Am obosit

Mi-e lumea grea si-am obosit.

Sub stratul alb ca de zapada,

Sa fur pamantului, de-odata,

Clipe de tihna-n infinit.

In clipa ce va sta sa cada,

Sub pasii grei, de trubadur,

Mi-e inima la fel de slaba,

Si nu ma simt fara zabava,

Inca e timp, dar nu mai pot

Sa dau vietii nestemate,

Caci le-ai luat chiar tu pe toate,

Si nu mai am cum sa indur.

Declar carnatiei prea slaba,

Ca visul tot s-a naruit,

Ca mainile s-au siluit

De-atat amar de dor de viata.

Si nu mai e nici o speranta

Sa port cojocul fericirii,

Cand linistea m-a dat uitarii,

Inima-n piept imi mai batea,

Si tu uitai la fel ca ea.

Hai sa ne tratam in grup

Hai sa ne tratam in grup,

De vise ce ne prind in mreje,

De clipe grele ce ne-apasa

Si drugi de fier ce-atarna greu.

Hai sa ne tratam in grup,

De nopti pierdute fara sens,

De noi, de dor, de efemer,

Si ochii ce curg mereu la fel.

Hai sa ne tratam in grup,

De tot ce misca-n noi degeaba,

De carne, oase, flori si fluturi,

De gand hain si inceputuri,

De noi, de bine, rau, ursituri,

De dumnezei, de zei, de popi,

Si orice credem ca nu-I bine.

Dar nu ma vindec si de tine,

De asta chiar ca n-am sa pot.

Final Romance

Crampeie de roua scoboara

Printre degete albe ca neaua

Lasand in urma lor santuri adanci.

Le sorbi cu nesat,

Uitandu-te in profunzimile oceanelor

Lasate in urma de pierderea mangaierilor.

Doar bati din palme si transformi

Focul in cenusa,

Lemnul in carbune,

Si pe mine intr-o nalucire.

Inca mai era timp de ascuns

Intre minciuna si adevar nespus.

Inca mai era loc de cuvinte

Ce aveau sa moara la caderea serii,

Eu asteptand,

Tu citind pe buze plecarea.

Prieteni de pahar 5

“Sticla mata si sticla verde trebuie sa fie pline mereu ca sa nu dai de necaz”, imi spunea bunicul cu cateva luni inainte sa moara. Cert e ca am reusit sa nu le las niciodata goale. Faceau parte din mine, cum as fi indraznit sa le las goale, fara continut.

Sa privesti prn sticla verde, intotdeauna verde si neclara, dubla, care devenea clara cand era goala… dar de ce as fi vrut sa fie goala? Ar fi insemnat sa fie la fel de goala ca sufletul meu. Uite, ma podideste plansul. Beat sunt! Da, inima mea e goala, dar o umplu acusica. Ma zgaltai, ma impiedic, nu cad niciodata. Chiar am si o umbra de coordonare venita din urechea stanga. Stang, drept, stang, drept, stang… Care venea dupa stang? Inca o data: stang, drept, stang… drept,, drept, drept… stang.

Asa, sa revenim la oile noastre. Beeee! Capre n-am, am doar oi. Si mai dau o dusca din sticla verde. Tremur, imi temura mana. Daca ma asez si bag mana sub fund nu mai tremura. Asa! Mai vede careva mana tremurand? E dreapta, nu se vede, dar ea e dreapta.

Daca privesc prin sticla mata nu mai vad nimic, decat burburucii de apa de pe ea. Care se preling in jos – ca doar nu se preling in sus – si ma uda pe pantaloni. Eram deja ud, facusem pe mine. Si ce bine era, cald si bine. M-as fi intins pe jos de la caldura asta. Dar acum e frig, mi-au inghetat picioarele in pantofi, doar a ajuns urina si acolo. Si pic, pic, beau picaturi…

„Foaie verde de sulfina, unde ai plecat vecina…”. asa canta bunicul cand pica in sant. Uite, aici pica. Se punea pe marginea santului cu spatele si isi dadea drumul. Zicea ca viseaza ca se arunca de la etaj. Si cand cadea si vedea ca nu are nimic il apuca un ras… Ma, si radea… O musca! Prinde musca? Mama ta de musca! Fa-te-ncoa’! Vino fa incoa’. Na, a zburat.

