It’s suits you so very well…
… and this suits me so damn well.
Poetry
Missing Shakespeare
Sonnets XXX:
When to the sessions of sweet silent thought
I summon up remembrance of things past,
I sigh the lack of many a thing I sought,
And with old woes new wail my dear time’s waste:
Then can I drown an eye, unus’d to flow,
For precious friends hid in death’s dateless night,
And weep afresh love’s long since cancell’d woe,
And moan th’ expense of many a vanish’d sight;
Then can I grieve at grievances foregone,
And heavily from woe to woe tell o’er
The sad account of fore-bemoaned moan,
Which I new pay as if not paid before.
But if the while I think on thee, dear friend,
All losses are restor’d, and sorrows end.
Rechem în iarna dulcilor tăceri,
Speranţe rătăcite în trecut
Şi-l plâng cu lacrimi noi pe cel de ieri,
Ce prin deşertul vieţii s-a pierdut,
Iar ochii mei -o matcă ce-a secat-
Pentru amicii care nu mai sunt
Şi pentru-amoruri ce acum decad,
Cu râuri largi inundă orice gând.
Tristeţile, uitării nu-i dau curs
Şi răscolesc prin amintiri firesc
Şi-adânc; e timpul fi’ndcă-am smuls
Durere, cu durere să plătesc.
Când mă gândesc la tot, prieten drag,
Parcă te văd întors, la mine-n prag.
Nu te mai simt
Nu te mai simt.
Ai disparut din mine fara urma.
Ai devastat si ai plecat
Lasand in urma ta furtuna
Ce mi-acopera soarele.
Nu te mai chem, am obosit
Sa strig intr-una ca mi-e dor,
Caci clipele care nu mor
Raman pe veci si ma ucid.
Nu-ti pot da totul, nu puteam
Sa simt in locul tau durerea
De a fi neinteles de nimeni,
Dar te stiam, te adoram,
In vis veneai si cuprindeai
Tot dorul ce-l aveam in mine.
Acum tot e pustiu, batut de ape
Ce sparg cetati, inunda vai
Ramase-a nimanui.
De te privesc vad cute adancite
Pe chipul tau cel zambitor,
Ce pare acum a plange tainic
Si doar de mine stiutor.
EXHORTATION
Motto:
“Qu’ il est doux d’ être beau alors qu’on est aimé!”
Delphine Gay de Girardin.
La cendre manquante de l’hiver à venir…
Le sombre apocalypse de l’horizontalité,
m’ouvrent la plaie du plaisir douloureux
du ventre phosphorescent de l’Univers.
Pourquoi ne puis-je pleuvoir mes sentiments?
Pourquoi ne nie-je l’effronterie de l’oreiller agenouillé?
Parce que j’espère pouvoir allumé
le pied de la chaise
avec mon regard distrait.
Alors…
N’arrêtez pas,
assoiffés de l’amour,
de croire que l’amour existe…
Parce qu’il existe!
Chef de Blaga
Izvorul noptii
Frumoaso,
ţi-s ochii-aşa de negri încât seara
când stau culcat cu capu-n poala ta
îmi pare
că ochii tăi, adânci, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste văi
şi peste munţi şi peste seşuri
acoperind pământul
c-o mare de-ntuneric.
Aşa-s de negri ochii tăi,
lumina mea.
Din parul tau
Înţelepciunea unui mag mi-a povestit odată
de-un val prin care nu putem străbate cu privirea,
păienjeniş ce-ascunde pretutindeni firea,
de nu vedem nimic din ce-i aievea.
Şi-acum, când tu-mi îneci obrajii, ochii
în părul tău,
eu, ameţit de valurile-i negre şi bogate
visez
ca valul ce preface-n mister
tot largul lumii e urzit
din părul tău –
şi strig,
şi strig,
şi-ntâia oară simt
întreaga vrajă ce-a cuprins-o magul în povestea lui.
Amintire
Unde eşti astăzi nu ştiu.
Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.
Alunec în amintire, e-aşa de mult de-atunci.
Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ
privirile tale erau albastre şi-nalte de tot.
Zvon legendar se ridică din brazi.
Ochi atotinţelegător era iezerul sfânt.
În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.
Din gene, ape moarte mi se preling.
Ar trebui să tai iarba,
ar trebui să tai iarba pe unde-ai trecut.
Cu coasa tăgăduirei pe umăr
în cea din urmă tristeţe mă-ncing.
Praf peste pamant
Sunt o samanta nefertila
intr-o mare de aer.
Deasupra, valuri de nori
Imi acopera soarele.
