Da… Da!

Chiar si intamplatorul isi are fizica lui organizata.

Multimi de cuvinte asezate la intamplare

ne dezvaluie inceputuri noi pentru idei noi.

Da…

Am spune ca “Da!” si totul ar fi permis hazardului,

inceput de idee plasata subtil de aiurea pe masa de scris,

intre pana de gasca tocita si ciunta

si-o calimara crapata din care se scurge veninul din scris.

Da…

De am plasa intamplarea la intamplare

si am uita cum fizica stabileste praguri de tehnic compus,

am subjuga realitatii hazardul venal curgand din calimara

si ne-am alege cu sclipiri de ocean oglindite in norii de-oglinda.

Fantoma trecutului ne cauta clipele rupte in formule reale

din care doar mangaierea ideilor hazardului ne fac sa ramanem pe loc.

Suntem copii ai intamplarilor absurde

din care realitatea nu mai are loc sa se infrupte.

Asa ma simt uneori

Ca un tablou neterminat,

panza retusata, din nou si din nou,

de un artist nesigur pe mana lui sigura,

retusand, din nou si din nou,

aceleasi tuse pana la luciul pastos al uleiului,

trasat de mana sigura a pictorului nesigur.

Pana si pensula murdara si tocita sta plictisita

in uleiul murdar de atata culoare.

Si simt cu artistul se inconvoaie de multimea tuselor,

pana la acoperirea mea cu griuri menite sa ma ascunda,

dornic sa ma analizeze din nou, nesigur pe talentul lui,

cu mana lui sigura de sculptor al chipului meu,

iubitor de tuse asezate la nesfarsit, una peste alta.

Si inca astept emotia de a ma vedea complet pe panza

macar pentru o prima data.

 

Prieteni de pahar – Dureri

Am baut prea mult  asta noapte, ma doare capul. Si femeia aia era buna aseara dupa 5 pahare de tuica proasta. Nu mai stiu cum arata, dar se tot freca de mine si ma scotea din minti.

De cand m-am apucat de bautura nu mai pot mirosi. Se pare ca alcoolul deterioreaza simturile, nici mancarea nu o mai pot simti in gura. Mananc prea sarat, prea acru sau prea dulce. La ce dracu m-oi fi apucat de asta, nu stiu. Nici macar nu stiu de ce. Sau am uitat. Ba nu, n-am uitat. Era motiv sa vad de ce beau alcoolicii. Dar penru asta nu trebuia sa ma apuc si eu, trebuia doar sa ii intreb si atat. Era de ajuns sa ii intreb si imi spuneau cate in luna si in stele. Dar, deh, nu poti vorbi cu un betiv fara sa te invite sa ii bei posirca. Bine ca n impartim si acelasi pahar, desi sticla poate fi aceeasi.

Sa bei cu ei e fudulie, sa bei singur e meserie. Sau nu, nu e meserie. Te apuca melancholia, te strici de plans, iti plangi de mila, te doare, toate ted or. Doare al dracului tot, carne, oase, suflet, ochii din cap, tot. te vaiti sit e vaiti pana nu mai vezi decat propria durere. Si atunci bei. Pana la fund. Pana la fundul fundului. Pana la fundul fundului fundului!

Mai am putin din pahar. Ma doare capul, il simt greu. Imi ies ochii din orbite de durere. Las capul pe masa si incep sa horcai. Saliva imi curge din gura deschisa si fac baltoaca pe masa. Mi se face scarba de mine si ridic capul. Imi simt ochii durerosi, imi simt gura uscata, imi vajaie capul. Mainile imi sunt moi si le las pe langa mine. Ridic capul si il dau pe spate. Stau pe scaun cu capul lasat pe spatarul scaunului, cu gura deschisa si mainile atarnand in nestire. Misc doar picioaree, altfel mi se pare ca as fi un lesinat. Lumina difuza ar fi numai buna pentru o seara romantic, dar in bar e frig si miroase a urina. Era buna femeia aia care se freca de mine aseara. As fi tras la ea ca la nebuni. Ii ieseau ochii si ei si mie. Ca la broaste. Ca la melci. Ca la…

