Prieteni de pahar 4

Ma inchinam in fata bisericii si parca nu puteam sa intru. Plecam si iar ma intorceam, de o mie de ori, de un milliard de ori, nu puteam intra. Ani de-a randul ma duceam in fata bisericii si nu puteam intra. Ma leganam pe picioare si parca cineva nu ma lasa sa intru, usa era inchisa pentru mine.

Miliarde de nopti petrecute in betie, in betia alcoolului sau a depresiei, motive de netagaduit din care sa se apuce cineva de bautura… gaseam cu miile, dar niciunul sanatos care sa ma faca sa intru in biserica. Ii stiam peretii, ordinea sfintilor, crucile din cimitir, il stiam pana si pe preot din vedere, dar nu intram. Mii de ochii se uitau urat la mine si ma trimiteau la munca, iar eu ma trezeam uneori stand pisat in usa bisericii si oamenii strambau din nas cu scarba. Ce le facusem eu lor? De ce le putea fi scarba de cineva pe care nu-l cunosteau? Apoi ma vedeam in starea in care eram si mi se facea si mie scarba. Atunci ieseam pe poarta si nu mai dadeam pe la biserica cu zilele. De rusine. De frica oamenilor. De scarba de mine. Nici sa ma sinucid nu imi venea. Simteam ca nu e locul meu in Iad asa cum nu e locul meu in Rai. Deci, trebuia sa raman in Purgatoriu. Trebuia ca viciul meu sa ma sfinteasca, sa ma faca un sfant modern, unul de care sa le fie scarba, dar in fata caruia sa se inchine cu evlavie. La betii deveneam un sfant. Un ochii plangea, celalalt radea. O mana dadea, cealalta primea.

Cat despre mine… eu nu mai eram eu, eram cu totul altul. Barba nerasa, nespalat pe dinti, putrezit pe dinauntru. Nici betivele nu se mai uitau  la mine, eram mult prea viciat ca sa se mai uite la mine. Betivii se uitau cu scarba la mine si cu jind la sticla mea. Le spuneam ca vor ajunge si ei ca mine si atunci fugeau cat ii tineau picioarele. Ei nu erau viciati, ei inca se mai puteau lasa. Da, de-ar fi stiut ei ca viciul e cel mai greu obicei… Sau, probabil o stiau, dar nu puteau sa accepte. Fiecare cu a ma-sii si toti cu a sticlii.

Advertisements

Ruga

Chip senin de inger,

Plin de bunatate,

Alina-mi minciuna

Sa pot sa mint iar.

Caci tie-ndraznesc

Sa-ti spun tot

Ce Domnului nu pot.

Chip senin de inger,

Plin de lumina,

Alina-mi pacatul

De a insela.

Caci tie-ndraznesc

Sa-ti cant suferinta

Ce-n inima am

Sa nu-l pot avea.

Chip senin de inger,

Plin de slava si har,

Alina-mi tristetea

Pacatului dulce

Ce-mi umple venele

De dor si amar.

Caci tie-ndraznesc

Sa-ti spun pe-ndelete

Cum viata mea curge

Stinghera de el.

Caci el nu mai vine,

Robit e, pesemne,

De-acele patimi

Ce striga din el.

Chip senin de inger,

Mai lasa-ma o data

Sa-ti mangai obrajii

Prea plini de necaz,

Caci numai tu sti

Ce zace in mine.

O, chip de inger

Ce ai sa dispari,

Goleste-mi inima,

Caci soarele apune

Spre asfintit.

Iubeste lumina

Ce va sa rasara

Si nu ma uita,

Ca-s singura iara,

Fara de el si…

Am obost.

INCA UN EXERCITIU SCRIITORICESC

TRADAREA

Tradat! Asa ma simt acum.

Sa stii de maine ca-s nebun

Sa te iubesc neincetat.

Tu stii ce meriti, m-ai tradat,

Si poate as fi acceptat,

Dar nu aici si nu acum,

Sa vada mama ca-s nebun

De dorul tau.

Te-am ingrijit, te-am aparat,

Caci pentru mine n-a contat

La pret, Oricat as fi platit,

Orisice lucru de-l cereai,

Puteam fura, puteam minti,

Dar il aveai.

Nu te-ai gandit ca sunt barbat

Si eu, si roiesc fete-n jurul meu,

Dar tu sa stii ca m-ai tradat!

