Exercitiu – In stil baroc

Doar un simplu exercitiu fara semnificatie, doar imagini si senzatii, doar e frig, doar e toamna…

Imi rezerv scrisul inmormantarilor, acele casatorii ale mortilor cu vidul nestiut al intunericului. Sange si umori se scurg pe peretii reci ai camerei, luminata doar de un geamlac la care se ajunge cu greu. Ciori nevazute tipa dincolo de ziduri anuntand toamna. In loc de usa troneaza gratii mancare de rugina. As putea evada de aici, dar nu si din cavoul din mine. As putea redeveni eu dar nu cea de atunci, acoperita de vise. Imbracata in haine de epoca, purtand peruci pudrate cu talc, cu chipuri acoperite de masti impodobite cu perle si pene, dansand cadriluri si facand reverente… Clishe-uri baroce, straine si mult prea prezente. Ma visez razand in hohote, zambind cu subinteles, inotand in multimea de lume stransa ca sa admire sau sa urasca, sa creada sau sa urasca, sa adore sau sa urasca, sa viseze sau sa urasca. Nu sunt parte din ei, nu ma simt de-a lor. Cuceresc bucati de suflet, rece si chircit, pe care le frang ca sa il pot face prizonier in lanturi. Oceane de barbati se lupta intre ei urmand acelasi crez: eliberarea zidurilor, dar nu si a mea.

Ma visez intr-o cladire goala si mucezita, cu geamuri mari si larg deschise, in care apa balteste fara a da vreodata semn ca s-ar evapora, cu tapetul din catifea rosie gata sa cada, cu podele sarite si mancare de cari. O usa se tranteste de perete din timp in timp, pe masura ce vantul rece se inteteste. Perdele din dantela flutura salbatic stand sa se rupa de puterea vantului. Deodata usa s-a inchis si nu se mai lasa deschisa. Iar sub geamuri se iveste prapastia. Din loc in loc zidurile se confunda cu stancile pe care acum cresc in voie muschi si licheni de un verde – galbui. Dincolo de peretii stancosi se afla o padure ruginie de salcami peste care se lasa nori negri amenintatori. Tunete si fulgere imi umplu auzul si-mi acopera gandurile aflate si ele la marginea prapastiei spre nebunie.

-EDEN! Unde esti Eden? Angel?! Angel! Aripile tale negre sa ma invaluie, sa ma protejeze. Nu sunt Tess, sunt doar eu. Cauta-ma! Imi esti strain, nu te mai stiu.

October 10, 2015October 10, 2015 by ValiVE Categories: EuTags: Eu, pseudoliteratura Leave a comment

Borcane, vise si alte marafeturi 3

De mult ma gandesc la o continuare a dialogului inceput in 2010 si in seara asta am gasit ceva ragaz intre doua reprize de invatat. Sper sa am aceeasi stare sau, macar, una asemanatoare, ca sa pot continua textul (inceputurile aici si https://valive.wordpress.com/2010/04/11/borcane-vise-si-alte-marafeturi-2/ )

