Borcane, vise si alte marafeturi

– In seara asta a fost superb. N-am mai vazut de mult atatea artificii. Of, si am uitat sa sparg borcanul.

– Arunca-l acum. Poti fi sigur ca se va sparge. De la etaj toate lucrurile se sparg. Chiar si visele.

– Visele? Nu m-am gandit la asta. Niciodata nu m-am gandit ca visele se pot sparge de la etaj. Si ce vise ai arunca tu?

– Visele cu tine. Amuzant, nu?

Nu-i asa ca ne uimesc tinerii prea visatori? Nu sunt ca acei tineri capabili sa moara pentru o iluzie. Ei doar viseaza. Ba unii chiar rad si plang cand viseaza. Isi inchipuie stari pline de pasiune, locuri in care ar merge cu persoana iubita, lucruri pe care le-ar face impreuna… Unii n-au curaj sa duca la indeplinire visele lor. Un pas ar fi de ajuns ca sa se nasca o intreaga poveste cu ei doi. E dificil sa vezi ca acei tineri devin maturi si nu isi gasesc alta meserie decat sa viseze. Visator cu acte in regula, ce-i drept, fara carte de munca. Nu cred ca i-ar angaja cineva ca sa stea degeaba si sa produca vise, desi n-ar fi rau sa faca cineva o fabrica de vise si sa le ambaleze in etichete atragatoare ca sa le vanda celor care au uitat sa fie oameni si au devenit niste roboti.

– De ce ma privesti asa? Nu eu ti-am oprit pasul spre un drum in viata. Uite, suntem la inceput de an, inceputul de an poate insemna un nou inceput. Acum poate incepe si al tau, chiar in momentul asta.

– Un drum al meu inceput acum? Da, un drum, da, dar nu o viata. Imi vreau viata inapoi. Ai plecat si eu am ramas locului. Si stii ce e ciudat? Nu te-am vrut niciodata langa mine, doar te-am visat. Ce e viata din vis? E ca o viata traita aievea. Ce e viata reala daca nu tot un vis?

– Aberezi! Viata reala e o viata reala, n-are nimic de-a face cu visele.

– Si cine spune ca in viata reala nu pot fi vise? Eu mi-am trait clipele visand la tine. Stateam noptile in pat, imi inchideam urechile sa nu aud nici un zgomot si visam la tine pana adormeam. Stii ca si urechile se pot inchide? Daca-ti imaginezi ca ai urechi ca ale elefantelului Dumbo…

– Iar aberezi! Deja ma enervezi la culme. Ce ti-am facut eu de m-ai visat atat?

– Ai existat. E de ajuns.

Adolescenta schimba sufletele, uneori chiar le maturizeaza. Se pare ca aici avem de-a face cu un drum oprit atunci, in adolescenta, un stat pe loc la o cotutura ce s-a vrut a fi o rascruce de drumuri. Imi pare ca cele doua personaje n-au mers pe drum impreuna pana la cotitura. Ea in spate, el inainte, ea continuand sa ii urmeze pasii fara ca el sa stie, ea timida, el zglobiu si vazandu-si de viata…

– Cu ce am gresit? De ce eu?

– Dar de ce nu tu? Nimeni nu e scutit. Acum cred ca e randul tau sa ma vezi si sa-ma urmezi, nu crezi? Cred ca daca te-ai opri din drumul tau… M-am saturat sa-ti vad chipul uitandu-se prin partile obscure ale suavelor nesuave cu care ai avut de-a face. M-am oprit ca sa vad ce vei face mai departe si ai disparut. Degeaba am incercat sa-mi gasesc calea, drumul meu era inchis pentru lucrari de asfaltare. Ai lasat in urma ta gropi care nu se astupa punand plombe. Mi-a trebuit atat sa te gasesc.

– Bine, dar eu n-am stiut nimic. Nu e vina mea ca ai vrut sa ma urmaresti. De ce sa fi vrut cineva sa ma urmareasca fara ca eu sa stiu?! Nu te-am rugat sa vii dupa mine, nu ti-am cerut nimic, nu ti-am fagaduit nimic. Si tu, totusi, ai visat la mine, te-ai oprit din drum. Nu te-ai plictisit?

– Ba da!!! M-am plictisit groaznic. Intre timp au venit alte drumuri pe la mine, au facut in calea mea o intersectie, dar nu le-am urmat. Nu erau drumurile mele. De ce sa fi gresit drumul? Stii ca nu suport sa ma ratacesc.

– Dintre toate acele drumuri trebuie sa fi fost unul si pentru tine, nu se poate. Daca ti-ai pierdut sansa?

