Din pacate…

… se intampla lucruri urate in invatamant. Intotdeauna copiii sunt cei care platesc politele adultilor. Cand un copil intampina probleme de dezvoltare si adaptare el va fi lasat de-o parte pentru ca nu e considerat capabil sa se integreze. Nu cred ca exista copil care sa nu accepte copilul cu nevoi speciale daca nu ar fi influentat de parintele sau. Ce sa caute un copil special intr-o scoala normala?

Uitam ca fiecare copil e special, uitam ca fiecare om e special, uitam ca acel special face parte dintr-o societate care strica valorile si suprima intentiile bune. Nu cunosc acel copil, dar cunosc alti copii care au nevoi la fel de speciale ca cel in cauza, chiar la aceeasi unitate scolara. Stiu modul in care ei, copiii, sunt tratati de catre adulti si de catre ceilalti de seama lui. Cand am aflat ca exista copil care uraste un alt copil pentru comportamentul lui mi s-a strans stomacul. Oricat ar dovedi acel copil capacitatile sale tot nu va fi destul. pentru ca munca cu un deficient e mult mai dificila decat cu un alt copil considerat normal. Nu ma ridic in slavi, insa stiu ce eforturi depun cadrele didactice specializat intr-o institutie cu cadre didactice prea putin sau deloc specializate. Stiu ce efort am intampinat eu cu colegi care nu acceptau ca exista diferente intre copii si il taxau pe cel deficient ca pe unul slab sau chiar prost. Nu de putine ori am fost tampon inter copii, parinti si profesori; nu de putine ori am fost luata la intrebari din cauza motivelor pentru ca ei, profesorii, trebuie sa educe si un astfel de copil; nu de putine ori am discutat cu parinti despre ce se mai poate face cu copilul lor la scoala in conditiile in care cadrul didactic de la clasa era cel care crea probleme acelui copil prin atitudinea fata de el; nu de putine ori am onfruntat cadrul didactic care imi spunea de-a dreptul ca acel copil strica nivelul clasei si ca trebuie inlaturat. Mi-e greu sa inteleg de ce trebuie sa duc si sa explic aceluiasi om, cu titulatura de profesor, de fiecare data ca el are obligatia sa aiba grija de toti, inclusiv de cel cu probleme. Toata ziua am fost intr-o stare proasta din cauza asta. Mi-e lehamite de tot ce se intampla, de eforturile lor de a-l inlatura, de atitudinea adultilor care e aceeasi cu a copiilor. Realizez ca nu mai sunt in stare sa ii inteleg, nu ma mai simt in stare si de asta.

Advertisements

Azi, durere

Am simtit o asemenea stare atunci, prin 2000, cand lucram ca practician la Neurologie la Colentina. Ma pregateam sa devin asistent medical, dar n-am mai ajuns. Am ramas cu destule cunostinte despre organe si despre boli cat sa ma ajute sa nu devin o ipohondra. Acolo am simtit durerea cea mai mare, acolo, in fata pacientilor care nu isi mai dadeau nici o sansa. Oricat si-ar fi dorit sa redevina ce au fost nu se mai putea face nimic. Si, apoi, mai era unul, singurul, cu SM, care se lupta din rasputeri cu tot ce mai avea de trait. Pana la el n-am vazut atata determinare si nici de la el incoace. Timp de doua luni mergeam la el zilnic. Nu imi venea sa cred ca un om de treizeci si cinci de ani ajunsese atat de chinuit.

