Strugurii rosii

Strugurii rosii,
strugurii rosii cei fara de samburi,
aceia cu pielea prin care se vede
raiul si iadul dulcelui pamant,
aceia imi stau pe masa din fata.

Strugurii rosii,
aceia prin care se vad, translucid,
ferestrele camerei inchise de vant
in care e prinsa perdeaua cea alba,
aceia imi limpezesc gandurile.

Strugurii rosii…
Ridic acea boaba de strugure rosu
si vad cum in pulpa ei
se naste o lume opaca si goala.
Strivesc intre degete lumea…
sa moara.

Nichita

Intr-o duminica plina de sila si de lehamite…

Dreptul la timp
Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Inima
Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată…
Ea bate,şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

Şi poate de aceea…
Şi poate de aceea, că nu suntem metalici
şi nici încetiniţi, şi nici lemnoşi,-
de aceea poate, când cocoşii galici
se bat cu penele-nfoiate şi frumoşi,-
noi ridicăm din noi, un glob de gând spre vid
şi-l sprijinim în pălmi, deasupra, sus,
şi soarele se alungeşte spre el şi îşi deschid
încă ceva din ele
luminile de nespus.

şi se curbează câmpul supt, spre globul
acesta, doritor,
şi viitorul îşi întinse leneş lobul
înspre prezent, rupându-se din viitor

De-aceea poate apărăm mai palizi,
şi-n largi mişcări orizontale, de înot,
un glob de gând întindem, tot şi tot
mai sus, spre sorii candizi…

până se lipesc de el bucăţi de cer albastre
şi-aterizate păsări, cu umbrele zburând,
şi relieful viu al trupurilor noastre
devine relieful acestui glob de gând.

Catre Galateea
Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.

Ne pasuim mai multe vieti cate momente
Ne trec prin fata noastra ca valurile marii;
Putin de-aici, mai mult de-acolo,
Atata cat sa nu ne mai simtim jigniti de nepasari.

Ne pierdem in judecati fara valoare,
Uitand de noi, visand la omul ideal,
Rugand si cer, si colb, paduri sa nu se schimbe,
Dar ne-amintim cum amagirea ne citeste
Si ne mai lasa sa traim pan’ la apus.

Am sa-ti inchin paharul dezmierdarii
Si-am sa te port pe buze lin, n-am sa vorbesc,
De teama c-am sa te rup din nou de mine,
Desi nu te-am avut nicicand.

Nu-mi pasa de nimic, doar de tacere,
De ochi lasati sa cada in pamant,
Cautatori de lacrimi care s-au uscat
Si care au hranit pamantul
Facandu-l sa rodeasca nestemate.

Si-am sa-ti inchin din nou paharul orelor tarzii
Lasand in urma opacele minute care trec.
Nu te-amagesc, caci mi-e cu neputinta
Sa mai raman si totul e nonsens.

INDEMN

Acum iti dau eu voie sa dispari,

Sa ratacesti aiurea si sa te-ntorci

Infrigurat de lipsa mea, insingurat,

Amar si trist, ciudat si mult prea rece.

Inca visez la pasi pe caldaram

Care sa vina mut, si surd, si orb,

Sa-mi rataceasc-ale mele minti

Din nou sa te privesc in ochi.

Nu-mi pare rau. De ti-as fi dat o viata

De amar si chin, as fi fost bine,

Caci doar cu tine simt si doar la tine

Imi zboara ganduri ce imi rup din vise.

Iar de ramai, fa-o curat, senin,

Sa nu-mi aduc aminte ca n-ai fost,

Caci n-are rost sa retraim din clipe

Cand esti aici si stiu ca-s bine.

Mai bine stai aici, inca mai poti

Sa nasti vapai, sa construiesti o viata,

Sa strigi ca niciodata nu vei mai trai

Din plin, atat de-adanc si de cuminte.

……………………………………………………

Oh, iar versuri proaste! Nu ma mai invat odata minte. Sunt doar pseudo si atat.

