Nu te mai vreau!

De prea multe ori am plans de dor de tine.

Strangeam in mine atatea dureri

cate picaturi de sange imi curg prin vene.

Si-acum mai plang, pierduta intre scrisori de-adio.

Ma dori, extrem de mult ma dori, cu fiecare gand;

mi-era atat de dor sa ma mai doara

de gandul tau ametitor,

acela care a pierdut si destinatia initiala.

Azi te ascult citindu-te prin gene,

Deschise de atatea lacrimi cate mi-amintesc c-au fost.

Tu nu mai ai un rost, nu ai avut niicand.

Si mi-e atat de dor sa ma mai dori.

De ce te-ntorci? Tot fara tine voi fi mereu.

Anesteziati

Ne anesteziem de bunavoie, amandoi,

Ca sa uitam simtiri, si dor, si jale,

Sa nu cuprindem mai nimic din ce vom fi

Cand n-o mai fi nimic, nici scrum, nici cale.

 

Ne anesteziem cu ace atarnand de brat,

Lansand garoul usor sa se desfaca;

Sa curga sange prin pielea intepata

Si sa simtim cum somnul ne insfaca.

 

Ne anesteziem intr-una. Drogul ne prinde;

Firave carnuri atarnand de-o ata.

Mult prea departe, nestiuti de nimeni…

Ne tinem mana-n mana… moartea-i hoata.

 

Ne-am anesteziat si-acum plutim aiurea,

Inca tinandu-ne de mana, copii pierduti

Ai patimilor flacari cenusa deveniti.

Si tot ne mai privim adanc, tacuti.

Cantec sufletului meu

Sufletul meu isi are radacinile in piatra.

In roca de munte abrupta si grea,

Cuminte el sta si asteapta visarea

Sa-i mangaie tamplele grele de ani.

 

Sufletul meu se-ngana cu vantul.

Adesea el urla ca lupii in iarna,

Isi plange dorinta, isi plange si dorul…

E greu incercat de-ale sale indemnuri.

 

Sufletul meu e singurul care

Cuprinde in ramuri si zori si amurguri.

Ades el luceste in apa ce curge

Si-i alina viata prea statica, parca.

 

Sufletul meu esti tu, departare.

Oricate izvoare am curs peste lume

Ramai dar aici, caci mi-e dat anume

Sa duc doruri multe in bratele albe.

UNEORI…

Uneori, cand nimeni nu ma vede,

Pot alege sa fiu sau sa  nu fiu.

Propria mea existenta devine nula

Si-atunci astept sa imi vad esenta

Rupta intre dorinta de a deveni vizibila

Si de a ramane aceeasi culoare cu a aerului.

 

Uneori, cand nimeni nu ma simte,

Pot alege sa imi plantez radacinile

In pamantul de la marginea drumului.

Invaluita in mirosurile pestilentiale ale zilei,

Cand sufletele trec nepasatoare aruncand gunoaie,

Ma paste tristetea de a deveni una cu pamantul.

 

Uneori, cand nimeni nu ma stie,

Pot alege sa zbor catre vazduh cu aripi de ceara.

Nu imi pasa daca asfaltul imi va opri avantul

Sau daca avioanele imi vor izbi propria faptura

De aripile lor. Cand soarele ma cheama

Doar zeul vietii are dreptul la jertfa de viata.

MI-E DOR

Mi-e dor sa ma privesti cu toata retina,

Sa simti cum ochiul tau nu e destul de incapator

Sa ma cuprinzi complet, cu tot ce sunt,

Sa-nvalui tot c-o singura privire.

 

Mi-e dor sa ma respiri cu tot plamanul

Sa simt cum simti ca aerul nu iti e de-ajuns

Sa ma inspiri si-apoi sa ti-l umplu

Fericit ca ma stii bine, la adapost.

 

Mi-e dor sa ma sorbi dintr-o inghititura,

Sa simt cum simti cand iti curg prin vene

Si-o gura din mine sa iti ajunga o vesnicie

Si ceva, pana la finalul pamantului sau al nostru.