Prieteni de pahar – Viciu

Devenisem paranoic, nu mai vedeam decat paharul golit. Intotdeauna gol, eu nu mai simteam aburii bauturii invaluindu-mi mintea, eu eram alcoolul in sine. Ma scurgeam ca o picatura intr-un alambic, o bautura tare, o tarie, tuica de pufoaica. Exista mult rahat in mine si cerea sa fie dat afara. Eram o vidanja plina cu borhot uman si ceream sa fiu eliberat de ce era inauntrul meu. Imi vedeam finalul, eram cuprins de remuscari, visam noaptea, cand reuseam sa dorm, cum vine cineva si impusca pe strada si pe mine reuseste sa ma nimereasca in cap. Si, pac! Moarte subita. Fara regrete, sau, ma rog, singurul regret era ca n-avusesem ocazia sa beau un ultim pahar. Cand ma trezeam cautam cu frenezie de nebun sticla ca sa imi beau ultima dusca. Sticla era goala de cele mai multe ori. Cand mai era ceva in ea imi clateam gura si ziceam ca m-am spalat pe dinti.

Traumele mele mi le faceam singur. Ma trezeam abandonat chiar si de propriile deziluzii, imi doream sa fac orice, sa produc arta. Da, sa produc. Producerea de arta mi-ar fi adus mai multi bani de bautura. Cisterne intregi nu erau de ajuns ca sa ma inece. Singurul care ma salva si ma aducea macar pe calea sinuciderii din care ma intorceam beat era Claude Debussy. Era de ajuns sa ii ascult vreuna din arii ca sa ma apuce plansul ca sa am din nou remuscari. Uitasem cine am fost, uitasem si cine eram. Eram un biet betiv plin de borhot, o vidanja care se cerea golita si curatata. Niciodata un viciu nu parea mai lung ca betia, niciodata un viciu nu aducea mai multe dureri de cap decat alcoolul dimineata. Si ca sa ma trezesc mi-l puneam pe Debussy cu ochii inchisi, imi deschideam febril laptopul si pana sa ma trezesc de-a binelea el era déjà in mine, ma invaluia. Pianul ma invaluia, imi crestea pulsul, ma facea sa plang, mi se incingeau obrajii si urechile si izbucneam intr-un plans devastator, plin de convulsii, obsedat fiind sa respir, sa nu pierd si ultima suflare, altfel lesinam. Pana ajungeam la final se terminau acordurile de pian, eu eram déjà limpede la cap – atat cat puteam fi de limpede – cu mai putine dureri de cap, dornic sa muncesc, cu un gram de simpatie pentru mine, foarte dornic sa muncesc, extrem de dornic sa muncesc…

Pana seara eram devastat din nou de bautura. Pana seara eram beat manga, turta, praf, muci, imi rugam picioarele sa ma tina drept, fugea de mine ca o nebuna chiar si demnitatea. Si iar eram o vidanja plina de borhot. Agonizam. Ma agonizam pe mine, produsul viciului meu, eternul om dornic de mai mult. Ceea ce se dovedise a fi un experiment era, de fapt, pierderea propriului meu eu in viata. Visam sa dispar, sa explodez, imi ceream scuze de la orice sau oricine si ma apuca rasul. Odata chiar mi-am cerut scuze de la hartia igienica pe care aveam sa o folosesc la toaleta si am decis sa nu o folosesc. Am pus-o inapoi de unde o luasem, asa cum era, rupta, si am decis sa ma spal cu apa rece din closet in timp ce trageam apa. Radeam in sinea mea de gaselnita, eram eficient si curat. Dar fata pic de demnitate.

Prieteni de Pahar fara numar =)))

– Ma iubesti?! Spune ca ma iubesti!

– Nu!

– Uite, asta imi place mie la tine, cand ma astept mai putin ma trezesc luat pe sus cu raspunsuri diferite fata de ceea ce ma astept sa raspunzi.

– Nu, te astepti la raspunsuri care iti fac tie bine, dar nu sunt cele de care ai nevoie. Nu te iubesc. Nu te mai iubesc.

