Franz Kafka

Într-o bună dimineaţă, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciu­mate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare. Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace şi, cînd ridica puţin capul, îşi ve­dea abdomenul cafeniu boltit în sus şi divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri ; plapuma abia se mai ţinea să nu alunece cu totul de pe această proeminenţă. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subţiri în comparaţie cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înain­tea ochilor.

«Ce s-a întîmplat cu mine ?» îi trecu prin gînd. Nu era vis. în jur se afla camera lui liniştită — o adevărată cameră omenească, deşi cam mică — cuprinsă între cei patru pereţi pe care-i cunoştea atît de bine. Deasupra mesei, pe care se vedea, împrăştiată, o colecţie de mostre de stofe — căci Samsa era voiajor comercial — sta atîrnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă ilustrată şi o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta o femeie cu căciulită în cap şi cu un boa de blană la gît : femeia şedea drept şi întindea spre privitor un manşon mare de blană, în care îi dispărea întregul braţ, pînă la cot.

Privirea lui Gregor lunecă apoi spre fereastră, şi vremea mohorîtă de afară — căci se auzeau picurile de ploaie ţîrîind pe glaful de tablă — îl făcu profund melancolic. «Ce-ar fi, dacă aş mai trage un pui de somn şi aş uita de toate sminte­lile astea», gîndi el, dar ideea se dovedi întru totul nerealizabilă, deoarece se obişnuise să doarmă pe partea dreaptă şi, în situaţia actuală, nu se putea întoarce în poziţia respectivă. Cu oricîtă forţă căută să se arunce pe partea dreaptă, se rostogolea de fiecare dată îndărăt pe spate, încercă de sute de ori, închizînd ochii pentru a nu fi nevoit să-şi vadă picioarele zvîrcolindu-se, şi renunţă abia în clipa cînd începu să simtă într-o parte o durere uşoară, surdă, pe care n-o cunos­cuse pînă atunci.

«Of, Doamne, gîndi el, ce meserie obositoare mi-am mai ales şi eu ! Zi de zi pe drumuri. Ne­plăcerile afacerilor sînt mult mai nesuferite decît cele din magazinul părintesc de odinioară ; în plus, mai trebuie să îndur şi chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile trenurilor ; mesele neregulate şi proaste, relaţiile cu oamenii, care se schimbă mereu, nu durează şi nu pot deveni nici­odată mai intime. Ducă/se dracului toate astea !» Simţi o uşoară mîncărime pe burtă, deasupra ; se împinse, încet, pe spate, spre tăblia patului, pentru a-şi putea ridica mai bine capul ; zări locul mîncărimii, acoperit cu nişte punctişoare mici, albe, despre care nu ştia ce să creadă ; apoi vru să pipăie locul cu unul din picioare, dar îl trase numaidecît îndărăt, întrucît îl treceau fiori reci de îndată ce-l atingea.

Lunecă îndărăt, în poziţia de mai-nainte. «Sculatul ăsta dis-de-dimineaţă, gîndi el, te tîmpeşte de tot. Omul trebuie să doarmă ca lumea. Alţi voiajori duc o viaţă fără griji, ca nişte cadîne în harem. De pildă, cînd mă reîntorc la birt, în cursul dimineţii, pentru a transcrie comenzile ob­ţinute, îi găsesc pe toţi domnii ăştia abia la micul dejun. Să îndrăznesc eu să fac una ca asta, cu şeful meu ! Aş zbura numaidecît. La urma urmei, cine ştie dacă n-ar fi mai bine pentru mine să se întîmple aşa. Dacă nu m-aş stăpîni, de dragul părinţilor, de mult mi-aş fi dat demisia, m-aş fi prezentat înaintea şefului şi i-aş fi spus părerea mea pe şleau. Şi sînt sigur că ar fi căzut de pe pupitru ! Ce manieră ciudată mai e şi asta, să te aşezi cu fundul pe pupitru şi să vorbeşti de la înălţimea aceea cu salariatul, care trebuie să se dea cît poate mai aproape,  deoarece şeful este surd. Ei, dar nu e pierdută cu totul orice spe­ranţa ; cînd voi avea, odată, strînşi laolaltă toţi banii pentru a putea plăti datoria părinţilor mei faţă de el — s-ar putea să mai dureze vreo cinci-şase ani pînă atunci — am să fac neapărat şi acest lucru. Şi apoi să vezi, ce mai viaţă ! Deo­camdată, fireşte, trebuie să mă scol numaidecît, întrucît trenul meu pleacă la cinci.»

