Ma inchinam in fata bisericii si parca nu puteam sa intru. Plecam si iar ma intorceam, de o mie de ori, de un milliard de ori, nu puteam intra. Ani de-a randul ma duceam in fata bisericii si nu puteam intra. Ma leganam pe picioare si parca cineva nu ma lasa sa intru, usa era inchisa pentru mine.
Miliarde de nopti petrecute in betie, in betia alcoolului sau a depresiei, motive de netagaduit din care sa se apuce cineva de bautura… gaseam cu miile, dar niciunul sanatos care sa ma faca sa intru in biserica. Ii stiam peretii, ordinea sfintilor, crucile din cimitir, il stiam pana si pe preot din vedere, dar nu intram. Mii de ochii se uitau urat la mine si ma trimiteau la munca, iar eu ma trezeam uneori stand pisat in usa bisericii si oamenii strambau din nas cu scarba. Ce le facusem eu lor? De ce le putea fi scarba de cineva pe care nu-l cunosteau? Apoi ma vedeam in starea in care eram si mi se facea si mie scarba. Atunci ieseam pe poarta si nu mai dadeam pe la biserica cu zilele. De rusine. De frica oamenilor. De scarba de mine. Nici sa ma sinucid nu imi venea. Simteam ca nu e locul meu in Iad asa cum nu e locul meu in Rai. Deci, trebuia sa raman in Purgatoriu. Trebuia ca viciul meu sa ma sfinteasca, sa ma faca un sfant modern, unul de care sa le fie scarba, dar in fata caruia sa se inchine cu evlavie. La betii deveneam un sfant. Un ochii plangea, celalalt radea. O mana dadea, cealalta primea.
Cat despre mine… eu nu mai eram eu, eram cu totul altul. Barba nerasa, nespalat pe dinti, putrezit pe dinauntru. Nici betivele nu se mai uitau la mine, eram mult prea viciat ca sa se mai uite la mine. Betivii se uitau cu scarba la mine si cu jind la sticla mea. Le spuneam ca vor ajunge si ei ca mine si atunci fugeau cat ii tineau picioarele. Ei nu erau viciati, ei inca se mai puteau lasa. Da, de-ar fi stiut ei ca viciul e cel mai greu obicei… Sau, probabil o stiau, dar nu puteau sa accepte. Fiecare cu a ma-sii si toti cu a sticlii.
Valentina Vitan 