ADIO!

De cate ori sa te privesc cum pleci

si sa astept sa vii mijindu-mi ochi miopi

de-atatea lacrimi?

Mi-s toate mult prea grele-acum

si stiu ca au un rost in suflet;

atatea cate doruri si amintiri am sters din minte…

Nu mai e rost de amagiri.

Si de era sa ma iubesti  stiai ca toate vor sa fie

aievea, nu visuri fara saga si lipsite de temei.

Eu m-am jucat cu mine, insa tu o lume ai strivit

sub talpi. Adio, deci. Sa nu mai vii,

caci toate au un rost, tu nu mai ai.

Esti mort, asa sa si ramai.

Voi plange iar, insa-I in van,

ca toate cate am facut de cand te stiu.

Ramai acolo unde esti si jur

ca n-am sa-ti duc nici dorul.

Nu mai existi. ADIO!

Anesteziati

Ne anesteziem de bunavoie, amandoi,

Ca sa uitam simtiri, si dor, si jale,

Sa nu cuprindem mai nimic din ce vom fi

Cand n-o mai fi nimic, nici scrum, nici cale.

 

Ne anesteziem cu ace atarnand de brat,

Lansand garoul usor sa se desfaca;

Sa curga sange prin pielea intepata

Si sa simtim cum somnul ne insfaca.

 

Ne anesteziem intr-una. Drogul ne prinde;

Firave carnuri atarnand de-o ata.

Mult prea departe, nestiuti de nimeni…

Ne tinem mana-n mana… moartea-i hoata.

 

Ne-am anesteziat si-acum plutim aiurea,

Inca tinandu-ne de mana, copii pierduti

Ai patimilor flacari cenusa deveniti.

Si tot ne mai privim adanc, tacuti.

Cantec sufletului meu

Sufletul meu isi are radacinile in piatra.

In roca de munte abrupta si grea,

Cuminte el sta si asteapta visarea

Sa-i mangaie tamplele grele de ani.

 

Sufletul meu se-ngana cu vantul.

Adesea el urla ca lupii in iarna,

Isi plange dorinta, isi plange si dorul…

E greu incercat de-ale sale indemnuri.

 

Sufletul meu e singurul care

Cuprinde in ramuri si zori si amurguri.

Ades el luceste in apa ce curge

Si-i alina viata prea statica, parca.

 

Sufletul meu esti tu, departare.

Oricate izvoare am curs peste lume

Ramai dar aici, caci mi-e dat anume

Sa duc doruri multe in bratele albe.

UNEORI…

Uneori, cand nimeni nu ma vede,

Pot alege sa fiu sau sa  nu fiu.

Propria mea existenta devine nula

Si-atunci astept sa imi vad esenta

Rupta intre dorinta de a deveni vizibila

Si de a ramane aceeasi culoare cu a aerului.

 

Uneori, cand nimeni nu ma simte,

Pot alege sa imi plantez radacinile

In pamantul de la marginea drumului.

Invaluita in mirosurile pestilentiale ale zilei,

Cand sufletele trec nepasatoare aruncand gunoaie,

Ma paste tristetea de a deveni una cu pamantul.

 

Uneori, cand nimeni nu ma stie,

Pot alege sa zbor catre vazduh cu aripi de ceara.

Nu imi pasa daca asfaltul imi va opri avantul

Sau daca avioanele imi vor izbi propria faptura

De aripile lor. Cand soarele ma cheama

Doar zeul vietii are dreptul la jertfa de viata.

MI-E DOR

Mi-e dor sa ma privesti cu toata retina,

Sa simti cum ochiul tau nu e destul de incapator

Sa ma cuprinzi complet, cu tot ce sunt,

Sa-nvalui tot c-o singura privire.

 

Mi-e dor sa ma respiri cu tot plamanul

Sa simt cum simti ca aerul nu iti e de-ajuns

Sa ma inspiri si-apoi sa ti-l umplu

Fericit ca ma stii bine, la adapost.

 

Mi-e dor sa ma sorbi dintr-o inghititura,

Sa simt cum simti cand iti curg prin vene

Si-o gura din mine sa iti ajunga o vesnicie

Si ceva, pana la finalul pamantului sau al nostru.

 

Dar sunt pierduta, nu stiu unde esti.

Timpul ne umple vidul dintre noi;

Privesc si tot sper sa apari chemarii mele.

Ce semn sau ce drum ar trebui sa umblu

Pentru a te stii?

PRIETENI DE PAHAR 28

Cand a prins-o de mana au trecut-o fiori de neimaginat pentru ea. Si toate cate stia, toate ii navaleau in minte. Ametea ca si cum ar fi fost pe un scaunel in tiribombe la un balci de la sat.

“- Esti rau!”

“- De ce sunt, ma, rau?! Ca ma gandesc la tine?”

Nu mai stia raspunsul, n-a stiut niciodata raspunsul. Se apleca sa se aseze pe ciment, insa el o prinse.

-O sa racesti.

-Esti rau ca n-ai vrut sa faci ce trebuia atunci.