Si altul nu te va avea,

Asa sa stii din gura mea!

As fi facut si eu la fel,

Cu altele as fi fugit.

De n-ai fi fost, singur eram,

Dar limpede parca gandeam.

Poate ca tu m-ai fermecat,

La babe, poate ai jurat

C-o sa ma ai… si m-ai avut.

Dar m-ai tradat si m-a durut.

Dar sunt barbat si pot sa stau

Cu cine vreau, ca inca pot.

Sa nu-ti dau una peste bot!

De ce te plangi?

Aveai de toate, masina, casa,

Un cont in banca, bunicel.

Ce daca ma uitam si eu

La fustele din jurul meu.

Erau frumoase, gratioase,

Dar tot la tine ma-ntorceam,

Ca doar stiam ce poama am

Acasa. Aveai de toate,

Ce-ai fi vrut?

Sa stau cu tine fericit

Si banca m-ar fi saracit

De nu munceam.

Dar sunt barbat… si inca pot

Sa-ti frig una peste bot.

Ca m-ai tradat cu altul, pleci!

Eu nu accept sa ma mai seci

De bani, ca am atatea de platit,

Si tu sigur m-ai jecmanit.

Probabil lui ii datorai

Si il plateai asa… in pat.

Nu, nu cred adevarat

Ca ma iubesti, dar fii pe pace,

Sa-l prind in maini ii sucesc gatul,

Si va omor pe rand,

Ca sunt barbat si inca pot!

Copii… n-ai fost in stare

Sa umplii casa. Ia si rabda!

Sa nu aud un grai!

Ca de ma afla mama, vai

De capul tau. Ca ea mi-a zis

Sa nu ma-ncurc cu de-al de tine,

Dar eu n-am ascultat, vezi bine,

Tu capul mi-ai sucit,

Mironosita te-ai facut.

Nu m-ai iubit, de ma iubeai,

Tradat acum nu ma faceai.

Dar ai sa pleci acum. Afara!

Ca te-am tinut in puf, iubito!

Si tu te-ai incucat cu el,

Un nespalat nefericit,

Un coate-goale, terchea-berchea,

Dar si-a gasit aici perechea.

Nu am ce zice, va-ti gasit.

Nu am sa plang la noapte,

Ca sunt barbat si inca pot,

Sa tin si casa si pe mama,

Ca te certai mereu cu ea.

Dar las’ ca vezi tu ce patesti

Cand ma tradezi cu orisicare.

Am sa te spun la toti amici,

Si-au sa te certe si bunicii,

Ca m-ai tradat si nu se face.

Dar sunt barbat si nu mai pot.

Dispari de-aici! UF… Asta-i tot.

In doi

Lenes, ne privim linistiti, pe indelete.

Nu mai exista pasiune intre noi, doar sensibilitate.

Gurile noastre saruta amurguri de iubire,

Suntem prea lenesi sa ne parasim unul pe altul.

In departare se aud clapele de pian ce ne-au insotit,

dar si acelea se aud in surdina.

Sa ma suporti, sa te suport,

sa dansam acelasi tango lipsit de pasiunea de la inceput.

Clapele inca se mai aud,

soarele e pe sfarsite,

iar noi doi stam imbratisati si ne privim indepung

de parca n-am vrea sa ne uitam unul pe altul.

Amintirile dor, nu mai suntem unul pentru altul

ca la inceput, dar inca suntem impreuna.

Platitudinea ne inlocuieste inimile,

nu ne mai atragem unul pe altul,

dar ne suportam, amintire a ceea ce am avut.

Eu as fugi, tu ai fugi, dar legatura noastra,

desi subreda, inca ne tine legati.

Iti aprinzi tigara dupa sexul prietenesc ce tocmai l-am avut,

imi acopar sanii rusinoasa de prezenta straina si prea prezenta din tine.

Ne respiram unul altuia aerul, dar nu ne departam unul de altul.

Si ne incapatanam sa ne atingem prieteneste,

sa facem sex prieteneste,

de parca datoria noastra pentru trecut inca n-a trecut.

Ne privim agale, fara sentimente,

ne adulmecam inca unul pe altul,

si ne unim singuratici, eu cu mine din tine,

tu doar cu tine din mine.

Singuratatea in doi ne face sa ramanem impreuna.

Iti indepartez o suvita rebela de pe frunte,

imi mangai barbia amuzat.

