– Ma iubesti?! Spune ca ma iubesti!
– Nu!
– Uite, asta imi place mie la tine, cand ma astept mai putin ma trezesc luat pe sus cu raspunsuri diferite fata de ceea ce ma astept sa raspunzi.
– Nu, te astepti la raspunsuri care iti fac tie bine, dar nu sunt cele de care ai nevoie. Nu te iubesc. Nu te mai iubesc.
Ma uitam cu nesat la ea si imi venea sa urlu, era cel mai greu lucru pe care il puteam accepta.
– Esti bolnav, esti disperat, nu de mine ai nevoie. Iti stau in cale, tu nu ai nevoie de mine, imi spunea ea fixandu-ma din ochii ei mari, iar eu eram suspendat undeva intre pamant si cer, fara plasa de siguranta.
O priveam cu nesat de parca as fi privit-o ore in sir asa, fara sa clipesc de teama ca nu cumva sa dispara. Si dintr-o data am auzit in urechi Clar de luna a lui Claude Debussy, cel mai bun cantec pe care il puteam auzi in mintea mea in astfel de momente. Am inceput sa tremur si sa murmur cantecul aproape numai pentru mine. Il auzeam din ce in ce mai clar in urechi, imi inunda creierul si ma apuca o euforie de om beat .
-Ce tot spui tu acolo?
Ea era din alta lume, din alte vremuri; eu mi-l ascultam pe Debussy in urechi, beat de furie si euforic, atarnand cumva intre cer si pamant.
– Daca ar fi sa plutesc pe apa as face-o chiar acum.
– Ce ai spus? ea se uita mirata la mine si nu intelegea nimic din ce ii spuneam eu. Parca vorbesti pe alta limba.
– Sa fie ea a dracului de viata daca nu merita traita! Iuhu!!! Iuhu!!!
Am fugit de ea, departe de ea, mirata in continuare de reactia mea, avandu-l pe Debusy in minte si in urechi, alergand in nestire fara sa simt oboseala, nevoi, dureri. Eram liber, liber sa traiesc sau sa mor, liber de mine si de tot ce era in jur. Am alergat asa cred ca o bucata lunga de drum. Eram pe marginea soselei, singur, transpirat pana la piele si fericit. Cat de rara era fericirea asta la mine in suflet! As fi dat zi dupa zi sa ma simt asa mereu, as fi indurat chinul lumii daca as mai fi trait macar o data fericirea asta. Eram liber sa zburd, sa topai, nu imi pasa de ce ar fi zis lumea, eu eram cu mine si atat.
Cand m-am oprit din alergat eram departe deja. Brusc mi-am amintit ca imi uitasem hainele la ea in casa, dar nu m-as fi intors nici mort. Imi trebuia un plan de bataie, sa analizez starea in care sunt si sa aflu unde vreau sa merg. Debussy era deja tacut in mintea mea si am inceput sa fredonez o melodie necunoscuta dupa care sa imi numar pasii.
Valentina Vitan 