E un oftat în toate,
în mâini sau în picioare,
în pieptul ce trimite
vii gânduri către zare…
E un oftat, aievea,
ca din plămâni uitat,
când aerul îl simți
la fel ca pe-un păcat…
Sunt mii oftaturi, dulci,
ce vin des din iubire,
cu trupuri fremătânde
visând la fericire.
E un oftat în somn,
e un oftat în mers,
sunt respirări adânci
și-atunci când scrii un vers…
Se-nalță un suflet liber
de ultimul oftat;
din corpul gol se lasă
țărâna, strat cu strat.
Lumina inundă somnul dintre noi
ca o umoare menită să unească doi poli goi;
cuvintele ne stau pe buze,
spânzurate-n tăceri osândite rupturii.
Alung gândul tău să-mi pot trezi celule fragile
uitate-adormite pe pielea tocită de refuzuri
și nu e loc de liniște între noi.
Înmoi unghia în călimara vieții să scriu pe apă
ca pe-o oglindă veștedă și moartă de toamnă
despre zidul orgoliului înfruntat…
și nu e loc de dans, nici chiar între două lupte.
Și n-ai să-mi spui că poezia mea e fără gust,
că nu-s povești despre firea mea năvalnică
uitând că și tu…
Am obosit!
Valentina E. Vitan 