Ne sarutam prieteneste si adormim.

Soarele nostru a apus, dar noi suntem impreuna. Inca.

Bilant 2014… in randuri

Ca sa fiu in trend cu lumea m-am gandit sa fac si eu bilantul anului care tocmai a trecut. Bine, mai e o zi, dar n-are a face.

Pai, in primul rand, am (aproape) picat doua examene, aceleasi de toti anii. Probabil asteptam sa se sfarseasca lumea, dar ea a continuat sa se desfasoare sub ochii mei si eu sa plang ca neghioaba ca sunt o ratata. Surpriza, nu-s!.

Apoi, am inceput sa frecventez din nou cursuri universitare, dar nu e a treia facultate, stati linistit. Peste trei ani poate deveni si a treia, dar… mai vedem. Deocamdata ma descurc destul de greu cu banii, insa nu ma las, trebuie sa sfarsesc si asta, ca doar am inceput-o.

In al treilea rand, am devenit mai constienta de mine si de ce pot sa fac. Asta e un castig serios, de tinut minte. Aproape ca m-am linistit, desi sunt la fel de incapatanata si de enervanta ca inainte. Cum am mai spus, la mine toate vin tarziu si greu, dar cand vin sunt bun venite. Nu ma mai deranjeaza cum sunt. Uneori chiar imi place. Daca n-ar fi vinele altora care imi sunt puse in spate, si pe care sunt, uneori, obligata sa mi le asum, pentru ca asa e in tenis, as fi chiar fericita. Dar trebuie sa planga omul din ceva, nu?

Am citit ceva mai putin, din pacate. As fi vrut sa fie mult mai multe, insa m-am vazut nevoita sa mai raresc placerea asta pentru ca sunt altele de facut.

In al cincilea rand, am realizat ca folosind optimismul meu stupid si sincer reusesc sa trec peste obstacole mult mai usor. Ba, uneori, ma apuca si rasul cand nu gasesc anumite solutii. Bine, faza cu zambetul in fata obstacolelor o am de mult. Ba chiar am primit si un 1 in liceu pentru ca zambeam in fata unui profesor care m-a pus intr-o situatie dificila si care credea ca rad de el. Bietul!

In al saselea rand, desi sunt obosita, desi m-a cuprins o euforie de betiv din cauza oboselii, desi abia astept sa ma intorc in pat si sa nu mai scriu ineptii, eu inca invat sa ma iubesc. In ultima perioada chiar reusesc. Singura mea problema sunt cei care nu ma lasa sa zbor. As umbla lelea (vorba sora-mii) pe coclauri pana as cadea lata de oboseala. Simt nevoia sa explorez, sa ma incant, sa ma cunosc, sa ma bucur de mine, sa fiu egoista in adevaratul sens al cuvantului. As vrea sa plec fara o tinta anume, sa ma rasfat cu tot ce mi-as putea permite ca sa pot creste.

Si, bineinteles, anul asta am ramas la fel de singura, cliseul meu personal, cel dintotdeauna, dar nu mai simt nevoile atingerilor, nici macar pe cele frugale si fara simtaminte. Imi e mult mai bine asa cum sunt. Imi doresc un loc al meu, in care sa ma simt linistita, sa nu mai depind, sa ma simt completa, chiar si incompleta cum sunt.

Si ca sa fiu complet in trend cu lumea, o sa spun si ce imi doresc pentru anul care vine.

Pentru ca se termina un an, si nu o viata, o sa cer anului ce i-am cerut si anul trecut: desteptaciune, pentru ca degeaba sunt inteligenta daca nu sunt si desteapta, sanatate, liniste in familie si in mine, sa reusesc cu adevarat sa trec peste cele doua hopuri de fiecare an, sa public o carte, sa invat.