Da, asta era raspunsul. Toate tineau de el, de puterea lui de a se urni din loc, de capacitatea lui de a lua decizii.

-Nu ti-a pasat. Daca ti-ar fi pasat ai fi facut dracului ceva, orice. Dar n-ai vrut. Ti-a placut mai mult sa visezi. Si-acum…

-As fi facut daca nu vedeai distanta, daca nu radeai de mine, daca nu…

-Obsesii! Pure inchipuiri. Dispari naluca!

Stau in fata foii goale si scriu

Cu degetul in aer despre lume;

Cerneala se evapora odata cu litera…

Odata cu respiratia…

Dar scriu cu frenezie,

Apoi impaturesc hartia

Si o infasor in panglica transparenta,

Aceeasi care mi-a tinut parul strans

Sa nu se reverse intunericul.

Cuvantul isi pierde forma,

Viata insasi se evapora din fata ochilor mei;

Iar eu imi curg incet oasele firave

Pe canapeaua din camera

Si zambesc alene viselor ce stau sa se desfasoare

Obsesiv in fata mea

Ca intr-un film plin de clisee in alb si negru

Doar de mine stiut.

Inca n-a aparut nimeni sa imi spuna

Ca tot ce stiu despre noi si despre lume

Nu e adevarat. Inca mai astept.

PRIETENI DE PAHAR 27

Il ascultam in casti, ma sunase ca sa imi palavrageasca despre niste lucruri de care eu nu aveam nici un habar. Ca sa il aud mai bine mi-am afundat si mai tare castile in urechi si nu vorbeam, il auzeam doar pe el. Vocea lui ma invaluia, imi umplea mintea si creierul, ma furnica. Devenise parte din mine in acel moment, dar numai in acel moment. Apoi a tacut, nu ma mai auzea, se simtea deranjat sa vorbeasca doar el. Apoi pauza, lunga, si s-a auzit un click. Inchisese. De ce inchisese? Inca nu m-am saturat sa ii aud vocea. Click! Cu ce drept inchisese el telefonul? Incercasem sa imi amintesc ce spunea, dar niciodata nu eram capabila. Click si in mintea mea. Se facuse intuneric, nici gandurile nu mai stiam sa mi le gandesc. Click!

M-am adunat incetul cu incetul. Trebuia sa fac ceva, cumva, sa scap de starile pe care mi le dadea. Si cand ma suna aveam nevoie de o zi ca sa ma pot reculege sa il pot auzi. Il iubeam atunci cu cele mai puternice sentimente. Acum? Acum era cu totul la fel, dar foarte diferit. In sinea mea ii zambeam, ma alimentam cu starile pe care mi le dadea, firimituri de sentimente chinuite, incropite din ceea ce ramasese in el. Il durea, dar la fel ma durea si pe mine. Acum eram lucida, dreapta si reala. Doar el era imaginar. Poate ca uneori ar fi devenit si real, dar totul era la fel de cumplit si la fel de dureros. Plangeam noaptea si ma rugam sa ii fie bine, adormeam plangand spre dimineata, incercanata, sfarsita si epuizata, dar imi terminasem numarul din noaptea aceea. As fi plans la fel si acum, dar nu mai aveam lacrimi. Ma alinam gandindu-ma ca ii va fi bine, ma rugam din nou sa ii fie bine lui in primul rand, dar nu mai avea aceeasi intensitate. Nu imi trecuse, el era la fel de prezent. Si nu i-as fi cerut nimic daca n-as fi vrut atat de tare sa am ceva de la el.

Scrisesem o poezie, dar era atat de prost scrisa incat m-am enervat si am sters-o. Pentru un timp nu voi mai scrie poezii, macar pentru un timp. Muza mea vrea proza si voi scrie proza de acum incolo. Ce spui, sufletul meu, nu e mai bine asa?

Of, n-ai idee cat de frumos esti! N-ai idee cat de frumos e sufletul tau. Si nu scriu asta pentru ca te iubesc, ci pentru ca am avut puterea sa te invat, sa te stiu.

SUNTEM…

Sunt eu, esti tu; doua entitati

in discutie libera despre viata si moarte

si tot ce se afla intre ele.

Imi vorbesti despre sange si soare,

iar eu ascult cum ploaia bate in geam;

iti vorbesc despre vantul ce suiera lugubru

si cum se-ntampla sa cada frunzele inca verzi

de pe ram.

Apoi lasam capul in pamant,

ne ascultam respiratiile sacadate de prea multa viata

si stam, incovoiati a rusine de noi si de altii.

Ne privim pe furis furand din cand in cand un zambet

ascuns bine undeva in radacina sufletului;

ne inganam respiratiile pana devenim una cu aerul;

ne masuram bataile inimii pana la identificare;

ne ucidem pas cu pas dorintele pana devin inutile.

Ramanem mereu aici, etern privati de libertatea cuvantului,

supusi noua, avizi de corpuri, pierduti de noi…

Si n-am sa stiu… Si n-ai sa stii…