„Si foaie verde de sulfina, unde ai plecat vecina…” a plecat la balamuc… si m-a lasat singur aici. Nu eram cu ea nici cand eram cu ea. Eu beam, ca doar sunt barbat. Ea bea, ca doar e muiere. Noi beam ca doar eram cununati. N-a zis popa si la bine si la greu impreuna? Impreuna beam de bine, impreuna beam de rau. Singuri cand nu ne era nimic. Si ea era blonda… vopsita, dar blonda. Si avea niste buze mari… Uite-asa! Si le dadea cu ruj rosu ca sa o iubesc eu. Si ce-mi mai placea de ea cand era rujata. Imi lasa urme peste tot. Si a doua zi – cum venea maine de azi – ma intreba de unde am ruj pe fata si pe haine. Era balci daca gasea pe pantaloni. II freca… Uite-asa ii freca. Ptiu! O piatra. Era sa cad. Si cadeam… mergeam langa ea si ii ziceam ca e de la ea, ca ea e botoasa. Si ii puneam pantalonii la buze ca sa vada ca ea era. Si radea. Uite, iar tremura mana. Trebuie sa ma asez pe ea.

ASA TE VREAU

Cu fiecare clipa ce trece intre noi
Se nasc furtuni,
Iar ape repezi curg suvoi.
Cu fiecare zi ce trupul de lumina
Renaste iar
El prinde radacina,
Si striga-ncet catre apusul trist
De ce nu vii?
De ce sa mai exist?
 
Luciri de ape curg in van,
Caci stele cad
Si luni rasar iar pe tavan,
Si sori cu mii ce trec siroaie
Pe ceruri gri
Cu nori ca de vapaie,
Si frunze albe se transforma-n gheata
Caci as fi vrut minutul
Sa-l traiesc de dimineata.
 
Din ochii verzui ce cad alene
Pe pleoape grele
Ce inchid sirene…
De visuri dulci usor de dezmierdat,
De maini cam mari
Ce luneca usor si sacadat
Pe trupuri goale si timide, inca,
Ce nasc din nou
Ca din nisip si stanca,
Cu zambete ce dezgolesc iubiri.
Asa te vreau,
N-am timp de naluciri.

Prieteni de pahar 4

Ma inchinam in fata bisericii si parca nu puteam sa intru. Plecam si iar ma intorceam, de o mie de ori, de un milliard de ori, nu puteam intra. Ani de-a randul ma duceam in fata bisericii si nu puteam intra. Ma leganam pe picioare si parca cineva nu ma lasa sa intru, usa era inchisa pentru mine.

Miliarde de nopti petrecute in betie, in betia alcoolului sau a depresiei, motive de netagaduit din care sa se apuce cineva de bautura… gaseam cu miile, dar niciunul sanatos care sa ma faca sa intru in biserica. Ii stiam peretii, ordinea sfintilor, crucile din cimitir, il stiam pana si pe preot din vedere, dar nu intram. Mii de ochii se uitau urat la mine si ma trimiteau la munca, iar eu ma trezeam uneori stand pisat in usa bisericii si oamenii strambau din nas cu scarba. Ce le facusem eu lor? De ce le putea fi scarba de cineva pe care nu-l cunosteau? Apoi ma vedeam in starea in care eram si mi se facea si mie scarba. Atunci ieseam pe poarta si nu mai dadeam pe la biserica cu zilele. De rusine. De frica oamenilor. De scarba de mine. Nici sa ma sinucid nu imi venea. Simteam ca nu e locul meu in Iad asa cum nu e locul meu in Rai. Deci, trebuia sa raman in Purgatoriu. Trebuia ca viciul meu sa ma sfinteasca, sa ma faca un sfant modern, unul de care sa le fie scarba, dar in fata caruia sa se inchine cu evlavie. La betii deveneam un sfant. Un ochii plangea, celalalt radea. O mana dadea, cealalta primea.