Haideti sa tacem

Pana acum se vor fi scris mii de pagini despre depresie si moarte, mai ales despre moartea lui Robin Williams, pagini pline de amaraciune, de aratari cu degetul, de suspine si pierderi. Intotdeauna societatea arata cu degetul si izoleaza familia celui sinucis. Am intalnit doi tineri care au decis ca trebuie sa moara. Ne uitam cu amaraciune catre cer si ne intrebam de ce se intampla asta. Cei tineri nu-si doresc sa mai traiasca, cei batrani au luptat destul. In cazul lui, totul se justifica. Trebuia sa ne fi gandit ca va ajunge la asta, dupa alcoolismul si narcotismul de care suferea. Si pe el il iertam, pentru ca nu ne-a atins decat prin intermediul micului sau marelui ecran. Si, totusi, ne acuzam de indiferenta in fata unui gest ca acesta. Nu ne-a pasat noua, nu le-a pasat lor, celor din jurul lui… O sinucidere lasa urme adanci, indiferent de varsta celui in cauza. Apoi ne gandim ca si o astfel de moarte e o varianta a sfarsitului vietii, unul facut pe dedesubt, sa nu se vada decat urmarea. Cand viata e prea multa, la ce bun sa ti-o traiesti astfel?
“Sa-ti iasa din cap tampeniile astea, auzi?” Dar nu sunt tampenii. Depresia marcheaza pe viata si pe suflet, ca o stampila prost facuta care da semnatura individului. Cine suntem noi sa judecam o fapta? Cine suntem noi sa aratam cu degetul, sa ne batjocorim pe noi aratand spre ceilalti? Ca asta facem, de fapt, radem de noi razand de ceilalti. Cine stie despre ce e vorba se va gandi ca li se poate intampla si lor, in viata nimic nu e exclus si nimic nu e interzis cu adevarat. Omul subjuga omul, impune reguli de conduita – mai ales morala -, instiga la violenta cand individul isi justifica nimicnicia atitudinilor lui egoiste, e in stare sa calce in picioare totul pentru a-i fi bine, chiar si propria istorie si invatatura.
In definitiv exista doar individul, societatea e formata tot de indivizi, poporul e format din grupuri de societati formate, la randul lor, din indivizi… si tot asa. Si in marea de oameni trebuie sa se formeze individul, chinuit sa rasara ca o planta inconjurata de o padure de copaci, in penumbra, sperand ca va avea parte de lumina dorita.
Nu tine de noi sa judecam, tine de noi sa tacem. Deciziile si le ia fiecare dupa chipul si asemanarea lui. Si daca natura ne-a dat o gura sa vorbeasca, mintea ne-a invatat ca ea mai trebuie sa si taca. Haideti sa mai si ascultam, altfel am vorbi cu totii si nu ne-am intelege intre noi.

Decizii

Nu stiu altii cum sunt (a devenit un cliseu deja), insa eu am vise. Indraznesc sa spun ca visez si imi doresc cu ardoare lucruri pt a avea macar pt putin impresia ca sunt implinita. Oamenii dragi sau care ma stiu de ceva timp, stiu cat de mult conteaza pt mine un vis. N-am calcat pe nimeni in picioare pt visele mele. Fac lucruri neacceptate de altii doar pt ca asa simt, chiar daca asta inseamna ceva total opus ideilor si felurilor lor de a vedea lucrurile. Sunt asa pt ca si altii au facut la fel ca mine, iar in anumite privinte e dreptul meu sa ma port egoist, sa simt si eu ca mi-e bine, chiar daca pare o biata iluzie fara sanse de realizare.

Intotdeauna am fost sincera cu toti, si chiar daca am vorbit mai mult decat a trebuit ei au stiut sa citeasca in sufletul meu atunci cand ne-am gasit fata in fata. Uneori imi asez sufletul pe tava. Gresesc sau nu, intotdeauna ranile sunt cicatrizabile. Fie ca le uit faptele sau nu, ajung intotdeauna sa le accept actiunile care au dus la ranirea mea. Din cauza asta voi vedea chiar si intr-un suflet care pare rau farama de bunatate pe care o ascunde, pt ca fiecare om are o firimitura de bunatate, chiar daca noi nu vrem sa acceptam asta. Ne injuram, ne balacarim, insa cand ajungem sa ne acceptam o facem in cunostinta de cauza, chiar daca actiunile noastre ne vor mai rani reciproc alta data.

E greu de inteles de ce accepti un om care nu place altora. Fiecare om e dificil, in felul in care poate el fi dificil, iar asta il face greu de acceptat, insa atunci cand l-ai acceptat o faci pt totdeauna. O faci fie pt ca-ti seamana, fie pt ca e diferit de tine. Dar accepatarea cuiva e decizie proprie si trebuie facuta in cunostinta de cauza. E ca si cum ai ajunge sa tragi dupa tine un car plin, tu fiind in rolul magarului

Salvarea (continuare)

– Nu reusesc sa imi dau seama cum se face ca singura solutie e sinuciderea. Inseamna ca trebuie sa o fac, cautarile mele duc doar la rezultatul asta.

