Prieteni de pahar – Viciu

Devenisem paranoic, nu mai vedeam decat paharul golit. Intotdeauna gol, eu nu mai simteam aburii bauturii invaluindu-mi mintea, eu eram alcoolul in sine. Ma scurgeam ca o picatura intr-un alambic, o bautura tare, o tarie, tuica de pufoaica. Exista mult rahat in mine si cerea sa fie dat afara. Eram o vidanja plina cu borhot uman si ceream sa fiu eliberat de ce era inauntrul meu. Imi vedeam finalul, eram cuprins de remuscari, visam noaptea, cand reuseam sa dorm, cum vine cineva si impusca pe strada si pe mine reuseste sa ma nimereasca in cap. Si, pac! Moarte subita. Fara regrete, sau, ma rog, singurul regret era ca n-avusesem ocazia sa beau un ultim pahar. Cand ma trezeam cautam cu frenezie de nebun sticla ca sa imi beau ultima dusca. Sticla era goala de cele mai multe ori. Cand mai era ceva in ea imi clateam gura si ziceam ca m-am spalat pe dinti.

Traumele mele mi le faceam singur. Ma trezeam abandonat chiar si de propriile deziluzii, imi doream sa fac orice, sa produc arta. Da, sa produc. Producerea de arta mi-ar fi adus mai multi bani de bautura. Cisterne intregi nu erau de ajuns ca sa ma inece. Singurul care ma salva si ma aducea macar pe calea sinuciderii din care ma intorceam beat era Claude Debussy. Era de ajuns sa ii ascult vreuna din arii ca sa ma apuce plansul ca sa am din nou remuscari. Uitasem cine am fost, uitasem si cine eram. Eram un biet betiv plin de borhot, o vidanja care se cerea golita si curatata. Niciodata un viciu nu parea mai lung ca betia, niciodata un viciu nu aducea mai multe dureri de cap decat alcoolul dimineata. Si ca sa ma trezesc mi-l puneam pe Debussy cu ochii inchisi, imi deschideam febril laptopul si pana sa ma trezesc de-a binelea el era déjà in mine, ma invaluia. Pianul ma invaluia, imi crestea pulsul, ma facea sa plang, mi se incingeau obrajii si urechile si izbucneam intr-un plans devastator, plin de convulsii, obsedat fiind sa respir, sa nu pierd si ultima suflare, altfel lesinam. Pana ajungeam la final se terminau acordurile de pian, eu eram déjà limpede la cap – atat cat puteam fi de limpede – cu mai putine dureri de cap, dornic sa muncesc, cu un gram de simpatie pentru mine, foarte dornic sa muncesc, extrem de dornic sa muncesc…

Pana seara eram devastat din nou de bautura. Pana seara eram beat manga, turta, praf, muci, imi rugam picioarele sa ma tina drept, fugea de mine ca o nebuna chiar si demnitatea. Si iar eram o vidanja plina de borhot. Agonizam. Ma agonizam pe mine, produsul viciului meu, eternul om dornic de mai mult. Ceea ce se dovedise a fi un experiment era, de fapt, pierderea propriului meu eu in viata. Visam sa dispar, sa explodez, imi ceream scuze de la orice sau oricine si ma apuca rasul. Odata chiar mi-am cerut scuze de la hartia igienica pe care aveam sa o folosesc la toaleta si am decis sa nu o folosesc. Am pus-o inapoi de unde o luasem, asa cum era, rupta, si am decis sa ma spal cu apa rece din closet in timp ce trageam apa. Radeam in sinea mea de gaselnita, eram eficient si curat. Dar fata pic de demnitate.

Advertisements

Prieteni de Pahar fara numar =)))

– Ma iubesti?! Spune ca ma iubesti!

– Nu!

– Uite, asta imi place mie la tine, cand ma astept mai putin ma trezesc luat pe sus cu raspunsuri diferite fata de ceea ce ma astept sa raspunzi.

– Nu, te astepti la raspunsuri care iti fac tie bine, dar nu sunt cele de care ai nevoie. Nu te iubesc. Nu te mai iubesc.

Ma uitam cu nesat la ea si imi venea sa urlu, era cel mai greu lucru pe care il puteam accepta.

– Esti bolnav, esti disperat, nu de mine ai nevoie. Iti stau in cale, tu nu ai nevoie de mine, imi spunea ea fixandu-ma din ochii ei mari, iar eu eram suspendat undeva intre pamant si cer, fara plasa de siguranta.