ESENTA

Esenta,
Aceeasi din care ne compunem,
Ne lasa sa ne inchipuim
Ca ceea ce simtim impreuna,
Unul pentru altul,
Se numeste „iubire”,
Dar doar ne pacalim.

Esenta
Care ne lasa sa ne mintim,
Ne pasuieste inca un ragaz
Cat sa ne dam seama ca doar am visat.
Cu ochii in lacrimi iti privesc
Conturul buzelor care se crispeaza…

Esenta,
Cea care ne framanta pe amandoi,
Ne lasa sa ne apropiem mainile
Si sa ni le sarutam de ramas bun.
„Adio!” ii spun imaginii, esenta noastra,
Dureros de prefacuta, chinuitor de nula,
In care doi ochi intalnesc alti doi ochi
Si se privesc cu nesat a minciuna perfida.

INIMA MEA

Cuprind in pumnul meu o inima: a mea.
Prin ea trec vise, doruri, prin ea trec sentimente,
Lugubre indoieli si vii sperante,
Si nu o frang, e-a mea, imi apartine.
Vuiesc in minte ganduri ca vanturile marii,
Dar ea e linistita, tresare cate-odata,
Se zbate, se chirceste, dar linistita-ndata
Ea devine.

Cu ochii mintii de caut zari apuse,
Ea stie ca acolo departele ramane,
Caci nu va bate-n van pierzand batai in saga,
Ci va ramane-aici, sa stea pavaza vietii.
Iar de o-ntreb de-i bine, ea-mi raspunde,
Batand usor si, parca, voind a-mi spune,
Ca toate-s doar ganduri ce mintea le despica,
Dar ea e cea ce stie ca viata nu-i risipa,
Ca toate cate sunt in mine canta,
Si doar ea duce dorul de viata linistita.

De vor fi alte brate s-o cuprinda,
Va bate iar in pumnii mei s-o simt iubind,
Caci n-a fost el ca sa raspunda
Chemarilor.
Ca punti n-au existat aievea, erau doar fire
Ce-au stat ca sa se rupa la prima adiere,
Caci nu e om sa stie s-o cuprinda
Si nici imbratisari sa-i dea ca s-o aline.

SE MISCA FRUNZELE IN VANT, IUBITE.

Se misca frunzele in vant, iubite.
Fosnetul lor imi canta-n urechi
Cantecul viselor de mult visate
Uitate in vapaia dorintelor de ieri.
Cantec de leagan ce-mbie la moarte.
In bratele nucului tomnatic adorm,
Mirosind a frunza uscata de eternele soapte
Si-a coaja crestata de dor statator.

Se misca frunza in vant, iubite.
Stau nemiscata in loc si privesc
Cum curgerea timpului vine in valuri
Si pietrele-n loc nu se opresc.
cu trecerea lui, a mea minte-i goala
Si-n suflet se pierd rugaciuni nesfarsite;
Ramane doar gandul cel bun de pe pleoape.

Se misca frunzele in vant, iubite,
Ca niste clopote ce-anunta duminici,
In mijloc de ode trimise in Ceruri
Si-n oameni ce trec pe drum inchinand….
E grea nepasarea de timp ce se lasa,
Si greu este soarele ce vrea sa apuna.

Se misca frunzele in vant, iubite
Pe noi sa ne-adune in cale, candva,
Cu noi sa se joace si-apoi sa ne piarda,
Sa stie ca visele-s toate farame in inimi
Si noi ratacim ca nebuni… undeva.

Blaga

Psalm dragostei

E încă în mine greul pietrelor, dintre cari
m-am ridicat când zi s-a făcut.
Dragoste, împrumută-mi tu uşurinţa
cu care norii albi umblă-n azur peste abisuri
şi graţia fără fiinţă a verdelui, frunzelor.
Simt încă în mine greul pământului şi deznădejdea
lutoasă. În mine tânguitoarele nopţi.

Neguri mai stăruie-n gând
şi tălpile fără de voie mai prind rădăcini
pe drumuri neprietenoase.
Din trecut câteodată mai vine un vânt.
În ceasurile desprimăverii, dragoste,
în ceasurile-acestea, ce singură tu le numeri,
căci numai tu nu ai amintirea
marilor întunecimi,
fă să uit cumplita povară
a văzduhului negru, ce-l port pe umeri
şi dă-mi tăria dea suporta
bucuria eliberării.