Doamna psiholog il privea cu ochii mari, intristati.

– Tot aici am ajuns, se pare. Incercarea mea a esuat. Se pare ca trebuie sa abordam alte strategii.

– Nu am ce sa pierd, sunt singur, nimeni nu depinde de mine si nici nu ar putea. Traiesc eu pe spinarea altora. La ce bun tot ce traiesc si simt? Nu ma ajuta cu nimic sa prelungesc chinul minutelor in plus. Am venit la dumneavoastra ca sa ma ajutati sa scap de ideile astea. Daca am ajuns la aceeasi concluzie inseamna ca numai asta trebuie sa fac.

– Da, stiu, vezi moartea ca pe o relaxare totala, fizica si sufleteasca. Dar la ce bun sa o cauti acum cand o poti gasi mai tarziu?! Sunt o mie si una de lucruri de facut in lumea asta. Viata e atat de minunata si se petrece prin noi si in jurul nostru. De ce ai vrea sa pui punct?

– Ca sa dorm, sa nu mai simt oboseala asta sufleteasca. Relaxare deplina, asta e ceea ce caut. Bucuria relaxarii depline, fericirea…

–  Dar daca moartea e un chin care-ti continua oboseala pe care o simti acum? Daca moartea e un supliciu in plus sufletului tau? In felul asta moartea nu mai e o relaxare.

– Mi-am scris si biletul de adio pe care am decis sa vi-l impartasesc. probabil ca o sa intrati in panica, insa va rog sa intelegeti ca e o decizie personala pe care nu o voi duce acum la indeplinire. Inca nu am curajul, dar biletul ramane valabil.

“In deplinatatea facultatilor mintale declar pe proprie raspundere ca am luat decizia de a ma sinucide. E singurul mod in care pot trage cortina vietii mele fara sa simt ca am trait degeaba. Motivele sunt mai mult de ordin moral decat de ordin social. Le voi enumera pe toate pentru a intelege de ce am decis sa sfarsesc asa. daca cineva ma va gasi inainte de a muri il voi ruga sa ma lase sa mor indiferent de remuscarile pe care le-as avea ducand fapta la bun sfarsit si indiferent de durerile pe care le-as suporta daca nu voi reusi sa mor repede.

Motivul numarul unu: din punct de vedere moral, dar si social, lumea in care traim e o gluma proasta. Omenirea alearga dupa himere, puterea si banul fiind cele mai mari din toate. Si cum nu se poate putere fara bani si bani fara putere, le puteti lua ca una singura.

Motivul numarul doi: calitatea sufletelor oamenilor lasa de dorit. Dorintele lor se indreapta doar catre material si nu catre desvoltarea sufletelor. Pana si cursurile de dezvoltare persoala vorbesc de succes, insa acest succes e efemer si nimicitor. De aici suferitele sufletesti si depresiile.

Motivul numarul trei: situatia precara a culturii, care devine o cultura de consum, habotnica si irationala. Viata nu ar trebui sa fie asa, insa e de inteles, mai ales pentru ca viata devine scumpa cu atat mai mult cu cat numarul oamenilor creste.

Motivul numarul patru: distrugerea planetei. Nu vreau sa asist la distrugerea caminului nostru comun, pe care tot omul o face.

Motivul numarul cinci: prezenta lui Dumnezeu intre toate acestea vietuitoarele nu impiedica omul sa le distruga. Omul alege sa Il ignore pentru a putea sa-si faca de cap.

Celelalte motive sunt personale si o sa le tin pentru mine.”

Femeia asculta cu bagare de seama.

– Motivele mi se par puerile, pe cuvant. Nu iti spun asta ca sa te fac sa renunti la idee, iti spun asta pentru ca asa sunt. Nu vei fi in veci singurul om de pe planeta care sa simta asta. Unii o fac, altii renunta la idee. Viata nu inseamna doar bine, viata inseamna si rau. Depresia ta te-a lasat sa vezi doar partea intunecata a lucrurilor. Mai e sigur si o parte luminoasa, dar n-ai avut tu parte de ea sau n-ai vrut sa o vezi. Cei mai multi vad in lume ceea ce isi doresc sa vada negand cealalta latura a lucrurilor. Altii gaseca bucuria si starea de bine sunt puerile, doar ei sunt oameni mari, n-au nevoie sa se simta copii Asta inseamna subiectivism cu o nota de egoism., nu crezi?