O priveam cu nesat de parca as fi privit-o ore in sir asa, fara sa clipesc de teama ca nu cumva sa dispara. Si dintr-o data am auzit in urechi Clar de luna a lui Claude Debussy, cel mai bun cantec pe care il puteam auzi in mintea mea in astfel de momente. Am inceput sa tremur si sa murmur cantecul aproape numai pentru mine. Il auzeam din ce in ce mai clar in urechi, imi inunda creierul si ma apuca o euforie de om beat .

-Ce tot spui tu acolo?

Ea era din alta lume, din alte vremuri; eu mi-l ascultam pe Debussy in urechi, beat de furie si euforic, atarnand cumva intre cer si pamant.

– Daca ar fi sa plutesc pe apa as face-o chiar acum.

– Ce ai spus? ea se uita mirata la mine si nu intelegea nimic din ce ii spuneam eu. Parca vorbesti pe alta limba.

– Sa fie ea a dracului de viata daca nu merita traita! Iuhu!!! Iuhu!!!

Am fugit de ea, departe de ea, mirata in continuare de reactia mea, avandu-l pe Debusy in minte si in urechi, alergand in nestire fara sa simt oboseala, nevoi, dureri. Eram liber, liber sa traiesc sau sa mor, liber de mine si de tot ce era in jur. Am alergat asa cred ca o bucata lunga de drum. Eram pe marginea soselei, singur, transpirat pana la piele si fericit. Cat de rara era fericirea asta la mine in suflet! As fi dat zi dupa zi sa ma simt asa mereu, as fi indurat chinul lumii daca as mai fi trait macar o data fericirea asta. Eram liber sa zburd, sa topai, nu imi pasa de ce ar fi zis lumea, eu eram cu mine si atat.

Cand m-am oprit din alergat eram departe deja. Brusc mi-am amintit ca imi uitasem hainele la ea in casa, dar nu m-as fi intors nici mort. Imi trebuia un plan de bataie, sa analizez starea in care sunt si sa aflu unde vreau sa merg. Debussy era deja tacut in mintea mea si am inceput sa fredonez o melodie necunoscuta dupa care sa imi numar pasii.

Nu te mai vreau!

De prea multe ori am plans de dor de tine.

Strangeam in mine atatea dureri

cate picaturi de sange imi curg prin vene.

Si-acum mai plang, pierduta intre scrisori de-adio.

Ma dori, extrem de mult ma dori, cu fiecare gand;

mi-era atat de dor sa ma mai doara

de gandul tau ametitor,

acela care a pierdut si destinatia initiala.

Azi te ascult citindu-te prin gene,

Deschise de atatea lacrimi cate mi-amintesc c-au fost.

Tu nu mai ai un rost, nu ai avut niicand.

Si mi-e atat de dor sa ma mai dori.

De ce te-ntorci? Tot fara tine voi fi mereu.

ADIO!

De cate ori sa te privesc cum pleci

si sa astept sa vii mijindu-mi ochi miopi

de-atatea lacrimi?

Mi-s toate mult prea grele-acum

si stiu ca au un rost in suflet;

atatea cate doruri si amintiri am sters din minte…

Nu mai e rost de amagiri.

Si de era sa ma iubesti  stiai ca toate vor sa fie

aievea, nu visuri fara saga si lipsite de temei.

Eu m-am jucat cu mine, insa tu o lume ai strivit

sub talpi. Adio, deci. Sa nu mai vii,

caci toate au un rost, tu nu mai ai.

Esti mort, asa sa si ramai.

Voi plange iar, insa-I in van,

ca toate cate am facut de cand te stiu.

Ramai acolo unde esti si jur

ca n-am sa-ti duc nici dorul.

Nu mai existi. ADIO!

Anesteziati

Ne anesteziem de bunavoie, amandoi,

Ca sa uitam simtiri, si dor, si jale,

Sa nu cuprindem mai nimic din ce vom fi

Cand n-o mai fi nimic, nici scrum, nici cale.

 

Ne anesteziem cu ace atarnand de brat,

Lansand garoul usor sa se desfaca;

Sa curga sange prin pielea intepata

Si sa simtim cum somnul ne insfaca.

 

Ne anesteziem intr-una. Drogul ne prinde;

Firave carnuri atarnand de-o ata.

Mult prea departe, nestiuti de nimeni…

Ne tinem mana-n mana… moartea-i hoata.

 

Ne-am anesteziat si-acum plutim aiurea,

Inca tinandu-ne de mana, copii pierduti

Ai patimilor flacari cenusa deveniti.

Si tot ne mai privim adanc, tacuti.

Cantec sufletului meu

Sufletul meu isi are radacinile in piatra.

