Anesteziati

Ne anesteziem de bunavoie, amandoi,

Ca sa uitam simtiri, si dor, si jale,

Sa nu cuprindem mai nimic din ce vom fi

Cand n-o mai fi nimic, nici scrum, nici cale.

 

Ne anesteziem cu ace atarnand de brat,

Lansand garoul usor sa se desfaca;

Sa curga sange prin pielea intepata

Si sa simtim cum somnul ne insfaca.

 

Ne anesteziem intr-una. Drogul ne prinde;

Firave carnuri atarnand de-o ata.

Mult prea departe, nestiuti de nimeni…

Ne tinem mana-n mana… moartea-i hoata.

 

Ne-am anesteziat si-acum plutim aiurea,

Inca tinandu-ne de mana, copii pierduti

Ai patimilor flacari cenusa deveniti.

Si tot ne mai privim adanc, tacuti.

Cantec sufletului meu

Sufletul meu isi are radacinile in piatra.

In roca de munte abrupta si grea,

Cuminte el sta si asteapta visarea

Sa-i mangaie tamplele grele de ani.

 

Sufletul meu se-ngana cu vantul.

Adesea el urla ca lupii in iarna,

Isi plange dorinta, isi plange si dorul…

E greu incercat de-ale sale indemnuri.

 

Sufletul meu e singurul care

Cuprinde in ramuri si zori si amurguri.

Ades el luceste in apa ce curge

Si-i alina viata prea statica, parca.

 

Sufletul meu esti tu, departare.

Oricate izvoare am curs peste lume

Ramai dar aici, caci mi-e dat anume

Sa duc doruri multe in bratele albe.

UNEORI…

Uneori, cand nimeni nu ma vede,

Pot alege sa fiu sau sa  nu fiu.

Propria mea existenta devine nula

Si-atunci astept sa imi vad esenta

Rupta intre dorinta de a deveni vizibila

Si de a ramane aceeasi culoare cu a aerului.

 

Uneori, cand nimeni nu ma simte,

Pot alege sa imi plantez radacinile

In pamantul de la marginea drumului.

Invaluita in mirosurile pestilentiale ale zilei,

Cand sufletele trec nepasatoare aruncand gunoaie,

Ma paste tristetea de a deveni una cu pamantul.

 

Uneori, cand nimeni nu ma stie,

Pot alege sa zbor catre vazduh cu aripi de ceara.

Nu imi pasa daca asfaltul imi va opri avantul

Sau daca avioanele imi vor izbi propria faptura

De aripile lor. Cand soarele ma cheama

Doar zeul vietii are dreptul la jertfa de viata.

MI-E DOR

Mi-e dor sa ma privesti cu toata retina,

Sa simti cum ochiul tau nu e destul de incapator

Sa ma cuprinzi complet, cu tot ce sunt,

Sa-nvalui tot c-o singura privire.

 

Mi-e dor sa ma respiri cu tot plamanul

Sa simt cum simti ca aerul nu iti e de-ajuns

Sa ma inspiri si-apoi sa ti-l umplu

Fericit ca ma stii bine, la adapost.

 

Mi-e dor sa ma sorbi dintr-o inghititura,

Sa simt cum simti cand iti curg prin vene

Si-o gura din mine sa iti ajunga o vesnicie

Si ceva, pana la finalul pamantului sau al nostru.

 

Dar sunt pierduta, nu stiu unde esti.

Timpul ne umple vidul dintre noi;

Privesc si tot sper sa apari chemarii mele.

Ce semn sau ce drum ar trebui sa umblu

Pentru a te stii?

Stau in fata foii goale si scriu

Cu degetul in aer despre lume;

Cerneala se evapora odata cu litera…

Odata cu respiratia…

Dar scriu cu frenezie,

Apoi impaturesc hartia

Si o infasor in panglica transparenta,

Aceeasi care mi-a tinut parul strans

Sa nu se reverse intunericul.

Cuvantul isi pierde forma,

Viata insasi se evapora din fata ochilor mei;

Iar eu imi curg incet oasele firave

Pe canapeaua din camera

Si zambesc alene viselor ce stau sa se desfasoare

Obsesiv in fata mea

Ca intr-un film plin de clisee in alb si negru

Doar de mine stiut.

Inca n-a aparut nimeni sa imi spuna

Ca tot ce stiu despre noi si despre lume

Nu e adevarat. Inca mai astept.

Scrisesem o poezie, dar era atat de prost scrisa incat m-am enervat si am sters-o. Pentru un timp nu voi mai scrie poezii, macar pentru un timp. Muza mea vrea proza si voi scrie proza de acum incolo. Ce spui, sufletul meu, nu e mai bine asa?

Of, n-ai idee cat de frumos esti! N-ai idee cat de frumos e sufletul tau. Si nu scriu asta pentru ca te iubesc, ci pentru ca am avut puterea sa te invat, sa te stiu.

SUNTEM…

Sunt eu, esti tu; doua entitati

in discutie libera despre viata si moarte

si tot ce se afla intre ele.

Imi vorbesti despre sange si soare,

iar eu ascult cum ploaia bate in geam;

iti vorbesc despre vantul ce suiera lugubru

si cum se-ntampla sa cada frunzele inca verzi

de pe ram.