Cat despre mine… eu nu mai eram eu, eram cu totul altul. Barba nerasa, nespalat pe dinti, putrezit pe dinauntru. Nici betivele nu se mai uitau  la mine, eram mult prea viciat ca sa se mai uite la mine. Betivii se uitau cu scarba la mine si cu jind la sticla mea. Le spuneam ca vor ajunge si ei ca mine si atunci fugeau cat ii tineau picioarele. Ei nu erau viciati, ei inca se mai puteau lasa. Da, de-ar fi stiut ei ca viciul e cel mai greu obicei… Sau, probabil o stiau, dar nu puteau sa accepte. Fiecare cu a ma-sii si toti cu a sticlii.

NU MAI E TIMP

Cerneala lasata in urma de bisturiu

Inca se varsa peste piele,

Semn ca inca mai e viata in celulele cele rosii si albe.

Lumina se oglindeste in purpuriul de pe podea

Ca intr-o oglinda de noi ascunsa.

Maini acopera rani deschise

Din care tasneste sange aproape aramiu.

Cearsafuri albe acopera rani deschise de soare

In corpuri livide aflate pe mese de operatie.

Nu mai e nimeni in jur sa le coasa,

Asa ca stau descoperite de piele si tesuturi

Cu marginile aproape uscate, dar vii.

Amestecuri de solutii ne umplu golurile din noi,

Iar dorintele se revarsa odata cu raul ce curge.

Etaje intregi se scufunda sub purpuriu

Amestecand anestezice vii cu sentimentele moarte.

Unde suntem noi cand viata ne mai e putina?

Nimic nu ne misca, livizi si plini de suspine,

Asteptand apusul cel negru si alb,

Cel rosu si verde, cel galben, albastru, violet.

Cuvintele stau amortite pe buzele pale,

Iar sangele dulce se incheaga-ntre noi

Si ne creeaza punti de trecere peste oceane.

Ultima lucire razbate dintre ferestrele intredeschise,

Dar odata cu ea iese si ultimul suflet.

Cred ca puteam muri si alta data.

Si nu mai e timp pentru nimic,

Nici chiar pentru curgerea timpului.

Prieteni de pahar 3

Il vedeam acolo, stand picior peste picior ca o cucoana, la masa aceea murdara si rece si ma vedeam pe mine. Imi justificam toate trairile, toate pornirile. Sau, poate i le justificam lui. Incepeam sa il descos, sa ii chinui existenta, sa ii critic viciul. Il vedeam lung, desirat ca mine, cu nasul lui carn si rosu si ma apuca plansul. Oglinda imi descria exact ce vedea, ce vina avea ea?

Inchideam ochii si tot pe el il vedeam. Acum avea si tigara in bot, paharul de wiskey pe masa murdara, cenusa tigarii i se scurgea pe pantalonii de culoarea untului si lui nu ii pasa. Palaria lui statea pe o ureche si lui nu ii pasa. Ii pasa doar de cat de plin era paharul, de cat de mult va trebui sa legumeasa din lichidul aramiu care mai ramasese in pahar, de cati bani ii va trebui pentru inca unul care nu va fi nici el atat de plin pe cat si-ar dori. De unul singur, aceeasi solitudine a betivului incapabil sa isi vada trairile, cu toate femeile insirandu-se in gandurile lui in functie de pozitiile in care si le amintea si de lichidul care le facea sa adopte acele posturi.

Si paharul se golea. Deschideam ochii si il vedeam pe el, cel de dinainte, intr-o pereche de jeansi rupti in genunchi, cu camasa verde de prea mult tavalit prin santuri, fara tigara, cu parul ravasit… Alt eu! Il preferam pe celalalt, era ceva mai dezinvolt. Si tot fara bani, tot fara bautura in pahar, incaltat, desi eu, cel din oglinda, eram descult… si fara palarie.