Advertisements

Edgar Allan Poe

Sunase miezul nopţii, pierdut în cugetare,
Mai răsfoiam volume, uitate şi bizare,
Când cineva la uşe bătu uşor, uşor.
Era cam prin Decembrie, murindul foc, din umbre
Fantastice pe ziduri, svârlea contururi sumbre,
Iar eu cătam, zădarnic, în cărţi vreun ajutor.
La chinurile mele, la vechiul meu amor
La dânsa, tot la dânsa zbura a mea gândire,
La palida Lenora, a cărei strălucire
În lume n-are seamăn, şi căreia, în cer,
Chiar îngerii, Lenora îi zic. Dar ce mister,
Căci totul, chiar mişcarea perdelei de mătase,
O straşnică teroare în nervii mei băgase,
Şi ca să-mi ţin curajul, în mine singur zic:
“O fi vr’o cunoştinţă şi altceva nimic!”
Şi fără-a pierde vreme, strigai: “Vă cer iertare,
“Aproape adormisem când aţi bătut,
Şi-n stare n-am fost s-aud şi ápoi băteaţi încet de tot!”
Deschid, mă uit, dar nimeni, şi să pătrund nu pot
A nopţii întunecime. Ce vis ciudat mă-nşeală?
Strigai încet: Lenora!” Ecoul, cu sfială
Repetă scumpul nume, şi altceva nimic!
Am reintrat în casă, dar făr’ a pierde vreme
Acelaşi sunet vine, din nou să mă recheme.
Bătaia era clară. De astă dată-mi zic:
“S-aude la fereastră, acuma, deci, urmează
“Să luminăm misterul ce-atât mă torturează,
“Şi să vedem, nu-i vântul?…” Deschid, un corb măreţ,
Bătând frumos din aripi, se năpusti în casă,
Şi fără plecăciune, ca un baron se lasă
Pe bustul divei Pallas, privindu-mă-ndrăzneţ.

În faţa unui oaspe cu mutră de cucernic,
Şi negru ca ebenul, cercasem în zadar
Să stăpânesc un zâmbet, apoi, cu glas puternic,
Strigai: “Pe ţărmii nopţii ce nume prinţiar
Ai tu?” El, la-ntrebare, răspunse: “Niciodată!”

Răspunsul, pentru mine, era fără-nţeles,
Şi cine-avu prilejul a întâlni vreodată
O pasăre lugubră, şi noaptea mai ales
Când este în putere, să şadă cocoţată
Pe bustul divei Pallas, s-o cheme “Niciodată!”

Dar corbul numai două cuvinte-avu de zis
Şi parcă-ntregu-i suflet în ele şi-a închis!
Atunci şoptii: “Mulţi alţii s-au dus de lângă mine,
“Din cei iubiţi; ca mâine şi dânsul va zbura.
“Şi dânsul se va prinde în tristele ruine,
“Ca stolul de iluzii ce-atât mă-nconjura!”
Iar pasărea sinistră răspunse: “Niciodată!”

Desigur, aste vorbe le-a învăţat vreodată
De la un om de soartă şi ceruri prigonit,
Un om fără iluzii şi-atâta de zdrobit
Încât, văzându-şi viaţa de soartă blestemată,
Nu mai putea să spere în lume: “Niciodată!”
Trăsei, în a lui faţă, un scaun şi-ncercai
Să aflu ce-nţelege o pasăre ciudată
Şi slabă, şi stingheră, şi tristă, fără grai,
Printr-un refren ce vecinic răsună: “Niciodată!”

Nu-i mai vorbii, căci ochii ca flacăra-i ardeau
Şi cu săgeţi nestinse în suflet mă izbeau.
Şi ca să-i aflu gândul, am stat în nemişcare
Pe scaunul de plisă, albastru-violet,
Pe care se răsfrânge lumina-ncet încet,
Lumina sepulcrală din lampa suspendată,
Ce n-o va mai aprinde Lenora: “Niciodată!”

