NU RĂSPUNDE!

NU RĂSPUNDE!

Taci! De pe buze să nu-ți iasă vorbă.
Să stai s-asculți cuvinte ce te dor,
Să fii convins că doar așa vei ști
Să strigi, să țipi, să urlii, să distrugi…
Tot ce te chinuie și dăinuie în tine,
Strigătul ultim ce îți stă pe suflet,
Și tu să taci umil, să doară tot mai tare,,
Șă-nghiți și nodul ce îți stă pe limbă…
Și să nu miști un mușchi, să simți
Până în ultimele fibre din ființa-ți crudă.
Și de ce doare? De ce te tot frămânți?
Că nu poți spune tot ce glasul mut oprește?
Să simți cum animalul mai tare chinuiește
În tine neputința, și tot nu spui nimic!
Tu ai ales să taci, să-nduri, să muști din tine!
Din ochi îți ies văpăi prea pline de povești
Ce ard în vintre patima cuvântului nespus,
Să doară-ncet, să crească tot mai mult
Cât timpul îl mărește, se lărgește…
Și tu să taci! Să nu răspunzi! Să rabzi!
Să strângi din dinți, să n-ai cuvinte multe,
Și-apoi să râzi ca un nebun de dor și chin,
Și tot să doară mai puțin..
Și să dispară de parcă n-ar fi fost.
Să ști că trec doar minute și-o să mori,
Dar nu cu chinu-n suflet. Va fi să treacă!
Și o să tot plângi. Tăcut. Tot mut. Fără cuvânt.
N-ai spus nimic și, totuși, ai spus tot
În sinea ta, dar tot știut de tine;
Orgoliul ți-e pătat, dar ai ales să taci,
Căci ai știut atât să faci: doar să fi mut…
Și iar va trece tot, ca altă dată,
Și-ai să zâmbești mereu, slab, amintindu-ți,
C-a fost un scurt moment de isterie
În lungul drum des presărat cu hopuri.

CONFLICT

am învățat să trag linii obtuze și să desenez
confuze drepte oblice cu degetele goale creând conflicte între culori
mi-am luat cărbunele și l-am zdrobit în palmă
apoi am vărsat tot praful în centrul pânzei albe
acolo a căpătat forma unei pete ușor prăfuite și difuze
praful ar fi zburat dacă aș fi suflat puțin dar am vrut să mă asculte
cu degetul mare am trasat linii șerpuitoare către margini
pe care le-am mângâiat cu privirea delicat
ca să nu le trezesc din somn
unele erau negre și continue
altele erau amestecate cu albul de dedesubt semn că acolo
lumina trebuia să aibă ceva de spus
și uneori negrul devenea o ceață închisă
un soi de gri confuz și mofluz în atitudinea lui
alteori albul nu se lăsa murdărit
își cerea dreptul la curățenia lui
neîntinată de dorința mea față de existența lui perfectă
cu degetele continuam să las amprente din loc în loc
semnele mișcării continue a întunericului prin lumină
apoi îmi ștergeam atitudini greșite cu radiera
pe care o curățam mereu de grăsimea cărbunelui ars
ca să nu păteze și mai mult albeața perfectă a luminii
finalul a fost apoteotic
dâre acrilice de roșu sângeriu mediau conflictul printre negru și alb
cerând și el dreptul la viață pe pânză
împroșcând cu nesaț cețuri cenușii în mici puncte neregulate
ca să ascundă greșelile de execuție
pe care doar imaginația le-a executat
în mintea mea mâinile încă lucrau în cârbune și culoare acrilică
dornice să personalizeze o altă pânză
dar ochii mei vedeau cețuri și culori opace și confuze
am lăsat totul pentru o altă dată

N-AM INIMĂ

N-am inimă să-mi bată,

Doar nisip și-un rest de apă

De la valul ce tocmai s-a retras.

Din mii de scoici îmi construiesc tot corpul,

Cu sare îmi zidesc dur pielea,

Iar miile de-organe din alge-s plămădite.

Respir doar când vin valuri

Să-mi ude al meu trup,

Să beau sau să mănânc, să fiu…

Și mă îndemn cu peștii să exist,

Cu broaștele țestoase și sute de delfini,

Cu zecile balene și zeci de hoți rechini.

Căci totul e legitim așa să se întâmple:

Îmi curge-n mare sarea și-mi strică zidul greu

Și-apoi mă descompune, bucată cu bucată,

Menită sunt să mă destram îndată,

Ca să mă recompun din nou la fel;

Și sunt tot eu. Din nou. Mereu la fel.