Imi venea sa strig, sa tip de groaza sau sa il iau de guler si sa il arunc afara. Nu imi venea sa sparg oglinda de frica celor sapte ani de ghinion care ma pastea. Care veneau dupa alti sapte ani de ghinion avuti fara sa fi spart o oglinda.

-Te iubesc si te urasc, m-ai auzit? Nu sunt eu ca tine si nu esti tu ca mine. Nimic din viata asta nu se compara cu ce ai trait tu, acela de acolo, m-ai auzit? Tu vezi doar lichidul care a mai ramas, eu vad doar golul care creste. Al tau e ars ca si caramida, al meu e incolor si cu gust fad. Tu mai ai de trait, eu sunt pe moarte. La ce bun tot acest chin, Doamne?! Omul nu se invata minte nici daca are de-a face cu minuni reale. S-a invatat sa il ierti Tu ca asta Ti-e rostul. Dar pe el sa nu-L ierti niciodata, ma auzi? Va ajunge ca mine, chinuit, jerpelit, murdar si al nimanui. Si bolnav, Doamne, si bolnav. Si niciodata nu e vina mea.

PRIETENI DE PAHAR

Întâmpin cerul cu ochii deschişi. Nu mă mai arde nimic, nici chiar retina. Lumina vie îmi împresoară mintea şi totul devine clar şi lucitor în mine. Nimic nu mă mai incomodează, nimic nu mai are iz de nestatornicie. Sufletul meu se joacă în mine ca un copil de doi ani.
Realitatea mea era alta acum douăzeci de ani. Nimic din ce trăiesc acum nu era atunci, viaţa devenise mult prea gri-albăstriu că să mai pot realiza că în jurul meu totul trebuie să fie limpede. Minte dezorganizată de artist, ce mai.
Acum douăzeci de ani impânzeam coclaurile cu paşi mari şi rari în căutare de ceva care să îmi crească adrenalina, ceva care să mă facă să trăiesc. Nu aveam tot timpul noroc, dar, până la urmă, norocul şi-l face omul cu mâna lui. Bani aveam, atunci aveam bani cât să nu ştiu ce să fac cu ei. Bineînţeles, nu îmi ajungeau să cumpăr o casă, dar puteam trăi cu chirie vreo doi ani încheiaţi, cu masă, şi plata utilităţilor. Şi ce făceam eu? Alergăm bezmetic prin toate fundăturile să găsesc ceva să… mă facă să îmi revin. Renunţasem la droguri şi ţigări, hotărâsem că nu e loc decât pentru un viciu serios. Dintre toate alesesem alcoolul, deşi îmi displăcea cu adevărat. Gândeam eu că era mai ieftin şi putea să fie şi ceva mai binefăcător, mai ales dacă era alcool de casă, din fructe naturale şi făcut la povarnă. Mă angajasem chiar la una şi lucram la negru. Pentru că nu aveam domiciliu alesesem să îmi aşez cuibul chiar acolo, în felul asta eram prezent tot timpul la datorie, primeam şi ceva bani şi aveam alcoolul la nas. Şeful, patron urâcios şi uşor de păcălit – cel puţin eu reuşeam să îl păcălesc destul de des cu alcoolul pentru că de bani nu mă interesa – mă lua mereu la întrebări, pesemne dorea să se simtă important. Avea firma de câteva luni şi spera să devină bogat. Visa să se facă primar, să le arate ălora „de la centru” cum se face politică şi cum arată cu adevărat o comună. Visa livezi şi vită de vie, oameni cu cirezi de vaci, cu turme de oi, toate lucrând pentru el, toate aducându-i lui bani.
-E bine că am început de jos şi cu puţin, zicea el cherchelit. Eu îi turnam în pahar – sau pe lângă pahar, deci nu mai eram în stare nici eu de prea multe – şi îl aprobam fericit. Beam cot la cot şi îmi plăcea şi de el şi lichidul pe care îl beam. Seara eram boieri visători, ne făceam planuri, prieteni la catarana, dimineaţa ne apucau zorile ca şi cum ne-ar fi căzut în cap tot cerul şi deveneam duşmani de moarte. El mă certa că făceam cinste prea mult cu alcoolul lui iar eu îl acuzăm că nu e în stare să îmi dea banii promişi, chiar dacă eu nu aveam nevoie de ei cu adevărat.