Atunci oftai mai liber, părea că prin văzduh
Pluteşte ca parfumul, al îngerilor duh;
“Oh! Crud şi mizerabil! – strigai atuncia – Domnul
Din toată omenirea pe mine m-a ales?
Oh! Bea, fără nesaţiu, divinul Nephemés
Şi uită pe Lenora, pe scumpa răposată!”
Iar corbul, grav şi rece, răspunse: “Niciodată!”

“Profete sau mai bine tu pasăre-a pieirii,
“Tu pasăre sau demon, în numele iubirii,
“Fiindcă Satan te mână în casa-mi dezolată,
“Răspunde-mi se mai află balsamuri la Gadei?”
Dar pasărea lugubră răspunse: “Niciodată!”

“Tu pasăre sau demon, profet, te jur pe zei,
“Pe zeii-n care credem şi eu şi tu cu mine,
“Oh, spune, al meu suflet aşteaptă de la tine.
“Voi mai vedea în ceruri pe tânăra curată,
“Lenora?” Însă corbul răspunse: “Niciodată!”
“Te du, răcnii atuncea, şi lasă-mă, te du
“Acolo unde Pluton, azilul îţi dădu.
“Un fulg să nu rămână din carnea-ţi blestemată,
“Să-mi mai aducă-aminte minciuna ce mi-ai spus.
“Mă lasă-n pustnicie, atâta am de spus.”
Dar corbul şi acuma răspunde: “Niciodată!”

Şi corbul, mut şi rece, cu aripile grele,
Pe bustul divei Pallas, deasupra uşii mele,
Încremenit rămase, iar ochii lui de foc
Lucesc ca ai Satanei şi al luminii joc,
Pe scânduri îi răsfrânge lumina blestemată,
Ce nu se va mai şterge acum şi “Niciodată!”

George Orwell

― Tovarăşi, aţi auzit deja despre visul ciudat pe care l-am avut azi-noapte. Dar am să vorbesc despre vis mai tîrziu. Am altceva de spus la început. Nu cred, tovarăşi, să mai am multe zile de trăit printre voi şi, înainte de a muri, socotesc de datoria mea să vă împărtăşesc înţelepciunea pe care am acumulat-o pînă acum. Am avut o viaţă lungă, am avut mult timp de gîndire pe cînd stăteam singur în cocina mea şi cred că pot spune că am înţeles natura vieţii pe acest pămînt mai bine ca oricare alt animal din ziua de azi. Acestea sînt lucrurile despre care vreau să vă vorbesc. Deci, tovarăşi, care este natura acestei vieţi a noastre? Să privim lucrurile în faţă: vieţile noastre sînt mizere, pline de trudă şi scurte. Ne naştem, primim exact atîta hrană cît să nu murim, iar aceia din­tre noi care sînt capabili s-o facă, sînt obligaţi să muncească pînă la ultima fărîmă de energie; şi, în clipa cînd foloasele pe care le aducem se sfîrşesc, sîn­tem măcelăriţi cu o cruzime înfiorătoare. Nici un ani­mal din Anglia nu cunoaşte ce sînt acelea fericirea sau tihna, după ce împlineşte vîrsta de un an. Nici un animal din Anglia nu este liber. Viaţa unui animal înseamnă mizerie şi sclavie: iată adevărul curat.

Dar, oare, asta ţine, pur şi simplu, de natura lu­crurilor? Se petrece, oare, acest lucru pentru că ţara asta a noastră este atît de săracă, încît nu se poate asigura o viaţă decentă celor care trăiesc în ea? Nu, tovarăşi, de o mie de ori nu! Pămîntul Angliei este fertil, clima ei este bună, ea e capabilă să ofere hrană din abundenţă unui număr de animale enorm faţă de cele care o locuiesc astăzi. Numai ferma asta a noas­tră ar putea întreţine o duzină de cai, douăzeci de vaci, sute de oi ― toate trăind într-un confort şi o demnitate care astăzi sînt aproape de neimaginat. Pentru ce, atunci, continuăm să trăim în aceste con­diţii de mizerie? Pentru că aproape întregul produs al muncii noastre ne este furat de fiinţele omeneşti. Iată, tovarăşi, răspunsul la toate problemele noastre. El se rezumă la un singur cuvînt: OMUL! Omul este singurul nostru duşman adevărat. Scoateţi Omul din scenă şi cauza fundamentală a foametei şi a muncii excesive este abolită pentru totdeauna.