Cinci ani, atata mai avea de trait, atata ii zisese medicul ca mai are. Isi calculase fiecare minut pentru lupta pe care o avea de dus. Nu mai avea nimic, totul se dusese pe tratamente impotriva bolii. Incercase orice, de la leacuri babesti pana la tratamente experimentale. Nu se mai putea face nimic. Se hotarase sa nu se dea batut. Isi cumparase un cuptor cu microunde, inchiriase in apartamentul surorii lui o camera, cea mai mica, si totul se reducea la acea cutie de chibrituri in care pusese un pat, o masa pe care se afla acel cuptor cu microunde, si un dulapior in care isi pusese putinul de haine de care mai avea nevoie. Nu avea televizor, nu isi dorea sa stie de nimic. Facuse totul pentru a nu chinui pe nimeni mai mult decat era nevoie. In ultimele doua saptamani ajunsese sa foloseasca scutece pentru ca se instalase incontinenta si deja nu se mai misca bine nici cu cadrul. Atunci i-am citit prima data disperarea pe fata. Aveam uneori senzatia ca devine, incetul cu incetul, labil mintal. Eu eram o simpla aspiranta la titlul de asistent medical, fara cunostinte solide de medicina, n-as fi avut cum sa-l ajut. N-as fi avut oricum cum sa il ajut. Uneori imi aduc aminte de ochii aceia mari, dureros de albastri, atat de tristi, de disperati si de incruntati… Din momentul externarii si pana azi n-am mai aflat nimic de el. Nu aveam pe cine sa intreb si nici nu aveam voie, altfel eram mustrata ca ma atasez prea tare de pacienti si asa ceva nu era de dorit. Imi dadea cinci mii de lei, bani pe care invatasem sa nu ii mai refuz pentru a nu-i refuza lui starea de bine pe care i-o dadea gestul lui.

Nu stiu de ce am scris asta azi, dar am simtit nevoia de asa ceva. Nu are legatura cu nimic din ce se intampla in tara, dar mi-am adus aminte de durere, despre cat de perfida poate sa fie starea aceea de sfarsit (pe care am simtit-o si eu de cateva ori), despre instalarea nebuniei si despre cum poate un om sa isi doreasca cu tot dinadinsul sa traiasca.

Cand totul e prea mult

Uneori viata atarna de deciziile noastre, asa am invatat in ultima vreme. Si cand totul e prea mult reduci totul la nimic. E mult mai simplu si mai usor de suportat. Nu tine de cei din jur, nu tine de evenimente, tine de putinta cu care rezistam clipelor si de capacitatea de a ignora nodul din gat. 

Nu e cazul sa judecam. Intotdeauna am fost de parere ca actul final se poate face si altfel decat pe calea cea veche si arhicunoscuta. Uneori tine de noi sa intelegem si sa nu prelungim suferinta. Uneori tine de noi sa inchidem ochii in fata unui asemenea act “necugetat” care se dovedeste a fi extrem de bine cugetat. Nu tine nici macar de incapatanare sau de orgoliu, tine de slabiciunea trupului care devine prea grea si prea multa. Iar cand decizia e finala nu e cazul sa incercam sa intoarcem calea de la fagasul ei normal. Cine ramane in urma are obligatia sa accepte, sa gaseasca resursele necesare si sa isi vada de propriile suferinte. Deciziile le ia fiecare in deplinatatea facultatilor mintale si sufletesti. Si nu e joaca. 

Binele nu inseamna nimic fara rau

In seara asta mi-am amintit de o discutie pe care am avut-o acum ceva ani cu cineva care-mi fusese foarte drag, dar care se iluziona gandind frumos.

Discutam atunci despre cat de mult aprecia el ca unii bolnavi de boli grave, carora li s-a spus ca mai au putin de trait, care devin mai buni dupa ce afla ca se imbolnavesc. Chestia e ca se insela la fel de mult cum ma inselam si eu. Situatia “din teren” e cu totul alta. Nu spun ca n-ar fi si asa cum spunea el, dar temperamentele si comportamentele oamenilor se schimba dupa ce s-a produs declick-ul. Cand auzi din gura medicului ca mai ai cateva luni de trait n-ai cum sa traiesti, ca si pana atunci, linistit. Grija zilei de maine se transforma in disperare. Toate astea lasa urme adanci in constiinta omului tocmai pentru ca lupta pentru ziua de maine e mai apriga si nu se da decat in interiorul sufletului. Disperarea unui astfel de om e crancena. La o saptamana dupa ce am aflat de tumoarea mea eram in masina catre Bucuresti, urmand ca a doua zi sa ma internez. Seara am ramas la un unchi in Bucuresti. In seara aia am purtat cu el o discutie cu o concluzie (normala pentru el) la care nu ma asteptam: “Si daca moare, asta e!” Abia atunci am realizat cat e de grava situatia, pana atunci toti ma incurajau si incercau sa imi tina moralul, dar la mine atunci s-a produs declick-ul. S-a trezit combativitatea din mine si n-am vrut sa fac sa fie asa cum zisese el. Durerea timpului pierdut si gandul ca a mai ramas putin cand tu stii ca trebuie sa ajungi batran ca sa mori se transforma in disperare si te agati de orice pt o gura de aer in plus. Din cauza asta oamenii bolnavi de boli  grave si carora li s-a spus ca mai au putin de trait nu pot ramane la fel ca inainte. Rautatea iese la suprafata fie ca isi dau seama de asta sau nu. De fapt nici nu e rautate, e constientizarea timpului ramas, care se imputineaza mereu. Adio cu “Traieste clipa ca si cum ar fi ultima!”. Nu exista asa ceva decat pentru idealisti si pentru cei care nu cunosc disperarea adevarata. Eu atunci am devenit constienta de mine si de valoarea mea. Nici o durere de dinainte nu se compara cu ce simteam pana atunci. Atunci aveam nevoie cu adevarat de psiholog, nu inainte, dar cine sa-mi spuna asta?!

