De ce?

Nu stiu de ce. Poate pentru ca in ziua ursitei am ales pixul si caietul inaintea tuturor celorlalte obiecte asezate in fata mea. Mi-am dorit de cand eram mica sa scriu. Pe atunci credeam ca nu exista fericire mai mare decat sa vezi oameni care-ti tin in maini cartile tale si-ti citesc randurile. Vedeam oamenii aceia citind acele carti si erau mari, foarte inalti, drepti si zambitori si, mai ales, intelepti, oameni care citeau. Cat de frumos e sa citesti. Adevarul e ca nici acum nu cred ca exista o fericire mai mare decat asta. Ma complac in niste situatii nefericite doar pentru ca imi doresc sa am ceva facut de mainile mele. Am descoperit cartea adevarata dupa revolutie si a ramas pentru mine singurul refugiu demn. Bine, acum sa nu se interpreteze ca traiesc doar visand si scriind franturi de pseudoliteratura, dar vreau sa fac ceva ce iubesc foarte mult. Stiu, e destul de tarziu sa fac asta. Altii erau deja scriitori cu renume la varsta mea, insa nu e niciodata prea tarziu. nu? Cel putin asa vreau sa cred. Nu stric nimic daca imi doresc sa fac ceva cu mainile astea doua. Vom vedea.