-Mereu mi te-am imaginat tu, mai “tu” decat orice alta femeie pe care o stiu. Ai tot ce ii trebuie unei femei sanatoase in gandire si simtire…
-Dar n-am tot ce-I trebuie unui barbat cu capul pe umeri, vrei sa spui. Da, asa gandesc si eu. Cui ii trebuie o femeie cu prea multa personalitate?
-De ce gandesti asa? Viata iti aduce tot ce iti trebuie, tu alegi ce iti trebuie…
Si iar ajungem de unde am plecat. Niciodata femeia asta nu stie sa taca din gura, sa spuna si omul asta ce are pe suflet. In fata ei toti vor fi micuti, mici de tot, taciturni si cu ochii mari, cu urechile ciulite ca sa auda tot ce debiteaza fiinta din ea. Chiar asa, cui ii trebuie o femeie cu prea multa personalitate? Uite, deja el a pus barba in piept si pare a fi exact ce am spus eu mai devreme. Pare trist, bietul. Mi-e mila de el.
-Viata aduce si eu trebuie sa aleg ce simt ca e al meu. Am ales deja prost, daca voi mai alege prost inca o data nu voi mai vrea sa aleg niciodata. Muncile mele interioare au vindecat destule rani, chiar si pe ale tale. Dar nu pot accepta sa fiu calcata in picioare oricum si de oricine isi pune in minte ca trebuie sa ma cucereasca si apoi sa ma paraseasca subit, pentru ca asa ii vine cheful.
-Vad ca te-au ranit prea tare. Ridici ziduri care nu sunt ale tale si raman ridicate fara a le putea darama vreodata. Ma intrebam ce ii trebuie unui barbat ca sa distruga un asemenea zid.
-Si tu vrei raspuns la intrebare, vad. Ce te face sa crezi ca ti-as raspunde? Ce va face pe voi sa credeti ca am nevoie de pereti daramati in mine? Si cine cara molozul dupa ce nu mai sunt peretii? Munca tot eu o fac dupa ce voi, chipurile, v-ati facut treaba de distrugere in masa. Nu mai sunt aceeasi ca atunci cand m-ai cunoscut. Nu mai sunt eu cea care te-a cunoscut si care te astepta la baza treptelor ca sa cobori si sa te inchipuie frumos, luminat din spate de ferestrele urase, cand afara ploua si fulgera, si tu mergeai usor, aproape pe varfurile picioarelor ca sa nu fi simtit de ceilalti. Si tot zambind erai si atunci ca si acum, acelasi zambet copilaresc care a starnit in mine atatea lupte, ca aproape deveneam eu cea in armura si tu o printesa in numele careia se dadeau luptele cele grele.
-Hai, nu exagera! N-am pretins niciodata ca as fi fost o mironosita. Sunt barbat, doar ma vezi, nu?
Domnita, aici prezenta, incepe sa se poarte cam prea masculin. Deja gesticuleaza mult prea alarmant, cred ca o sa loveasca farfuriile si paharele de pe masa. Si o sa dea pe jos bunatate de sarmale! Mai bine mi le-ar da mie sa le mananc. Mi-e o foame…
-Te vad, foarte bine te vad, dar prea te-ai transformat. Strainatatile modifica celulele, gandirile, vietile, societatile…
-Si tu te-ai schimbat, ai dreptate. Esti dura, incerci sa te aperi. Eu nu iti fac nimic, doar stau de vorba cu tine. De cine incerci sa te aperi?
-De mine cand te voi iubi din nou pentru ca asta e inevitabil. Mi-e frica sa nu zburd ca o caprioara naiva si cu pieptul dezgolit in pusca vanatorului din tine. Ca orice alt barbat, ai profita de ocazie si ai trage. Va stiu eu pe voi, vanatorii. Cautati doar senzatii tari, adrenalina. Iar eu nu vreau decat sa fiu lasata in pace.
-De ce ma pui in acelasi borcan cu ceilalti? Uiti ca sunt individ, ca nu simt ce simt ceilalti, ca nu gandesc ce gandesc ceilalti, ca nu ma port ca ceilalti…
-Da, tu, individul! Obositor prin individualitatea lui de-a dreptul individuala. Nu, eu uit ca sunt individuala, eu uit ca pot fi si sensibila, ca pot fi si recalcitranta uneori, ca pot sa tip, sa urlu, ca pot analiza si dezbate, ca pot sufla in lumanarile de pe tort, ca pot spala o batista, ca pot pregati un fel de mancare…
Of, mancare! Vreau mancare! Mi-e foame! Vreau sa mananc! Auziti, voi aia din studio?! Voi va ghiftuiti acolo si pe mine ma lasati lihnita sa ascult aberatiile astora doi. Gata, nu mai moderez nimic! Sa o faca cine vrea, eu nu mai muncesc pe stomacul gol, sa fie clar. Si vreau si la WC! Fac pe mine! ALO!!!
-Simt ca mi se taie firul. Deja insiri atatea lucruri pe care le-ai face si incep sa pierd sirul lucrurilor legate de tine. Dar tu cum esti, in definitiv? Ce iti doresti de la cel de langa tine.
-Bine, fie, iti spun! Vreau sa fie el si sa nu ma subjuge cu personalitatea lui; sa isi faca timp pentru mine; sa ma intrebe de bine si de rau; sa nu vada pieile lasate la batranete mai mult decat ii vad eu chelia; sa nu aiba ochii doar pentru mine, dar sa se bucure de mine la fel cum ma voi bucura si eu de el; sa nu ma lase pe mine sa decid ca apoi sa isi atribuie el toate rezultatele muncii mele; sa nu tipe la mine mai mult decat tip eu la el; sa tina cont de sugestii si sa cantareasca optiunile la doi; sa gandeasca pentru doi, la fel cum voi face si eu; sa compare pentru doi; sa tina cont ca munca mea e importanta pentru mine si ca nu sunt dispusa sa renunt la ea pentru nimic in lume; ca voi avea nevoie de spatiu de desfasurare la fel cum si el are nevoie de spatiul lui. Stii bine ca nu ma intereseaza trecutul daca trecutul nu ma afecteaza pe mine in prezent sau in viitor. Poate sa fi avut cate experiente isi doreste inainte de mine, daca asta nu il murdareste si nu il chinuie, dar asta nu va conta. Si, mai ales, imi doresc sa ma vada pe mine asa cum sunt, cu plusurile si, mai ales, cu minusurile. Ca oricare alta femeie, nu sunt un specimen bun de inlaturat cand nu mai e de folosit asa cum nici o alta fiinta de pe lumea asta nu e.