Sper sa nu mai am parte de momente de disperare ca atunci, dar asta nu se va intampla prea curand. Mai trebuie sa strang din dinti inca putin, desi mi-e frica de tot ce ma asteapta, dar speranta ca asta va fi ultima data nu moare niciodata cu adevarat. Nu traiti ca si cum astea ar fi ultimele voastre clipe, traiti cu incapatanare si doriti-va sa aveti parte de toate lucrurile de pe pamant, bune sau rele. Binele nu inseamna nimic fara rau.

Tot despre avort

Cred ca o sa ma transform in curand intr-o militanta pt drepturile femeilor de a avorta. Voi incerca sa fiu cat mai deschisa in postul de azi si sa scriu cu calm, pt ca datile trecute am fost extrem de iritata, la fel cum sunt si acum.

Exista in lumea asta atatea minti cretine care au lasat in urma atatea suflete singure incat mi-e jena ca suntem oameni si avem dreptul sa decidem. Dumnezeu ne-a lasat dreptul la liberul arbitru (desi multi spun ca nu e asa) pt ca a stiut ca omenirea nu e tocmai usor de strunit. Nu e dreptul nostru sa ne jucam de-a dumnezeii pe pamant, insa exista situatii care ne fac niste semizei. Avortul este unul din aceste lucruri. Desi imoral, avortul aduce dupa sine multe situatii favorabile. In primul rand, femeia care nu-si doreste acel copil si il avorteaza e mai libera de vina decat o femeie care nu-si doreste copilul, dar il naste si il paraseste. O mama care isi paraseste copilul a fost intotdeauna considerata o mama depravata. Ciudat e ca barbatii care parasesc femeile insarcinate cu proprii lor copii nu sunt considerati in nici un fel. Barbatul, inca un copil in sinea lui, poate lasa fara nici o mustrare de constiinta femeia sa decida ce va face cu copilul, iar cazuri din astea sunt extrem de multe, mai multe decat isi poate imagina cineva.

Un copil nascut si nedorit va avea intotdeauna pe suflet lipsa parintilor. In propria lui minte le poate gasi o mie si una de motive pt care a fost parasit si lasat sa creasca in grija altora, insa va avea intotdeauna in minte gandul ca n-a fost dorit. Un astfel de copil nu are un model real in viata si se poate atasa de oameni cu intentii rele. Asa, acel copil poate deveni un adult cu un cazier impresionant. Un copil are nevoie de indrumare, are nevoie sa creasca armonios, are nevoie de o baza morala si sociala solida ca sa se poata integra in societate. Nu sunt un psiholog sau, cu atat mai putin, un sociolog. Nu ma erijez in a stii multe despre cum se creste un copil sau despre cum e sa ai copilul tau propriu. Eu nu voi avea niciodata sansa sa am copilul meu, insa sunt atatia copii pe lumea asta care au nevoie sa fie adoptati incat nu vor fi niciodata destui parinti care sa ii vrea. Asta ne e societatea, asa am adus-o noi, oamenii. Ca fiinte superioare (sau inferioare, depinde de cat de mult lasam animalele din noi sa se manifeste) avem dreptul de a decide daca nastem o fiinta care sa se transforme intr-un animal sau sa nu o nastem deloc. Semizeii din noi au sansa asa, iar lumea inconjuratoare nu are dreptul sa ne-o ia. Din cauza asta voi fi intotdeauna impotriva abolirii avortului, pt ca omenirea, care are atat de multe creiere, nu are puterea sa gandeasca clar si obiectiv in legatura cu viata unui copil.