In roca de munte abrupta si grea,

Cuminte el sta si asteapta visarea

Sa-i mangaie tamplele grele de ani.

 

Sufletul meu se-ngana cu vantul.

Adesea el urla ca lupii in iarna,

Isi plange dorinta, isi plange si dorul…

E greu incercat de-ale sale indemnuri.

 

Sufletul meu e singurul care

Cuprinde in ramuri si zori si amurguri.

Ades el luceste in apa ce curge

Si-i alina viata prea statica, parca.

 

Sufletul meu esti tu, departare.

Oricate izvoare am curs peste lume

Ramai dar aici, caci mi-e dat anume

Sa duc doruri multe in bratele albe.

UNEORI…

Uneori, cand nimeni nu ma vede,

Pot alege sa fiu sau sa  nu fiu.

Propria mea existenta devine nula

Si-atunci astept sa imi vad esenta

Rupta intre dorinta de a deveni vizibila

Si de a ramane aceeasi culoare cu a aerului.

 

Uneori, cand nimeni nu ma simte,

Pot alege sa imi plantez radacinile

In pamantul de la marginea drumului.

Invaluita in mirosurile pestilentiale ale zilei,

Cand sufletele trec nepasatoare aruncand gunoaie,

Ma paste tristetea de a deveni una cu pamantul.

 

Uneori, cand nimeni nu ma stie,

Pot alege sa zbor catre vazduh cu aripi de ceara.

Nu imi pasa daca asfaltul imi va opri avantul

Sau daca avioanele imi vor izbi propria faptura

De aripile lor. Cand soarele ma cheama

Doar zeul vietii are dreptul la jertfa de viata.

MI-E DOR

Mi-e dor sa ma privesti cu toata retina,

Sa simti cum ochiul tau nu e destul de incapator

Sa ma cuprinzi complet, cu tot ce sunt,

Sa-nvalui tot c-o singura privire.

 

Mi-e dor sa ma respiri cu tot plamanul

Sa simt cum simti ca aerul nu iti e de-ajuns

Sa ma inspiri si-apoi sa ti-l umplu

Fericit ca ma stii bine, la adapost.

 

Mi-e dor sa ma sorbi dintr-o inghititura,

Sa simt cum simti cand iti curg prin vene

Si-o gura din mine sa iti ajunga o vesnicie

Si ceva, pana la finalul pamantului sau al nostru.

 

Dar sunt pierduta, nu stiu unde esti.

Timpul ne umple vidul dintre noi;

Privesc si tot sper sa apari chemarii mele.

Ce semn sau ce drum ar trebui sa umblu

Pentru a te stii?

PRIETENI DE PAHAR 28

Cand a prins-o de mana au trecut-o fiori de neimaginat pentru ea. Si toate cate stia, toate ii navaleau in minte. Ametea ca si cum ar fi fost pe un scaunel in tiribombe la un balci de la sat.

“- Esti rau!”

“- De ce sunt, ma, rau?! Ca ma gandesc la tine?”

Nu mai stia raspunsul, n-a stiut niciodata raspunsul. Se apleca sa se aseze pe ciment, insa el o prinse.

-O sa racesti.

-Esti rau ca n-ai vrut sa faci ce trebuia atunci.

Da, asta era raspunsul. Toate tineau de el, de puterea lui de a se urni din loc, de capacitatea lui de a lua decizii.

-Nu ti-a pasat. Daca ti-ar fi pasat ai fi facut dracului ceva, orice. Dar n-ai vrut. Ti-a placut mai mult sa visezi. Si-acum…

-As fi facut daca nu vedeai distanta, daca nu radeai de mine, daca nu…

-Obsesii! Pure inchipuiri. Dispari naluca!

Stau in fata foii goale si scriu

Cu degetul in aer despre lume;

Cerneala se evapora odata cu litera…

Odata cu respiratia…

Dar scriu cu frenezie,

Apoi impaturesc hartia

Si o infasor in panglica transparenta,

Aceeasi care mi-a tinut parul strans

Sa nu se reverse intunericul.

Cuvantul isi pierde forma,

Viata insasi se evapora din fata ochilor mei;

Iar eu imi curg incet oasele firave

Pe canapeaua din camera

Si zambesc alene viselor ce stau sa se desfasoare

Obsesiv in fata mea

Ca intr-un film plin de clisee in alb si negru

Doar de mine stiut.

Inca n-a aparut nimeni sa imi spuna

Ca tot ce stiu despre noi si despre lume

Nu e adevarat. Inca mai astept.