April 16, 2015April 17, 2015 by ValiVE Categories: EuTags: pseudoliteratura Leave a comment

Prieteni de pahar 16

…-Ba, a comis-o, a comis-o, nu? Si-o merita, iti zic io! Sa stea langa un asemenea hal de om si sa ii accepte bataile zilnice… Nici o fomeie intreaga la minte nu suporta asta. Bine i-a facut.
-Cum, ba, sa imi omoare fratele? Plang dupa el da cand l-a omorat aia, ca e fratili mieu. Iel sa ingrijea da mine, iel imi aducea sa beau, ba! Nu ne-am certatara decat o data pentru o muiere, ba. Pentru asta care l-a omorat. Da’ mai bine ca l-a omorat pa iel ca acu’ ma casapea pa mine.
-Lasa, ba, lasa ca i-a facut un bine. Acu’ biata fomeie, trebuie sa il care si pa asta in spinare ca doar l-a omorat. Pacat da ia, ca ie fomeie sanatoasa si putea sa faca prunci multi si frumosi. O sa o duca la Targsor.
-De ce vorbiti voi acolo, ba, voi astia doi? Femeia aia era stana da piatra cand a luat-o politistii. Nu mai plangea, nu mai radea, sa uita in gol si bolborosea ceva ce nu intelegea nimenea. La nebuni cu ea, asta sa stiti voi da la mine. Io sunt femeie puternica si n-as fi acceptat asa ceva da la nimeni, da’ si io as fi facut la fel, ba. Ca doar o viata am si da ce s-o irosesc pa un cretin manglit si cocarjit ca iel. Ca altu’ n-o fi avut norocu’ sa o ia, ca a stat si s-a cracit la ala da a ajuns sa ii taie gatii. Da’ n-oi fi io usa da biserica, da’ cu din astia nu ma incurc, asa sa stiti voi.
-Da ce vorbesti asa, fa?! Ca era frati-miu al’ bun si imi aducea sa beau da la iel din beci, asa sa stii. Si ce muiere frumoasa iera aia… Uite-asa se uita la mine, cu ochii aia mari ai iei, ca cand ma gandesc ma ia cu termurici si nu ma mai lasa, da imi venea sa ma duc la ia si sa o perpelesc olecuta prin sopron. Da’ iera a lu’ frati-miu, ca ia nu ma lasa sa ma ating da ia ca iera muiere maritata si harnica, ba, asa sa stiti voi da la mine. Stiu io ce stiu, ca doar am statara totii in casa din deal pana m-a dat ia afara ca beam prea mult, chipurili. Da’ mi-am gasit si io muiere sanatoasa, da’ nu ie ca aia a lui. Io ma culc cu a mea cand sunt beat si ie lumina stinsa ca mi-e frica de ia…

April 14, 2015April 14, 2015 by ValiVE Categories: EuTags: Eu, pseudoliteratura Leave a comment