Ma uitam cu nesat la ea si imi venea sa urlu, era cel mai greu lucru pe care il puteam accepta.

– Esti bolnav, esti disperat, nu de mine ai nevoie. Iti stau in cale, tu nu ai nevoie de mine, imi spunea ea fixandu-ma din ochii ei mari, iar eu eram suspendat undeva intre pamant si cer, fara plasa de siguranta.

O priveam cu nesat de parca as fi privit-o ore in sir asa, fara sa clipesc de teama ca nu cumva sa dispara. Si dintr-o data am auzit in urechi Clar de luna a lui Claude Debussy, cel mai bun cantec pe care il puteam auzi in mintea mea in astfel de momente. Am inceput sa tremur si sa murmur cantecul aproape numai pentru mine. Il auzeam din ce in ce mai clar in urechi, imi inunda creierul si ma apuca o euforie de om beat .

-Ce tot spui tu acolo?

Ea era din alta lume, din alte vremuri; eu mi-l ascultam pe Debussy in urechi, beat de furie si euforic, atarnand cumva intre cer si pamant.

– Daca ar fi sa plutesc pe apa as face-o chiar acum.

– Ce ai spus? ea se uita mirata la mine si nu intelegea nimic din ce ii spuneam eu. Parca vorbesti pe alta limba.

– Sa fie ea a dracului de viata daca nu merita traita! Iuhu!!! Iuhu!!!

Am fugit de ea, departe de ea, mirata in continuare de reactia mea, avandu-l pe Debusy in minte si in urechi, alergand in nestire fara sa simt oboseala, nevoi, dureri. Eram liber, liber sa traiesc sau sa mor, liber de mine si de tot ce era in jur. Am alergat asa cred ca o bucata lunga de drum. Eram pe marginea soselei, singur, transpirat pana la piele si fericit. Cat de rara era fericirea asta la mine in suflet! As fi dat zi dupa zi sa ma simt asa mereu, as fi indurat chinul lumii daca as mai fi trait macar o data fericirea asta. Eram liber sa zburd, sa topai, nu imi pasa de ce ar fi zis lumea, eu eram cu mine si atat.

Cand m-am oprit din alergat eram departe deja. Brusc mi-am amintit ca imi uitasem hainele la ea in casa, dar nu m-as fi intors nici mort. Imi trebuia un plan de bataie, sa analizez starea in care sunt si sa aflu unde vreau sa merg. Debussy era deja tacut in mintea mea si am inceput sa fredonez o melodie necunoscuta dupa care sa imi numar pasii.

Nu te mai vreau!

De prea multe ori am plans de dor de tine.

Strangeam in mine atatea dureri

cate picaturi de sange imi curg prin vene.

Si-acum mai plang, pierduta intre scrisori de-adio.

Ma dori, extrem de mult ma dori, cu fiecare gand;

mi-era atat de dor sa ma mai doara

de gandul tau ametitor,

acela care a pierdut si destinatia initiala.

Azi te ascult citindu-te prin gene,

Deschise de atatea lacrimi cate mi-amintesc c-au fost.

Tu nu mai ai un rost, nu ai avut niicand.

Si mi-e atat de dor sa ma mai dori.

De ce te-ntorci? Tot fara tine voi fi mereu.

ADIO!

De cate ori sa te privesc cum pleci

si sa astept sa vii mijindu-mi ochi miopi

de-atatea lacrimi?

Mi-s toate mult prea grele-acum

si stiu ca au un rost in suflet;

atatea cate doruri si amintiri am sters din minte…

Nu mai e rost de amagiri.

Si de era sa ma iubesti  stiai ca toate vor sa fie

aievea, nu visuri fara saga si lipsite de temei.

Eu m-am jucat cu mine, insa tu o lume ai strivit

sub talpi. Adio, deci. Sa nu mai vii,

caci toate au un rost, tu nu mai ai.

Esti mort, asa sa si ramai.

Voi plange iar, insa-I in van,

ca toate cate am facut de cand te stiu.

Ramai acolo unde esti si jur

ca n-am sa-ti duc nici dorul.

Nu mai existi. ADIO!