Fake soldiers

Sa va arat frumsete de fake soldier doritor sa ma cunoasca.

Ma ingrozesc cand vad milioane de femei cazand in plasa “soldatilor” trimisi sa “lupte” pe fronturi straine. Culmea e ca ajung sa caute de disperare posibilitati de a-i ajuta.
Nu spun ca n-am avut si eu momentele mele de ratacire. Internetul iti ofera mai multe surprize neplacute decat placute. Cu toate convingerile mele cu tot, simt singuratatea mai mult decat as vrea, asa ca se intampla sa cad “victima” imaginatiei mele proprii legate de unul sau altul capabil sa vada in mine ceea ce eu nu vad. Ce-i drept, am patit-o de doua ori si cred ca m-am cam lecuit.
Ultima gaselnita pe facebook e “soldatul fals”, trimis sa “lupte”, cum am mai spus, pe fronturi straine de el, care isi deschide conturi peste conturi prin toate siturile de socializare, care afiseaza una sau doua poze, care nu spune mare lucru despre el, care te face sa crezi in el cu minimum de vorbe, care te stoarce de bani spunandu-ti drama vietii lui, care se dovedeste a fi falsa, si care dispare la fel cum a aparut, de nicaieri. De cele mai multe ori se intampla ca cei care se dau soldati sa fie localnici obisnuiti cu vietile soldatilor americani, care au avut timp sa le invete obiceiurile si sa se apropie de ei destul de mult incat sa le afle povestile.
Norocul meu cu un astfel de specimen e ca nu am prezentat interes. Nu stiu cum sa o iau, ca pe o bucurie sau ca pe cea mai mare jignire primita vreodata, cert e ca dupa cateva zile a disparut. Mi s-a parut ciudat inca de la inceput, mai ales ca dupa cateva zile eram deja “ingerul lui”. I-am taiat-o din scurt si a doua zi a disparut. Un si mai mare noroc e ca nu mi-a cerut bani pentru nimic. Nici n-a avut timp de asta si nici n-as fi avut de unde sa ii dau, la ce venituri am eu…
Si iar ma intreb cum de se lasa cineva pacalit atat de tare de o iluzie. Sa fie singuratatea asta atat de grea incat sa te lasi prada oricarui vis care te va afunda si mai mult in mocirla proprie? E inevitabila situatia, n-ai cum sa o eviti. Inca n-am gasit cazuri de femei sinucise sau pe cale de a se sinucide, insa nu cred ca mai e mult. Ele ar trebui sa isi dea seama dupa felul in care le vorbeste, dupa cat de mult timp petrec in fata calculatoarelor. Un soldat nu are cum sa fie online toata ziua
Culmea e ca se scrie despre situatiile astea de ani de zile si inca n-au deschis ochii. Ce-i drept, cand e prea multa singuratate in suflet, incerci cu orice pret sa il ocupi, iar, de cele mai multe ori, femeile nu prea stiu ce sa aleaga. Pana acum n-am auzit de femei-soldat care sa caute barbati pe internet pentru bani.

Oameni mari printre oameni mici

Mi-e ciuda ca avem parte de oameni care sa conteze si ne batem joc de ei. Nu-i ascultam si ne inchinam in fata celor care au un discurs gol, care vorbesc mult si spun putin sau deloc. Nulitati, pseudogenii, sfertodocti, oameni care fac pseudodrumuri si care invita sa fie urmati facandu-i pe cei care-i urmeaza sa rataceasca drumul corect. Dim pacate ne cam batem joc de cei cu valoare adevarata cand ar fi trebuit sa le rificam statui. Copiii nostrii ii vor descoperi tarziu, la fel cum si noi i-am descoperit tarziu printre noi. Nu degeaba regret ca n-am trait intre cele doua razboaie, atunci exista cuvantul ca valoare, frumosul era frumos si viata era viata. Cei mai multi au cunoscut tarana si pamantul inainte de a se naste. Imi pare nespus de rau ca nu m-am nascut la tara ca sa simt pamantul sub picioare si sa prind radacini precum copacii. Munca innobileaza sufletul si cu cat e mai de jos cu atat te inalta si te creste.

Sau poate sunt eu mai filosoafa la ora asta si spun prea putine adevaruri.