Prieteni de pahar 12

…Ma uit la mine si nu imi vine sa cred ca as fi fost in stare sa fac asa ceva. Pentru o sticla de bautura? Sa fi ucis un om pentru nimic? Puterea mea nu era acolo, in sticla aia. Disperarea ma urmareste si acum, gandul e mult prea puternic.
-Sunt barbat, ce dracu’!? Sa nu fiu eu in stare sa ma abtin?
Fruntea e rece, groaznic de rece. Transpiratia de gheata imi ingheata pana si vintrele. Incep sa devin un sloi care tremura din toate incheieturile. Si afara sunt peste 35 de grade.
-Doamne, daca ma scapi de asta jur sa ma intorc la ea cu orice pret. Numai ajuta-ma sa scap de frica asta. Fac orice, jur sa fac orice!
Nu mai pot sa stau in picioare si ma asez pe bordura. De atata frig incep sa fac pe mine.
-Un dobitoc, asta sunt! Un idiot, cretin, tampit… Un nimeni! Cum sa vrea langa ea un astfel de om? S-o aduc in sapa de lemn cu viciul meu?! Eu, sa-i fac ei una ca asta?
Ma ridic si ma asez in mijlocul strazii asteptand sa dea o masina peste mine, dar masinile ma ocolesc sau opresc. Soferii ma injura, oamenii se uita de pe trotuar ca la circ si eu stau in fund, in mijlocul drumului asteptand sa-i fie mila cuiva sa dea peste mine.
-Sa fie ei a dracu’ cu mama lor si cu cine i-a nascut de dobitoci! Nici cu masina nu sunt in stare sa dea peste un om! Mi-am dat pana si cutitul pentru un pahar de tarie. Si ce cutit bun aveam!…

March 17, 2015March 17, 2015 by ValiVE Categories: EuTags: creatie personala, pseudoliteratura Leave a comment

Cinci minute

E fix, deci ma iubesti.
Zambesc ades cand stiu acestea.
Si-atunci iti caut chipul unde stiu
Ca pot gasi un zambet.

Si un minut. Exact ce vreau.
Scornesc in minte clipe netraite
Si mai adun cate un vis
Acolo unde e doar gol si vid.

Si doua. Iubirea ti-a trecut.
Privesc la fel de zambitorul chip
Ce-mi pare trist acum.

Si trei. Deja ma trec fiori,
Caci clipele uitate sunt acum,
Iar tu devii la fel ca ele.

Si patru. Nu vreau sa uit,
Nu vreau sa pierd din sentimente.
Esti tot ce am, nu vreau mai mult…

Deja mi-ai disparut din minte.
Pacat, caci stiu ca te iubesc,
Dar clipa n-o sa mai revina.
Privesc in ochii golasi acum
Si-n mine eu ma simt straina…
De tine.

March 17, 2015March 18, 2015 by ValiVE Categories: PoezieTags: creatie personala, pseudoliteratura Leave a comment

In vis

Ma-nalta Dumnezeu pe-o ramura de mar
Sa-ti simt tumultul inimii cum bate.
E mult prea mult de-atunci, o vesnicie,
Ce a trecut mult prea incet.
Picuri de gand mi-e mintea
Si ea te cauta cu disperare.
Te urmareste obsedant, bolnavicios de crud,
Aproape prea carnal, sa-ti simta dulcele tau inceput.
Mi-s ochii mult prea plini de tine.
Aceeasi privire, opaca, de-atatea ploi ce curg de-amar,
Imi lasa doar ragazul sa te zaresc.
Si de te chem in vis, indata ai venit,
Caci noptile-ti pastrez, neintinata, perna,
Sa o atinga doar buzele in semn de somn usor.
Aproape ca ma bantui.
Te simt intreg, prea dureros de dulce.
De ochii-nchid, ma cotropesti;
Vartejuri de dorinti se nasc indata
Si-nvaluie cu totul corpul meu.
Picuri de-argint imi curg atunci din ochii-nchisi,
Caci tu esti vis.
De ma trezesc…
Dar, nu! Mai bine dorm.

March 16, 2015March 17, 2015 by ValiVE Categories: EuTags: creatie personala, Eu, Poezie, pseudoliteratura Leave a comment