Ceas

Tîrziu, pe la ceasul amărăciunii, cînd am
văzut că-n zadar
cuvintele toate mi le-am rostit,
că pînă la tine înţelesul lor n-a mai ajuns,
în noapte-am ieşit.

Crezusem, vai, cu tărie
că niciodată sfîrşit nu va fi.
Ţi-am spus uneori: ia sfatul vestalelor
dacă flacăra vrei s-o-ntreţii.
Ţi-am zis alte dăţi: vezi tu jeraticul,
truda în vatră?
Din fumul albastru ce iese
Mereu cerul se ţese.

Bănuiesc că ai stat încă mult timp la
masă, în jale
cu capul în mîini,
cu privirea pierdută-n ocoalele tale de vis.
Bănuiesc că nici astăzi nu-ţi este uşor
în cetatea cu punţile trase.
Pentru ca vinul lăsat, printre cele rămase,
nimeni să-l bea,
toarnă cenuşă-n ulcior.

Caut nume

Caut nume – fie-o mie –
să-ţi arăt ce-mi eşti tu mie.

Noaptea-mi eşti, când dormi în casă,
inul lunii şi mătasă.

Ziua, pentru alte feţe
caut grai, să te răsfeţe.

La alegerea de nume
las mireasma să mă-ndrume

şi aroma ce te-ngână
anu-ntreg şi-o săptămână.

Nume dulci şi nume-amare,
mulcome sau sunătoare,

le culeg din ceas, din cale,
nume multe cum sunt ale

florilor, suratelor:
arderea păcatelor,

mângâierea apelor,
slava nestematelor,

suferinţa zorilor,
iureşul culorilor,

bucuria sfântului,
lamura pământului.

NU TE CUPRIND

Cuprind in mine tot amurgul.
Apusul unei zile calde
Ce-mi canta lina, in zumzet de albina,
Despre carari umblate, nisipoase.

Cuprind in mine tot sarutul.
Aceeasi zare solara ce imbie
La priviri fugare, la cer senins de mare
Imbratisat cand astrul curge lin in ea.

Cuprind in mine toata lumea,
Etern batuta la picior de gaza,
La aripa de purumbel calator
Si la chemari de lebada neagra.

Insa pe tine nu te cuprind.
Etern strain de ale mele atingeri,
Mereu solitar, mereu pierdut de mine,
Intotdeauna ratacitor si visator.

Nu te cuprind caci esti ca marea,
Ce se evapora la ceas de-amiaza.
Nu te cuprind caci esti ca valul
Ce se retrage-ncet din cale-mi.

Te pot privi, doar, o secunda,
Cat timp se sparge valul de la tarm.
Te pot zari, doar pentr-o clipa;
Atat ii ia ochiului sa se inchida.

DIN MARE

Ma afund in nisipul moale si umed.
La picioarele mele stau acum lumile noastre,
Cele care ne despart definitiv.
Aud clipocitul unui val ce se sparge de stanca
La fel cum ma sparg si eu de visele pierdute in neant.
Intunericul profund acopera marea in zare,
Dar in mine e lumina, acelasi far pe care doar tu il luminezi,
Palpaind in inima si in ochii ce sclipesc ca doua stele
Din Calea Lactee.

Te imbratisez frenetic inlaturandu-ti aerul din jur,
Apoi te privesc cum te indepartezi de mine
Devenind obiect al dorintelor neconsumate,
Inspumat si plin de alge, spargandu-te de valuri.
Sirena de mi-ai fi, as raspunde chemarilor
Ca un vas tras in deriva de cantarea ta fatala.

Dar nu mai esti decat in ganduri
Si pe retina sufletului.
Inca te ascult, inca te visez
Golit de orgolii, invelit cu pielea mea…
Inca ma afund in nisipul moale si umed
Si astept sa apari dintre valuri.