– Sansa? Viata nu-ti ofera decat una singura. Toate celelalte drumuri erau prea netede sau prea frumos asfaltate. Ba unele erau pavate cu piatra si aveau si flori pe margine. Aratau prea frumos, erau prea usoare. De asta m-am oprit din drum. Isi luxase calul meu o copita intr-una din gropile lasate de tine. Tare neglijent mai esti!

– Cred ca glumesti! Eu, gropi?

– Nu fi ursuz, viseaza cu mine. Inca mai ai timp sa te hotarasti. Inainte nu vroiam sa te am, nu vroiam sa facem o echipa, acum vreau sa fim un cuplu de doua fiinte gata sa-si continue drumul impreuna. Ce e asa de greu de inteles?

Se pare ca duduia vorbeste in parabole sau e doar smintita, probabil de atata asteptare. E foarte greu sa astepti peste sfertul academic. Iti vin nervii, injuri, tipi, distrugi… Deja e cam mult! Un om normal nu face chiar toate astea si probabil ca nu in ordinea asta. E greu sa astepti pentru ca ajungi cu certitudinea ca va ajunge la timp. Daca intarzie, tot speri sa ajunga macar intr-un sfert de ora. Daca intarzie si mai mult deja atunci incepi sa te intrebi ce il retine, cu cine e, ce face de nu vine, te uiti la ceas, te plimbi nervoasa, stai, astepti… si astepti… si astepti, si pleci cu gandul ca poate a venit el intre timp si tu n-ai fost acolo, vrei sa te intorci, uneori o faci… Asteptarea e pentru oameni nebuni, nu? Pentru oameni fara prea multa ocupatie, dispusi sa isi piarda timpul pe care il au din plin asteptand pe cineva sa vina in loc sa mearga sa il caute. Nu-i frumos? Da, e poetic, romantic de-a dreptul, insa e doar o iluzie. Va veni cand va dori el, cu muschi cu tot, singur sau impreuna cu cineva, iar daca va veni se va dovedi putin modificat de natura… Om in toata firea, dar cu tendinta de efeminare. Atunci e clar ca ai incurcat borcanele! Nu e al tau, e al altuia. Hai ca am inceput si eu sa aberez. O fi de la (h)eroina…

– Hai, arunca-ti borcanul. Inchipuieste-ti ca odata spart te vei trezi un lt om, pe o alta cale, facand alte lucruri, simtind altfel, un nou tu. Iti place ideea?

– Si daca se sparge in capul cuiva?

– Iti inchipui tu pe cineva stand exact sub traiectoria borcanului tau? Nu vezi ca toti au fost la artificii si au ajuns de mult acasa la mancarica si la bauturica? Cine e atat de destept incat sa stea afara tocmai ca sa-i pice in cap borcanul tau nespart. Si nu, nu te gandi ca ar putea umbla cineva descult la ora asta tocmai ca sa-ti poti inchipui tu ca ar putea calca in cioburile lasate de sticla sparta a borcanului tau nespart inca.

– Da, cred ca ai dreptate. Probabil ca nu e nimeni afara ca sa se raneasca cu cioburile. Uite, il arunc. Iti place? A cazut frumos, tocmai ca un corp atras de gravitatie. Nu ma simt in stare sa-i calculez traiectoria si viteza pe care a avut-o in cadere. Ma simt slab. Cred ca si eu incep sa aberez, la fel ca tine.

– Dragule, eu nu aberez. Eu sunt o simpla eroina de proza prost scrisa care incearca sa isi croiasca un drum mergand dupa ideile nu tocmai dragute pe care le are prozatoarea in ceea ce ma priveste. Sunt ca un maidan labirintic a la jocul de care povesteste Lucia Verona in cartea ei. Un maidan labirintic plin cu gropi in care balteste apa stransa la prima roua de dimineata gata sa inunde subsolurile blocurilor lasate in paragina, pe care vezi ici si colo masini intrate in descompunere organica, cu palcuri de iarba crescuta prost intre o mizerie de caine din rasa maidaneza si un ambalaj de inghetata de anul trecut. Interesant, nu? Dar sa vezi cum miroase maidanul din mine!

Deja mirosul imi invadeaza studioul in care ma aflu incercand sa moderez discutia dintre domnisoara cu maidan mirositor in ea si domnul robot lipsit de vise. Si cand ma gandesc ca si robotii au vise cibernetice. Am vazut eu mai acum cativa ani un film cu un robotel care avea vise. Se numea „Wally” si era tare dragut sa vezi cum viseaza el in fata unui televizor in care apareau imagini din filme vechi de la Hollywood, cum se sperie el cand a crezut ca si-a omorat singurul lui prieten de pe Terra, un gandacel si cum gaseste el o planta pe care o pune intr-o cizma… Iar aberez. Deci, domnul este un domn fara vise, incapabil sa isi mai aminteasca ceva din copilaria lui sumbra si demult apusa. Cel putin asa am dedus eu.

— Va urma —