Lui

Verde crud se inalta din pamant.
Pasii nostri il calca, dar el se inalta si mai mult.
In departare aud valuri sparte
In dintii stancosi ai malului.
Albastru crud al marii se intinde lenes peste lume
Amestecandu-se cu cenusiul norilor.
Mi-e dor de tine, tarm pietros,
De barci ce vin usor pe ape inspumate,
De pescari ce vaslesc obositi catre mal,
Cu panzele lor goale de peste.
Si turnul, acelasi turn de aparare,
Unde sta si acum Ulise de la inceputul facerii,
Acelasi filosof, modern cautator printre sirene,
De Penelope avide de ochii sai mari, miopi.
Cu Telemah, aproape mort de oboseala,
Tarandu-si pasii diformi pe pietre,
Dorind sa cunoasca tumultul vietii unei singure zile.
Cat as fi vrut sa te cunosc, artist prea tanar.
As fi invatat despre tine
Asa cum viata nu a indraznit sa ma invete.
Iti sorb cuvintele si le inghit
Ca sa-mi ajunga cunoastererea lumii tale.
Brancusi te-a iubit,
Erai la fel ca el, izgonit de la sanul mamei,
Tanjind dupa laptele si mierea
Pe care doar acasa le-ai stiut.
Azi te iubesc si te citesc aievea,
La fel de mioapa ca tine,
Pierduta in gandurile tale,
Dorind sa hoinaresc prin tine, sa te aflu.

March 16, 2015March 16, 2015 by ValiVE Categories: EuTags: creatie personala, Eu, Iudex, Poezie, pseudoliteratura Leave a comment

Prieteni de pahar 5

“Sticla mata si sticla verde trebuie sa fie pline mereu ca sa nu dai de necaz”, imi spunea bunicul cu cateva luni inainte sa moara. Cert e ca am reusit sa nu le las niciodata goale. Faceau parte din mine, cum as fi indraznit sa le las goale, fara continut.

Sa privesti prn sticla verde, intotdeauna verde si neclara, dubla, care devenea clara cand era goala… dar de ce as fi vrut sa fie goala? Ar fi insemnat sa fie la fel de goala ca sufletul meu. Uite, ma podideste plansul. Beat sunt! Da, inima mea e goala, dar o umplu acusica. Ma zgaltai, ma impiedic, nu cad niciodata. Chiar am si o umbra de coordonare venita din urechea stanga. Stang, drept, stang, drept, stang… Care venea dupa stang? Inca o data: stang, drept, stang… drept,, drept, drept… stang.

Asa, sa revenim la oile noastre. Beeee! Capre n-am, am doar oi. Si mai dau o dusca din sticla verde. Tremur, imi temura mana. Daca ma asez si bag mana sub fund nu mai tremura. Asa! Mai vede careva mana tremurand? E dreapta, nu se vede, dar ea e dreapta.

Daca privesc prin sticla mata nu mai vad nimic, decat burburucii de apa de pe ea. Care se preling in jos – ca doar nu se preling in sus – si ma uda pe pantaloni. Eram deja ud, facusem pe mine. Si ce bine era, cald si bine. M-as fi intins pe jos de la caldura asta. Dar acum e frig, mi-au inghetat picioarele in pantofi, doar a ajuns urina si acolo. Si pic, pic, beau picaturi…

„Foaie verde de sulfina, unde ai plecat vecina…”. asa canta bunicul cand pica in sant. Uite, aici pica. Se punea pe marginea santului cu spatele si isi dadea drumul. Zicea ca viseaza ca se arunca de la etaj. Si cand cadea si vedea ca nu are nimic il apuca un ras… Ma, si radea… O musca! Prinde musca? Mama ta de musca! Fa-te-ncoa’! Vino fa incoa’. Na, a zburat.

„Si foaie verde de sulfina, unde ai plecat vecina…” a plecat la balamuc… si m-a lasat singur aici. Nu eram cu ea nici cand eram cu ea. Eu beam, ca doar sunt barbat. Ea bea, ca doar e muiere. Noi beam ca doar eram cununati. N-a zis popa si la bine si la greu impreuna? Impreuna beam de bine, impreuna beam de rau. Singuri cand nu ne era nimic. Si ea era blonda… vopsita, dar blonda. Si avea niste buze mari… Uite-asa! Si le dadea cu ruj rosu ca sa o iubesc eu. Si ce-mi mai placea de ea cand era rujata. Imi lasa urme peste tot. Si a doua zi – cum venea maine de azi – ma intreba de unde am ruj pe fata si pe haine. Era balci daca gasea pe pantaloni. II freca… Uite-asa ii freca. Ptiu! O piatra. Era sa cad. Si cadeam… mergeam langa ea si ii ziceam ca e de la ea, ca ea e botoasa. Si ii puneam pantalonii la buze ca sa vada ca ea era. Si radea. Uite, iar tremura mana. Trebuie sa ma asez pe ea.