Apoi, mai exista situatia in care mama e nevoita sa avorteze din motive de sanatate fizica. O astfel de mama avorteaza din dorinta de a trai. O astfel de mama va avea intotdeauna dorinta de a infia copii pt ca instictul de mama manifestat odata cu sarcina pierduta este mai mare decat dorinta unei mame care naste. Lor trebuie sa le multumim ca au sansa de a forma copii sanatos, chiar daca nu sunt copii lor naturali. Ii vor ingriji si ii vor ocroti mai ceva decat daca ar fi al lor.

Femeile cu sananate psihica precara ar trebui lasate sa avorteze pt ca ele pot deveni un pericol pt copil, iar societatea, intotdeauna societatea, va judeca intotdeauna mama pt un gest necugetat fata de copii ei, fie chiar si un gest nedorit. Problema e ca nuneni nu-i va acorda cu adevarat consiliere psihologica sau psihiatriuca unei mame care a nascut si care nu-si accepta copilul, considerandu-l intotdeauna “o rana a ei” (am cunoscut acum ceva timp o mama care a crezut intotdeauna ca ambii ei copii sunt ranile ei si, desi nu le-a facut niciodata un rau fizic, s-a indepartat psihic de ei, astfel incat sa nu le faca rau).

OK, gata cu vorbitul despre avorturi pe ziua de azi. Nu vreau sa schimb mentalitatile nimanui si, cu atat mai putin, ideile despre viata a celor care vor citi (sau nu) acest post, dar situatia avorturilor, desi ingrijoratoare (de parca ar fi singura situatie ingrijoratoare din lume), e bine sa fie lasata asa cum e acum. Viata e pretioasa atunci cand o traiesti, mai ales daca ai sansa sa dai nastere unui copil pe care sa il cresti, dar daca nu ai cum sa-l nasti, daca nu ai sprijin din partea nimanui, daca nu-l vrei, nu-l naste. Un adult care a crescut fara parinti e un adult dificil social si moral.

Si inca ceva: Folositi prezervativul! El va va proteja atat de sarcinile nedorite cat si de bolile transmisibile sexual.

Din nou despre avort

Se pare ca lumea asta inconjuratoare (vorbesc de strainatate) e cu susul in jos. Care mai de care militeaza pt ceva ce nu pare a avea un scop prea corect, nici fata de ei insisi si nici fata de cei pt care, spun ei, militeaza. Mi-e teama ca lupta impotriva avortului e pierduta. Daca este interzis nu inseamna ca nu se va mai practica, nu, doar ca se va vorbi foarte putin despre asta si se vor prezenta doar modelele negative de femei care au avortat. Oare exista oameni atat de cretini incat sa considere ca daca e abolit nu se mai practica, deci nu mai exista? Abolirea avortului inseamna si mai multe avorturi. Crestineste nu e sanatos sa ucizi, cu atat mai mult sa ucizi o viata care nici macar n-are viata. Unii oameni spun ca viata unui copil incepe cand e scos din uter, altii spun ca viata incepe cand ovulul e fecundat de spermatozoid. In orice fel ar incepe viata, nu e corect fata de bietele fiinte sa se nasca in medii fara nici un capatai. Oare cate mame isi vor abandona copii prin spitale si crese? Oare cati copii vor cunoaste privarea de parinti? Oare cate suflete vor suferi de pe urma acestei tampenii. De ce nu vad oamenii nevoia de a lasa lucrurile asa cum sunt acum? Sunt atatia copii fara parinti in lume. Sunt atatia parinti fara copii in lume. De ce doresc unii oameni sa controleze nasterile? De ce nu se accepta ideea ca mama este cea care decide daca naste copilul ei sau nu? Daca o mama e bolnava, a facut sex neprotejat si a ramas insarcinata, dar nu poate pastra copilul, sa fie bagata la inchisoare ca a facut sex neprotejat si a avortat? Oare sunt ei constienti cati copii pot iesi cu malformatii daca mama nu se protejeaza pt ca nu-si doreste sarcina? Oare sunt ei constienti cate cazuri de mame care isi abandoneaza copii prin gunoaie sunt in lumea asta?  Nu ii vor si incearca sa se descotoroseasca de ei cat mai repede cu putinta, folosind orice modalitate in acest sens.