Sunt mica, un fir de praf,
intr-o lume ce creste mereu peste noi.
Si tot e viu in jurul meu.
Sunt triluri nestiute dinspre viata
ce doar cu viata adapa radacini
si cu dureri isi canta fericirea
de-a vietui curat, fara de saga.
Furnica pamantului roieste de zor
catre adancu-ntunecat si necuprins,
sa-si creasca viitorul semet si tare
ca ea insasi.
Albina zumzaie cotropitor
peste cetati de flori deschise catre soare.
Isi poarta fiinta catre alte zari.
Ea duce vis maret de cucerire,
si-n fiecare loc ce poposeste
transporta, dulce, dragostea de miere.
Ninsori de salcam se aseaza peste lume,
si vantul canta primavara
zburlind parul pamantului.
Bujori de sange isi lasa sa cada
petale ca pacatele primare.
Narcise solare tin locul soarelui real
penatru a face viata
firavelor vlastare mai usoara.
Mi-e teama de trecerea lumii,
ca-mbatranesc copacii, si flori, si lut.
Ea trebuie sa fie, praful nu,
c-acopera cu inutil tot ce e viata
si nu mai e nimic apoi,
doar smog si ceata
ce tot din praf au aparut.
Luciri de diamant, firave…
nimicuri fara rost, tot praf.
Si-apoi, la ce e bun pamantul
sa ne sustina clipa efemera?
Caci noi, biet colb salbatic si-ndaratnic,
ne-am asternut fara de rost in lume,
ca s-asezam farama de uitare
peste ce-a fost si va sa fie.
Gataaaa!!!
Mihaita Talpalaru a reusit ce si-a propus de anul trecut. Bucuria e mare de partea lui, dar si de partea mea. Am si eu o mica, micuta de tot, contributie si ma simt bine. A muncit mult la cartea lui de versuri. Are si grafica pentru ca el si-a dorit in cartea lui. Nu a vrut sa semene cu nimeni, a vrut sa fie el si sa se exprime pe el si a reusit.
Veti descoperi un volum complex despre iubire, muzical prin partile esentiale, plin de imagini de tot felul, uneori prea carnal, alteori mult prea trist. E poezia unui om care traieste sufleteste mult mai mult decat cei pe care ii cunosc, care isi doreste si reuseste sa transmita iubirea. Ce nu mi-a placut mereu la el e ca foloseste uneori mult prea mult metafora, insa asta e frumusetea exprimarii lui si trebuie luat ca atare.
EA şi EL
Cu trupul zvelt, sculptat
de mâini dibace din steiul de bazalt,
Avea picioare lungi şi sânii mici,
pietroşi, cu sfârcuri tari ca nişte nuci,
Bobiţe cristaline în ochii ei înrouraţi, de-albastrul cerului,
aprinse din durere, săgeţi de foc ca raza soarelui,
Şi-un voal de plete-nmiresmat,
ce-acopereau, dorinţe pe chipul ei îmbujorat.
Umbla după iubirea, ce sufletu-i aprinde,
cu palmele-i fierbinţi şi buze tremurânde,
Să-şi sting-un dor,
găsise alinare, sorbind din cupa florilor,
Nectarul dulce-ameţitor,
balsam de inimi, din Olimp, al zeilor.
Vechi leac, de vindecat,
pentru sufletul gol şi-ncătuşat.
Aşa a cunoscut-o el atunci,
când ea s-a întrupat din noaptea cea de tuci.
Din turnul rece fermecat,
ea coborâse, căutând iubirea, cu sufletu-i legat.
TE STRIG… TE CHEM
În marea de cristal, pe o corabie purtată-n vânt, făr’ de compas,
Fără de cârmă, ce-a zvâcnit la bord … cu-n suflet de pripas.
E strigătul meu iubit-o, cel mocnit, ce-a încolţit şi-apoi a răsărit,
Te strigă, nu mai auzi, te cheamă în dansul ploii calde ce-a venit.
Te strig să te găsesc, de pe catarg privind spre orizont necontenit,
S-ajung la tine insulă de fericire, să poposesc în golful cel râvnit.
E strigăt dureros, se rupe în bucăţi chemarea de o furtună din senin,
A-nţepenit corabia în bancul de corali şi moare chemarea de alin .
Te chem să vii din somnul violet de la apus, cu lacrimi de fecioară,
Purtând veşmântul Evei de la mamă, cu ochi-ţi trişti de căprioară.
Te strig tăcut, te strigă muntele sub stratul de omăt acoperit de lanţuri,
Te chem, chemare de neom, de aminal în plasă şi prins în laţuri.