February 17, 2015February 17, 2015 by ValiVE Categories: Eu, pseudoliteraturaTags: creatie personala, Eu, pseudoliteratura Leave a comment

Prieteni de pahar 4

Ma inchinam in fata bisericii si parca nu puteam sa intru. Plecam si iar ma intorceam, de o mie de ori, de un milliard de ori, nu puteam intra. Ani de-a randul ma duceam in fata bisericii si nu puteam intra. Ma leganam pe picioare si parca cineva nu ma lasa sa intru, usa era inchisa pentru mine.

Miliarde de nopti petrecute in betie, in betia alcoolului sau a depresiei, motive de netagaduit din care sa se apuce cineva de bautura… gaseam cu miile, dar niciunul sanatos care sa ma faca sa intru in biserica. Ii stiam peretii, ordinea sfintilor, crucile din cimitir, il stiam pana si pe preot din vedere, dar nu intram. Mii de ochii se uitau urat la mine si ma trimiteau la munca, iar eu ma trezeam uneori stand pisat in usa bisericii si oamenii strambau din nas cu scarba. Ce le facusem eu lor? De ce le putea fi scarba de cineva pe care nu-l cunosteau? Apoi ma vedeam in starea in care eram si mi se facea si mie scarba. Atunci ieseam pe poarta si nu mai dadeam pe la biserica cu zilele. De rusine. De frica oamenilor. De scarba de mine. Nici sa ma sinucid nu imi venea. Simteam ca nu e locul meu in Iad asa cum nu e locul meu in Rai. Deci, trebuia sa raman in Purgatoriu. Trebuia ca viciul meu sa ma sfinteasca, sa ma faca un sfant modern, unul de care sa le fie scarba, dar in fata caruia sa se inchine cu evlavie. La betii deveneam un sfant. Un ochii plangea, celalalt radea. O mana dadea, cealalta primea.

Cat despre mine… eu nu mai eram eu, eram cu totul altul. Barba nerasa, nespalat pe dinti, putrezit pe dinauntru. Nici betivele nu se mai uitau  la mine, eram mult prea viciat ca sa se mai uite la mine. Betivii se uitau cu scarba la mine si cu jind la sticla mea. Le spuneam ca vor ajunge si ei ca mine si atunci fugeau cat ii tineau picioarele. Ei nu erau viciati, ei inca se mai puteau lasa. Da, de-ar fi stiut ei ca viciul e cel mai greu obicei… Sau, probabil o stiau, dar nu puteau sa accepte. Fiecare cu a ma-sii si toti cu a sticlii.

February 7, 2015February 12, 2015 by ValiVE Categories: UncategorizedTags: creatie personala, Eu, pseudoliteratura Leave a comment

NU MAI E TIMP

Cerneala lasata in urma de bisturiu

Inca se varsa peste piele,

Semn ca inca mai e viata in celulele cele rosii si albe.

Lumina se oglindeste in purpuriul de pe podea

Ca intr-o oglinda de noi ascunsa.

Maini acopera rani deschise

Din care tasneste sange aproape aramiu.

Cearsafuri albe acopera rani deschise de soare

In corpuri livide aflate pe mese de operatie.

Nu mai e nimeni in jur sa le coasa,

Asa ca stau descoperite de piele si tesuturi

Cu marginile aproape uscate, dar vii.

Amestecuri de solutii ne umplu golurile din noi,

Iar dorintele se revarsa odata cu raul ce curge.

Etaje intregi se scufunda sub purpuriu

Amestecand anestezice vii cu sentimentele moarte.

Unde suntem noi cand viata ne mai e putina?

Nimic nu ne misca, livizi si plini de suspine,

Asteptand apusul cel negru si alb,

Cel rosu si verde, cel galben, albastru, violet.

Cuvintele stau amortite pe buzele pale,

Iar sangele dulce se incheaga-ntre noi

Si ne creeaza punti de trecere peste oceane.

Ultima lucire razbate dintre ferestrele intredeschise,

Dar odata cu ea iese si ultimul suflet.

Cred ca puteam muri si alta data.

Si nu mai e timp pentru nimic,

Nici chiar pentru curgerea timpului.

February 2, 2015February 2, 2015 by ValiVE Categories: Eu, Poezie, pseudoliteraturaTags: creatie personala, Eu, pseudoliteratura Leave a comment