Oricata educatie sexuala ar avea copii la scoala, indiferent de varsta la care incep ei sa studieze educatia sexuala, tot vor exista cazuri de avort. Sa luam Romania ca exemplu: Ministerul a dorit introducerea educatiei sexuale in scoli de la clasele primare. Profesorii, parintii si unii elevi s-au simtit jigniti ca trebuie sa studieze despre metodele de conceptie ale copiilor si n-au mai avut rabdare sa se ajunga si la metodele de contraceptie. In alte tari se face asta doar in prezenta parintilor care sunt obligati sa ii invete de mici ce inseamna toate astea. Insa exista cazuri in care parintii nu se simt in stare sa spuna povesti despre cum ajunge un spermatozoid intr-un ovul, si prefera ca scoala sa le ia povaraa asta de pe umeri. Dar ce te faci daca nici scoala nu face asta?! Gasesc ei motive, si sunt chiar foarte diverse. Printre ele, cele mai utilizate sunt: nu exista fonduri, nu are cine sa faca asta, daca exista cineva prefera sa nu faca din diferite motive, s.a.m.d. Si astfel, copii raman neinvatati, citind prin reviste interzise si invatand de la alti copii. Si, uite asa, apar fete minore insarcinate cu te miri cine, prea mici ca sa aiba grija de un copil al lor.

Viata e pretioasa, insa nu e la fel de pretioasa si pt un copil care creste si se stie al nimanui, abandonat, suferind. Da, sunt cazurile fericite in care ei sunt adoptati, insa ma intreb cati din ei au norocul asta. Din sutele de mii de copii abandonati, doar 15% au sansa sa fie adoptati. Sa faca un cretin care militeaza impotriva avortului socoteala si sa spuna cati au sansa asta. Dar nu, pe ei nu-i intereseaza. Ei sunt impotriva cu orice pret.

Daca o mama are nenorocul sa ramana insarcinata doar pt ca nu s-a protejat (Folositi prezervativul! El nu va protejeaza doar impotriva sarcinilor nedorite, ci si impotriva bolilor cu transmitere sexuala.) si il naste e condamnabila pt ca si-a parasit copilul si nu pt ca a avortat atunci cand a trebuit. Daca de-a lungul timpului toate femeile ar fi nascut copii pe care i-au avortat sa-si imagineze cineva care ar fi starea de fapt astazi.  Avortul e dureros, dar nu la fel de dureros ca faptul ca ai nascut si nu stii unde si cum iti traieste copilul, asta daca a reusit sa supravietuiasca.

De ce sa nasti un copil cand nu ai posibilitatea sa-l cresti armonios?

Cica duminica Obama a fost invitat la Universitatea Notre Dame din Indiana ca sa tina un discurs studentilor. Universitatea Notre Dame din Indiana este cea mai mare universitate catolica din SUA. Asa cum se stie, majoritatea catolicilor, mai ales Romano-Catolicii, sustin cauza Pro-Life indiferent de situatie. Obama sustine avortul si propune unirea celor doua tabere ca sa reduca numarul avorturilor care creste alarmant in ultimul timp.

