine. Stiu io ce stiu, ca doar am statara totii in casa din deal pana m-a dat ia afara ca beam prea mult, chipurili. Da’ mi-am gasit si io muiere sanatoasa, da’ nu ie ca aia a lui. Io ma culc cu a mea cand sunt beat si ie lumina stinsa ca mi-e frica de ia…

In vis

Ma-nalta Dumnezeu pe-o ramura de mar
Sa-ti simt tumultul inimii cum bate.
E mult prea mult de-atunci, o vesnicie,
Ce a trecut mult prea incet.
Picuri de gand mi-e mintea
Si ea te cauta cu disperare.
Te urmareste obsedant, bolnavicios de crud,
Aproape prea carnal, sa-ti simta dulcele tau inceput.
Mi-s ochii mult prea plini de tine.
Aceeasi privire, opaca, de-atatea ploi ce curg de-amar,
Imi lasa doar ragazul sa te zaresc.
Si de te chem in vis, indata ai venit,
Caci noptile-ti pastrez, neintinata, perna,
Sa o atinga doar buzele in semn de somn usor.
Aproape ca ma bantui.
Te simt intreg, prea dureros de dulce.
De ochii-nchid, ma cotropesti;
Vartejuri de dorinti se nasc indata
Si-nvaluie cu totul corpul meu.
Picuri de-argint imi curg atunci din ochii-nchisi,
Caci tu esti vis.
De ma trezesc…
Dar, nu! Mai bine dorm.

Lui

Verde crud se inalta din pamant.
Pasii nostri il calca, dar el se inalta si mai mult.
In departare aud valuri sparte
In dintii stancosi ai malului.
Albastru crud al marii se intinde lenes peste lume
Amestecandu-se cu cenusiul norilor.
Mi-e dor de tine, tarm pietros,
De barci ce vin usor pe ape inspumate,
De pescari ce vaslesc obositi catre mal,
Cu panzele lor goale de peste.
Si turnul, acelasi turn de aparare,
Unde sta si acum Ulise de la inceputul facerii,
Acelasi filosof, modern cautator printre sirene,
De Penelope avide de ochii sai mari, miopi.
Cu Telemah, aproape mort de oboseala,
Tarandu-si pasii diformi pe pietre,
Dorind sa cunoasca tumultul vietii unei singure zile.
Cat as fi vrut sa te cunosc, artist prea tanar.
As fi invatat despre tine
Asa cum viata nu a indraznit sa ma invete.
Iti sorb cuvintele si le inghit
Ca sa-mi ajunga cunoastererea lumii tale.
Brancusi te-a iubit,
Erai la fel ca el, izgonit de la sanul mamei,
Tanjind dupa laptele si mierea
Pe care doar acasa le-ai stiut.
Azi te iubesc si te citesc aievea,
La fel de mioapa ca tine,
Pierduta in gandurile tale,
Dorind sa hoinaresc prin tine, sa te aflu.

Later… after…

Roiesc in juru-mi mii de ganduri
Cu “ce-ar fi fost”, “imi va fi greu”,
Dar nu pot scrie-atatea randuri
Sa-mpace biet sufletul meu.

Caci trecator ca vantul dulce
Ce mangaie usor mladita,
Ma prinse iarasi, la rascruce,
Si dragostea si suferinta.

Si gandurile nu-mi dau pace.
E semn ca inca sufar? Oare?
Dar singurul care nu tace
Si ma loveste tot mai tare

E cel ca nu stiu realitatea,
Si mainile nu le-am simtit
Deajuns. Mai bine-i simplitatea;
Ce am pierdut, e si platit.

Si de-l gaseste orisicare
Sa il dezmierde daca vrea,
Si sa il mangaie in cale
Sau sa il dea alaturea.

Sa nu ma aiba daca vrea,
Caci nu am vrut si n-am curaj
Sa-l fac sa stea de-a dreapta mea
Cand stanga vrea. Un alt bagaj

Nu am sa-mi iau, caci nu ma-nduplec
Sa caut chin cand imi e bine,
Ar fi putut sa fie, poate,
Dar nu m-a cautat pe mine.

Caci nu sunt eu cea care cere.
A aparut asa, de-odata,
Cu chip frumos si ochii limpezi
Cu mintea clara si-nfocata…

El e doar amagire pura.
In somnul meu venea adesea.
Dar ce sa-i faci! Cand somn te fura
In vis ii vezi mereu perechea.

Si iar te minti. Si el se minte,
Ca tu esti tot, dar esti nimic.
Si e de-ajuns sa-I spui cuvinte
Sa nu le-auda nici un pic.

Si te intrebi ades: cum oare?
Ca eu i-am spus… si i-am facut…
Insa el sta sa te masoare.
Si stii. Pe el nu l-a durut.