CICLURI


Văluri de aburi îmbracă aceste blocuri în griuri metalice
Și-apoi se înalță spre cer formând, la rândul lor, blocuri de nori gri posomorât;
Dar memoria ființei evaporate a apei creează o nouă lume pe care o oglindește
Ca un lac născut în ceruri menit să ne facă să ne vedem pe noi înșine;
Aerul împrumută din sentimente și se coboară curgând în lume cu tristeți,
Amestecându-le, amalgamându-le,
Alene sau în ropot, în ploi sau în cascade, formând din nou ființa de pământ
Care visează să se întoarcă în ființa norilor oglindă.
Oglinda vâscoasă ascunde în ea povara carnală a vieții,
Guri înfometate de trăiri vor ucide alte guri, înfometate și ele,
Ducând în oase spaima morții pe mile și mile, împrăștiind, la rândul lor, frici;
Apoi devin ciclice, de parcă eternitatea ar dura o veșnicie,
De parcă ciclicitatea lor ar fi continuă, uitând să se rupă.
Un gând răzleț va ameți drumul neîntrerupt și îl va frânge,
Dar până atunci să dansăm hora în cerc încă puțin.

ȘI CU CE DOR MI SE USUCĂ LILIACUL!

Între atâtea griuri și cartoane

Ce zac în maldăre de resturi și gunoaie,

O singură culoare îmi luminează ziua:

E liliacul meu de la fereastră

Ce cu curaj își cântă strălucirea,

Deși prea mult din soare el nu prinde.

Și-mi stau din diminețile, devreme,

S-admir opaițul violaceu din umbră;

Eu știu că înflorește pentru mine,

Dacă peste gunoi și izuri visează să impună.

Îi vreau adulmeca chiar și culoarea,

Îi știu cu mintea fiecare ram,

Iar de mă prinde în mreje întristarea

Îmi e de-ajuns ca-n minte să îl am.

E falnicul străjer al nemuririi vieții,

Dar va usca și el curând, o știu,

Culoarea violacee-a dimineții

Și-am să îmi amintesc mereu de el

Așa cum vreau să-l visez în zori.

Am să-i aștept un an, iar, înflorirea,

Și-am să-mi alin din diminețile prea gri,

Căci doar așa am să-mi adun și eu din anii

Ce între resturi și cartoane mă știu a viețui.

CE VIS!

mă gândeam să scriu o scrisoare și mi-am zis

cum pot să scriu scrisori când nici emailurile nu mi le citesc

eu da eu nu mai citesc decât numerele tramvaielor

care îmi trec prin minte în loc de oi înainte să adorm

și care îmi umplu tot timpul așa cum a spus un om ilustru

dar nu timpul aș fi vrut eu să mi se umple ci inima

care s-a golit ca un ibric de ceai destul de încăpător pentru două cești

de inimă cu frișcă sau lapte fără zahăr

și mă mai gândeam să rup ziarul de azi în două

să îmi împart zilele cu străinii cu inimi goale așa ca mine

dar care nu își pierd timpul numărând tramvaie ci metrouri

care se găsesc mereu în stațiile din regională și care pot număra în viteză

multitudinea de vagoane fără să se încurce în amănunte ca mine

și care să nu dea importanță faptului că tramvaiele pot avea uneori blană de oaie

și că pot behăi în voie în loc de claxon când mașinile ocupă șina și nu le permit trecerea

uite la metrou nu se întâmplă asta

marionete legate de sfoară numără fără să știu dârdâielile mele

în timp ce oi multe se îmbulzesc să iasă de pe șina tramvaiului lânos

pentru a-i face drumul liber

mă tot întreb de ce sunt atât de absentă și înfrigurată

când nimic din tot ce visez nu poate fi real

de pildă această oaie pestriță care mă împunge cu atâta putere

și-acest câine care mă prinde de pulpa pantalonilor lungi și evazați

colorați strident și înflorați ca în vremea generației hippie

dar eu nu lupt cu flori împotriva unui război

ci impotriva opresiunii acestui cățel care îmi subjugă libertatea și mi se urcă pe picior

ca mai apoi să mimeze sexul cu o femelă

oh oaia asta care mă impunge cred că are și ea visele ei de măreție asupra mea

și când mă trezesc reușesc să râd puțin pe peronul metroului pe care am uitat să numar vagoane

încă dârdâind de frig cu dinții clănțănindu-mi limba

gândind la visul meu lânos sau măcar la patul meu care m-ar încălzi

împreună cu plapuma de lână groasă și grea a bunicii

de care era așa de mândră

sub care mă dureau degetele picioarelor…

N-am mai scris/ Curs de scris proză

De câte ori încerc să scriu mă pierd. Puzzle-ul fuge de mine. De fapt, am lâncezit. Am căutat motive să mă reapuc de ceva, dar nu funcționează. Nu așa. Și nu mă văd scriind nimic în viitorul apropiat. Corectez câte un text și cam atât.

Și pentru că veni vorba de corectat, am nevoie de niște cursuri de scriere în proză. Le-am găsit, sunt ținute de mulți dintre scriitorii consacrați, dar l-am ales pe Florin Iaru; trebuie să îi placă și lui ce am scris, doar pe baza asta sunt selectată pentru a urma cursul. Omul îmi place, dintotdeauna mi-a plăcut. Mi-ar fi plăcut și mai mult dacă avea Alex Ștefănescu un astfel de curs, aș fi aplicat fără tăgadă. Dar costă ceva, iar eu nu am banii necesari pentru asta. Și chiar am nevoie. Și iar voi strànge din dinți pentru o perioadă de timp.