………va urma……..

INCA UN EXERCITIU SCRIITORICESC

TRADAREA

Tradat! Asa ma simt acum.

Sa stii de maine ca-s nebun

Sa te iubesc neincetat.

Tu stii ce meriti, m-ai tradat!

Si poate as fi acceptat,

Dar nu aici si nu acum,

Sa vada mama ca-s nebun

De dorul tau.

Te-am ingrijit, te-am aparat,

Caci pentru mine n-a contat

La pret. Oricat as fi platit,

Orisice lucru de-l cereai,

Puteam fura, puteam minti,

Dar il aveai.

Nu te-ai gandit ca sunt barbat

Si eu, si roiesc fete-n jurul meu,

Dar tu sa stii ca m-ai tradat!

Si altul nu te va avea,

Asa sa stii din gura mea!

As fi facut si eu la fel,

Cu altele as fi fugit.

De n-ai fi fost, singur eram,

Dar limpede parca gandeam.

Poate ca tu m-ai fermecat,

La babe, poate ai jurat

C-o sa ma ai… si m-ai avut.

Dar m-ai tradat si m-a durut.

Dar sunt barbat si pot sa stau

Cu cine vreau, ca inca pot.

Sa nu-ti dau una peste bot!

De ce te plangi?

Aveai de toate, masina, casa,

Un cont in banca, bunicel.

Ce daca ma uitam si eu

La fustele din jurul meu?

Erau frumoase, gratioase,

Dar tot la tine ma-ntorceam,

Ca doar stiam ce poama am

Acasa. Aveai de toate,

Ce-ai fi vrut?

Sa stau cu tine fericit

Si banca m-ar fi saracit

De nu munceam.

Dar sunt barbat… si inca pot

Sa-ti frig una peste bot.

Ca m-ai tradat cu altul, pleci!

Eu nu accept sa ma mai seci

De bani, ca am atatea de platit,

Si tu sigur m-ai jecmanit.

Probabil lui ii datorai

Si il plateai asa… in pat.

Nu, nu cred adevarat

Ca ma iubesti, dar fii pe pace,

Sa-l prind in maini ii sucesc gatul,

Si va omor pe rand,

Ca sunt barbat si inca pot!

Copii… n-ai fost in stare

Sa umplii casa. Ia si rabda!

Sa nu aud un grai!

Ca de ma afla mama, vai

De capul tau. Ca ea mi-a zis

Sa nu ma-ncurc cu de-al de tine,

Dar eu n-am ascultat, vezi bine,

Tu capul mi-ai sucit,

Mironosita te-ai facut.

Nu m-ai iubit, de ma iubeai

Tradat acum nu ma faceai.

Dar ai sa pleci acum. Afara!

Ca te-am tinut in puf, iubito!

Si tu te-ai incucat cu el,

Un nespalat nefericit,

Un coate-goale, terchea-berchea,

Dar si-a gasit aici perechea.

Nu am ce zice, va-ti gasit.

Nu am sa plang la noapte,

Ca sunt barbat si inca pot,

Sa tin si casa si pe mama,

Ca te certai mereu cu ea.

Dar las’ ca vezi tu ce patesti

Cand ma tradezi cu orisicare.

Am sa te spun la toti amici,

Si-au sa te certe si bunicii,

Ca m-ai tradat si nu se face.

Dar sunt barbat si nu mai pot.

Dispari de-aici! UF… Asta-i tot.