Te chem iubită, te strigă al tău iubit, te chem, te strig din dulce vis,
Să îmi apari din piatra de safir ca ochii tăi, cetina-suflet s-a aprins.
Strig tăcut, te chem să-l stingi, să zbori plutind pe-aripi de fluturi,
Prinţesă dintre valuri, spre dorul mut, ascuns sub nepătrunse scuturi.
IUBIREA ESTE ACEEAŞI
În liniştea din casă adie o boare caldă, cu-n iz de iasomie,
Mă-nvăluie mireasma ei, adusă de prin sud, de pe câmpie,
Cu ea mai vine-un cânt de dor, e jale-n el, despre-o iubire,
Un greieraş ascuns cânta de zor de-a lui şi-a mea nefericire.
De-a lui iubire ce îi arde inima şi o transformă în cenuşă,
E linişte, târziu în noapte, eu îl ascult acum… mutat în uşă.
Pe mine cântul mă pătrunde în adânc, trecându-mă fioriâ,
Şi eu ca el… mai am un dor, e dorul ce mă doare până-n zori.
Cu o chitară, pitit sub tufa de lalele, plantate într-o glastră,
Pasional el cântă, îndrăgostit lulea, la mine sub fereastră,
Despre a lui mică greieriţă, ascunsă sub tufa de bujori,
Micuţă, speriată, cu geană albastră, c-acuşi veni-v-or zori .
Să cânte din suflet liber a lui iubire, de când s-a-nserat,
Nu oboseşte… atât de-ndrăgostit, acum, în lacrimi înecat,
Te răscoleşte şi pe tine om, cu sentimente, ţinute ferecate,
Acolo în inimă secret, un lacăt mare peste sufletul cetate.
Eu mi-aş dori acum să fiu ca el, un spirit liber, neîngrădit,
Şi din rărunchi să pot să-mi strig iubirea, cu glas, spre răsărit,
Dar e o iubire fără viaţă, ascunsă, de mulţi va fi de ne-nţeles,
Între un înger şi un diavol, ce rar… cum să fiu eu… cel ales?
Rămân în noapte pe lângă greieraş, să îl ascult până în zori ,
Cu-a lui poveste de iubire, de-acolo, sub tufa de bujori.
Eu mă voi culca apoi , acum când răsar înflăcărate zori,
Să te aduc în vis pe tine, Dor, fii lângă mine… să nu mai dori!
Mihai Eminescu
Time flows by…
Time flows by, and has passed like rivers
Since that hallowed moment we first saw each other,
Yet I’ll never forget the love we had together,
You miracle, with large eyes and cold fingers.
Oh, come back! To bring words only you can inspire,
Watch over me so your gaze gently lingers,
Let me marvel at this moment that hungers
For those new words you wring from my lyre.
You’re not even aware that when you’re near
A great peace descends to quell my agony,
Just like the silence at the rising of a star;
If I could only see you like a child, smiling up at me,
All the suffering of my life would disappear,
My eyes rekindle, my soul grow within me.
Now it’s autumn…
Now it’s autumn, leaves roam and scatter,
Again the wind flings heavy drops against the glazing;
And you’re reading old letters, tattered and fading
And retrace a whole life-time in just one hour.
With sweet trifles you enjoy such time-wasting,
You’d hate to be disturbed by a tap on the shutter;
For when it’s sleeting outside, it’s so much better
To dream by the fireside, sleepily nodding.
So I stay in my chair, staring into the fire,
Dreaming of old tales and a fairy queen’s sighs;
Around me the mist rises higher and higher;
Suddenly the rustling of silk makes me rise,
Steps so soft, barely touched by the old floor . . .
Then with slender, icy hands you hide my eyes.
John Donne and “Wit”
A great film with Emma Thompson about life, death, and wit.
Holy Sonnets.
X.
Death, be not proud, though some have called thee
Mighty and dreadful, for thou art not so ;
For those, whom thou think’st thou dost overthrow,
Die not, poor Death, nor yet canst thou kill me.
From rest and sleep, which but thy picture[s] be,
Much pleasure, then from thee much more must flow,
And soonest our best men with thee do go,
Rest of their bones, and soul’s delivery.
Thou’rt slave to Fate, chance, kings, and desperate men,
And dost with poison, war, and sickness dwell,
And poppy, or charms can make us sleep as well,
And better than thy stroke ; why swell’st thou then ?
One short sleep past, we wake eternally,
And Death shall be no more ; Death, thou shalt die.
John Milton