Mă gândesc că poate nu e timpul pentru așa ceva și, ciudat, asta mă mângâie să amân înscrierea. Mă mai mângâie și gândul că ar face bine să mă refuze pentru că nu am talent. Sună ciudat și prost, dar asta nu mă va face să mă opresc. Am publicat un volum prost, și mi s-a spus că e prost, și cu toate astea l-am publicat. În tiraj mic, departe de a putea fi publicat în librării, vândut pe “sub mână”, dar l-am scos.

Nu îmi fac “mea culpa”, sunt doar obiectivă în propria-mi subiectivitate. Și am lucruri muuuult mai importante de făcut și nu le fac pentru că nu simt să le fac. Și doar aștept să văd ce se mai poate întâmpla. E ca un serial prost în care trebuie să aștept următorul episod.

URMEAZĂ…

FLUID…

fluid…

vopseaua curge lichid pe pânză,

se prelinge mânjind marginile în alb și negru.

griurile se întrepătrund,

spre negru…

spre alb…

curg continuu și pătează…

fluid…

pete vărsate, prelinse,

alungite și scurse pe marginile pânzei…

cerc alb devenit oval

sub care se vede, timid, negrul.

mișcări lente ajută vopseaua să se scurgă

până la marginea pânzei, circular,

se răzgândesc și se întorc lăsând în urmă pete…

apoi, un deget mișcă lichidul alb

dezvăluind, șerpuind, negrul,

înrâurindu-l, mișcându-l, arătându-l, subjugându-l…

picuri albi pe fundal negru redând mișcarea fluidă,

transformând griurile până la întrepătrundere,

transformând pânza în râu vâscos care își prelinge,

timid,

încăpățânat,

artistic,

sinele lichid al ființei sale.

CIOBURI

S-a întâmplat ca sticla să se spargă în bucăți
și să se așeze ea singură în calea trecătorilor.
De aș fi scris c-un ciob aș fi tăiat hârtia și ar fi sângerat.
Inepții! Doar am zgâriat-o și m-a durut pe mine.
S-a mai întâmplat ca, scrijelindu-mi bolta cerească,
să țâșnească de acolo picături de rouă
care ne-ar fi nins cu bucurii și țurțuri.
Ce să-i faci!?
Iubirea doare pe alocuri, pe unde trece acul și ața,
gata oricând să coasă durerile rănilor ce se vor deschide.
Fragmentele se legau unul de altul, demn de lauda îngerilor,
și nu mă așteptam ca limba să năvălească cu vorbele ei peste mine.
Gura îmi tot vorbea de fericiri pe care eu nu le simțeam;
sau poate că le-aș fi simțit între două lacrimi vărsate adânc,
însoțite de un rânjet trist.
Așa că am să calc și eu cioburile în plină stradă
și-am să continui să îmi scrijelesc hârtia în straturi,
unul câte unul, până am să dau de os;
poate că așa am să găsesc din nou roua pe bolta cerului
și un zâmbet înghețat printre fulgii de nea.

TABLOU


simt un om translucid prin care se vede marea
ca și cum ar fi o sticlă aruncată aiurea pe plajă
și e totuși curată da
de se descalță devine nud oricâte haine ar avea pe el
de calcă pe nisip îi vor intra granule între degete
și tot nud ar fi da
de omul ar gândi așa cu nisip între degete
povestea lui ar fi aceeași ba chiar mai plină de sentimente
din cauza jenei lui lăuntrice din cauza nisipului
uitând că nu și-a suflecat pantalonii ca să poată intra în apă da
se lasă seara și apar stele acolo la malul marii da
și transparența omului pe scena lumii
cu marea la picioare aplaudând în valuri
aplaudând ca și cum ar fi avut o reprezentație
sătul să tot mulțumească mării
care tot aplaudă în valuri neobosită udându-i timid vârfurile picioarelor
ca și cum ea ar fi fost prea timidă
el la picioarele lumii marea la picioarele lui da
el fantomatic nud indiferent de câte haine ar avea pe el
făcând gesturi largi mereu cu spatele
aplecându-se așa cum i-a dictat scenograful da
coregrafie cu dans absurd scris și descris continuu
pe malul mării îl văd cu ochii închiși întors cu spatele
gesticulând în văzul stelelor ca într-un dans african da
căutând lumina în întunericul luminat
doar de aștrii care se oglindesc ìn spuma mării
de parcă marea ar fi fost esența luminii nopții da
frigul pătrunde chiar și în dansul omului
care se chircește când ar fi vrut să se destindă
da se simt toate astea în miscările lui
și în felul în care marea se vălurește necontenit da
ea singură în bătaia stelelor da
el singur în dansul lui continuu și gesticulat da
la un pas de nebunie da la un pas de neant da
doar ea și el da unul în altul da amândoi la fel de reci da…