Desi Obama nu-mi inspira nici cea mai mica incredere sunt de acord cu el si sunt Pro-Avort. Unele din tarile europene lupta impotriva avortului. Se discuta chiar despre pedepse, atat pentru femeile care avorteaza cat si pentru doctorii care fac avortul. Noi, ca tara fost comunista, o tara batuta prea mult in cuiele Europei si careia ii se va interzice chiar si accesul la libera circulatie in Europa (ceva imi spune ca se vor impune vize pentru romani in viitorul apropiat) stim ce inseamna avortul empiric. Comunismul ar trebui sa ne ajute sa ii invatam si pe europeni ce inseamna avortul cu adevarat. Romania comunista stie mai bine ca oricine cum e sa ai mii de copii in casele de copii si sute de mame moarte incercand sa isi provoace avort spontan sau avortand prin metode rudimentare. Decreteii s-au nascut pentru a mari numarul populatiei, cu totii stim asta. Si mai stim ca mamele eroine, cu un numar mare de copii, primeau facilitati din partea statului excursii la bai, la munte sau la mare si un ARO. Societatea romaneasca de dupa ’90 stie bine cum e sa ai parte de mii de copii fara parinti, crescuti cate 20-30 intr-o camera (am crescut langa o casa de copii si auzeam zilnic povesti despre cum sunt tratati acei copii, povesti oribile despre copii violati de supraveghetori, profesori sau de prietenii lor, cazuri de homosexualitate sau chiar de zoofilie), cu conditii precare de a prepara mancarea care era din ce in ce mai putina, cu copii care scapau noaptea din institutii si ajungeau prin canale aurolaci si boschetari, prin autogari sau gari, copii de care oamenilor in toata firea le era teama sa nu se infecteze cu virusi (pe la inceputul anilor ’90 se auzeau povesti despre copii care incarcau seringi cu apa si luau oamenii la intamplare si ii injectau)… Da, eram in tranzitie (de 20 de ani suntem in tranzitie) si lucrurile nu erau sub control (de parca acum ar fi sub control)… Dar sa lasam povestile astea “reality as a horror image”.

De ce nu sunt Pro-Life? Simplu. Pentru ca un copil trebuie sa se nasca intr-un mediu echilibrat fizic, psihic si moral. Daca toate astea lipsesc atunci sunt slabe sansele ca ei sa se dezvolte normal si armonios. Desi mi se pare o aberatie avortul pentru ca exista atatea metode de contraceptie, il accept. Unui copil caruia nu i se poate asigura viitorul nu i se poate amputa felul in care e crescut si comportamentul lui in timp. De ce sa nasti un copil caruia stii bine ca nu ii vei oferi nimic bun si valoros in viata?

Ce ma intriga cel mai mult e ca sunt mai multi barbati Pro-Life decat femei. Am ajuns la concluzia ca unii din barbati nu sunt constienti cu adevarat de ce inseamna sa dai viata unui copil, sa-l cresti, sa-l educi. La ce se mai pronunta Pro-Life daca nu au habar de toate astea? In definitiv, femeia este cea care poarta acel copil, ea e cea care-l naste. De ce sa fie bagata la inchisoare ca a avortat un copil pe care nu si l-a dorit? Sunt multe si variate motivele pe care o femeie le are atunci cand vrea sa avorteze. E adevarat ca intr-un cuplu de orice fel e importanta decizia ambilor, insa ce se intampla cu mamele singure care raman insarcinate? De ce sa nu avorteze daca nu au posibilitatea de a ii creste cum trebuie, chiar si singure fiind? De ce sa-i nasca si sa-i dea statului sa-i creasca? Trauma avortului este mult mai mica decat trauma pe care o mama care si-a abandonat copilul o are de-a lungul vietii. Sa il stie nascut de ea si crescut cine stie cum si unde nu e un lucru tocmai usor. Si apoi, mai sunt cazurile in care mamele care nasc ajung sa aiba depresii post-natale. O mama care are probleme psihice are si probleme de comportament, iar acel copil nascut de ea va avea probleme si nu se va dezvolta armonios psihic, va avea de-a face cu depresii profunde… Nimeni nu da un sprijin real mamei aflata in depresii post-natale ca sa isi creasca copilul cum trebuie pentru ca nimanui nu-i pasa cu adevarat ca acel copil sa creasca frumos. Psihologii care trebuie sa faca asta nu ajuta mama sa treaca peste depresii si sa isi vada copilul ca pe o binecuvantare, si nu ca pe o povara. Oricat de mult si-ar iubi mama aflata in situatia asta copilul nascut, fara ajutor si tratamete nu poate sa il accepte. Insa oamenii nu vad traumele, oamenii vad doar crima de a ucide o biata fiinta fara aparrare si fara discernamant. Greu… e foarte greu sa gandesti clar si logic intr-o situatie care implica viata uni copil si viitorul lui. Insa o societate normala si solida stie ca e dreptul parintelui sa decida daca isi va naste copilul sau nu.