Apoi lasam capul in pamant,

ne ascultam respiratiile sacadate de prea multa viata

si stam, incovoiati a rusine de noi si de altii.

Ne privim pe furis furand din cand in cand un zambet

ascuns bine undeva in radacina sufletului;

ne inganam respiratiile pana devenim una cu aerul;

ne masuram bataile inimii pana la identificare;

ne ucidem pas cu pas dorintele pana devin inutile.

Ramanem mereu aici, etern privati de libertatea cuvantului,

supusi noua, avizi de corpuri, pierduti de noi…

Si n-am sa stiu… Si n-ai sa stii…

 

MII DE CHIPURI

Sufletul tau este prezent.

Il  privesc aievea, este omniprezent

printre miile de chipuri ce-mi trec prin fata.

Iti vad lacrimile

in miile de picaturi care cad pe asfalt.

Te aud oftand

cu fiecare adiere de vant ce-mi suiera in urechi,

dar tu lipsesti

si-atunci ma mangai privind

chipuri straine de esenta mea.

Devii un puzzle in fata ochilor mei,

te completez din miile de trasaturi

ale celor care imi acopera privirea;

ba uneori mai si aleg,

cate un rid, cate un zambet sau grimasa …

orice as stii ca mi te completeaza in fiinta mea.

Si esti al meu, mereu vei fi doar tu in mine,

caci nu te stiu, dar te cunosc asa cum esti.

 

 

Strugurii rosii

Strugurii rosii,
strugurii rosii cei fara de samburi,
aceia cu pielea prin care se vede
raiul si iadul dulcelui pamant,
aceia imi stau pe masa din fata.

Strugurii rosii,
aceia prin care se vad, translucid,
ferestrele camerei inchise de vant
in care e prinsa perdeaua cea alba,
aceia imi limpezesc gandurile.

Strugurii rosii…
Ridic acea boaba de strugure rosu
si vad cum in pulpa ei
se naste o lume opaca si goala.
Strivesc intre degete lumea…
sa moara.

Nichita

Intr-o duminica plina de sila si de lehamite…

Dreptul la timp
Tu ai un fel de paradis al tău
în care nu se spun cuvinte.
Uneori se mişcă dintr-un braţ
şi câteva frunze îţi cad inainte.
Cu ovalul feţei se stă înclinat
spre o lumină venind dintr-o parte
cu mult galben în ea şi multă lene,
cu trambuline pentru săritorii în moarte.
Tu ai un fel al tău senin
De-a ridica oraşele ca norii,
şi de-a muta secundele mereu
pe marginea de Sud a orei,
când aerul devine mov şi rece
şi harta serii fără margini,
şi-abia mai pot rămâne-n viaţă
mai respirând, cu ochii lungi, imagini.

Inima
Bate, şi eu ştiu că bate şi vreau eu să bată.
Bate şi-o aud întruna şi nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
N-are culoare, n-are, ca miezul de piatră,
ca miezul pietrei, de-ar bătea miezul de piatră.
Nimeni n-a văzut-o niciodată.
Mint ce-i care spun c-au văzut-o vreodată…
Ea bate,şi eu ştiu că bate, şi vreau eu să bată.
O aud întruna, până nu mai vreau să bată.
Dar auzul meu şi ea sunt doar o bucată,
un singur bloc de piatră nedespicată.

Şi poate de aceea…
Şi poate de aceea, că nu suntem metalici
şi nici încetiniţi, şi nici lemnoşi,-
de aceea poate, când cocoşii galici
se bat cu penele-nfoiate şi frumoşi,-
noi ridicăm din noi, un glob de gând spre vid
şi-l sprijinim în pălmi, deasupra, sus,
şi soarele se alungeşte spre el şi îşi deschid
încă ceva din ele
luminile de nespus.

şi se curbează câmpul supt, spre globul
acesta, doritor,
şi viitorul îşi întinse leneş lobul
înspre prezent, rupându-se din viitor

De-aceea poate apărăm mai palizi,
şi-n largi mişcări orizontale, de înot,
un glob de gând întindem, tot şi tot
mai sus, spre sorii candizi…

până se lipesc de el bucăţi de cer albastre
şi-aterizate păsări, cu umbrele zburând,
şi relieful viu al trupurilor noastre
devine relieful acestui glob de gând.

Catre Galateea
Îţi ştiu toate timpurile, toate mişcările, toate parfumurile
şi umbra ta, şi tăcerile tale, şi sânul tău
ce cutremur au şi ce culoare anume,
şi mersul tău, şi melancolia ta, şi sprâncenele tale,
şi bluza ta, şi inelul tău, şi secunda
şi nu mai am răbdare şi genunchiul mi-l pun în pietre
şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ce e mai departe de tine,
atât de departe, încât nu mai există aproape –
după-amiază, după-orizontul, dincolo-de-marea…
şi tot ce e dincolo de ele,
şi atât de departe, încât nu mai are nici nume.
De aceea-mi îndoi genunchiul şi-l pun
pe genunchiul pietrelor, care-l îngână.
Şi mă rog de tine,
naşte-mă.

Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine.
Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi,
sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui
copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,
râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,
şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,
pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,
naşte-mă. Naşte-mă.