 

Dar sunt pierduta, nu stiu unde esti.

Timpul ne umple vidul dintre noi;

Privesc si tot sper sa apari chemarii mele.

Ce semn sau ce drum ar trebui sa umblu

Pentru a te stii?

Stau in fata foii goale si scriu

Cu degetul in aer despre lume;

Cerneala se evapora odata cu litera…

Odata cu respiratia…

Dar scriu cu frenezie,

Apoi impaturesc hartia

Si o infasor in panglica transparenta,

Aceeasi care mi-a tinut parul strans

Sa nu se reverse intunericul.

Cuvantul isi pierde forma,

Viata insasi se evapora din fata ochilor mei;

Iar eu imi curg incet oasele firave

Pe canapeaua din camera

Si zambesc alene viselor ce stau sa se desfasoare

Obsesiv in fata mea

Ca intr-un film plin de clisee in alb si negru

Doar de mine stiut.

Inca n-a aparut nimeni sa imi spuna

Ca tot ce stiu despre noi si despre lume

Nu e adevarat. Inca mai astept.

Scrisesem o poezie, dar era atat de prost scrisa incat m-am enervat si am sters-o. Pentru un timp nu voi mai scrie poezii, macar pentru un timp. Muza mea vrea proza si voi scrie proza de acum incolo. Ce spui, sufletul meu, nu e mai bine asa?

Of, n-ai idee cat de frumos esti! N-ai idee cat de frumos e sufletul tau. Si nu scriu asta pentru ca te iubesc, ci pentru ca am avut puterea sa te invat, sa te stiu.

SUNTEM…

Sunt eu, esti tu; doua entitati

in discutie libera despre viata si moarte

si tot ce se afla intre ele.

Imi vorbesti despre sange si soare,

iar eu ascult cum ploaia bate in geam;

iti vorbesc despre vantul ce suiera lugubru

si cum se-ntampla sa cada frunzele inca verzi

de pe ram.

Apoi lasam capul in pamant,

ne ascultam respiratiile sacadate de prea multa viata

si stam, incovoiati a rusine de noi si de altii.

Ne privim pe furis furand din cand in cand un zambet

ascuns bine undeva in radacina sufletului;

ne inganam respiratiile pana devenim una cu aerul;

ne masuram bataile inimii pana la identificare;

ne ucidem pas cu pas dorintele pana devin inutile.

Ramanem mereu aici, etern privati de libertatea cuvantului,

supusi noua, avizi de corpuri, pierduti de noi…

Si n-am sa stiu… Si n-ai sa stii…

 

MII DE CHIPURI

Sufletul tau este prezent.

Il  privesc aievea, este omniprezent

printre miile de chipuri ce-mi trec prin fata.

Iti vad lacrimile

in miile de picaturi care cad pe asfalt.

Te aud oftand

cu fiecare adiere de vant ce-mi suiera in urechi,

dar tu lipsesti

si-atunci ma mangai privind

chipuri straine de esenta mea.

Devii un puzzle in fata ochilor mei,

te completez din miile de trasaturi

ale celor care imi acopera privirea;

ba uneori mai si aleg,

cate un rid, cate un zambet sau grimasa …

orice as stii ca mi te completeaza in fiinta mea.

Si esti al meu, mereu vei fi doar tu in mine,

caci nu te stiu, dar te cunosc asa cum esti.

 

 

Strugurii rosii

Strugurii rosii,
strugurii rosii cei fara de samburi,
aceia cu pielea prin care se vede
raiul si iadul dulcelui pamant,
aceia imi stau pe masa din fata.

Strugurii rosii,
aceia prin care se vad, translucid,
ferestrele camerei inchise de vant
in care e prinsa perdeaua cea alba,
aceia imi limpezesc gandurile.

Strugurii rosii…
Ridic acea boaba de strugure rosu
si vad cum in pulpa ei
se naste o lume opaca si goala.
Strivesc intre degete lumea…
sa moara.