Omul este singura fiinţă care consumă fără să producă. El nu dă lapte, nu face ouă, e prea slab ca să tragă plugul, nu poate fugi destul de repede ca să prindă iepuri. Cu toate astea, el e stăpîn peste toate animalele. El le pune la muncă şi le dă înapoi abia cît le este necesar ca să nu moară de foame; restul păstrează pentru el. Munca noastră este cea care lucrează pămîntul, balega noastră este cea care-l fertili­zează şi, totuşi, care dintre noi posedă mai mult decît propria-i piele? Voi, vacilor pe care vă văd în faţa mea, cîte mii de litri de lapte aţi dat anul trecut? Şi ce s-a-ntîmplat cu laptele acela care ar fi trebuit să hrănească viţeii voştri ca să crească puternici? Pînă la ultimul strop s-a scurs pe gîtlejurile duşmanilor noştri. Iar voi, găinilor, cîte ouă aţi făcut anul acesta şi cîte din aceste ouă au ajuns să dea pui? Toate cele­lalte au ajuns la piaţă ca să aducă bani lui Jones şi oamenilor lui. Şi tu, Clover, unde sînt cei patru mînji pe care i-ai născut şi care ar fi trebuit să-ţi fie sprijin şi bucurie la bătrîneţe? Fiecare a fost vîndut cînd a împlinit un an ― pe nici unul n-ai să-l mai vezi vreo­dată. Ca răsplată pentru cele patru naşteri şi pentru toată munca ta pe cîmp, ce ai altceva, afară de raţii şi de un loc în grajd?

Şi nici măcar vieţile de mizerie pe care le ducem nu ni se permite să le trăim pînă la soroacele lor na­turale. În ceea ce mă priveşte, nu mă plîng, pentru că fac parte dintre cei norocoşi. Am doisprezece ani şi am avut peste patru sute de copii. Aceasta este viaţa naturală a unui porc. Dar nici un animal nu scapă de cruzimea cuţitului pînă la urmă. Voi, porcii cei tineri îngrăşaţi pentru tăiere, pe care vă văd stînd în faţa mea, toţi o să vă sfîrşiţi vieţile urlînd, pe butuc, în mai puţin de un an. La această oroare toţi sîntem si­liţi să ajungem ― vaci, porci, găini, oi, toată lumea. Nici măcar caii sau cîinii nu au o soartă mai bună. Pe tine, Boxer, chiar în ziua cînd muşchii ăia tari ai tăi or să-şi piardă puterea, Jones o să te vîndă tăieto­rului de cai, care o să-ţi taie beregata şi o să te fiarbă pentru cîinii de vînătoare. Iar cîinilor, cînd îmbătrî­nesc şi le cad dinţii, Jones le leagă cîte o cărămidă de gît şi îi îneacă în iaz.

Şi atunci, tovarăşi, nu e la fel de limpede ca lu­mina zilei că tot răul acestei vieţi a noastre izvorăşte din tirania fiinţelor omeneşti? Numai dacă scăpăm de Om, numai atunci produsul muncii noastre o să ne aparţină. Aproape peste noapte putem deveni bogaţi şi liberi. Şi atunci, ce trebuie să facem? Ce? Să mun­cim zi şi noapte, trup şi suflet, pentru răsturnarea ra­sei omeneşti! Iată mesajul meu către voi, tovarăşi: REVOLUŢIE! Nu ştiu cînd o să vină această revolu­ţie, poate într-o săptămînă, poate într-o sută de ani, dar ştiu, la fel de sigur cum văd paiele astea sub pi­cioarele mele, că, mai devreme sau mai tîrziu, se va face dreptate. Fixaţi-vă acest lucru în minţi, tovarăşi, în puţinul care v-a mai rămas de trăit! Şi, mai mult decît orice, transmiteţi acest mesaj al meu celor ce vor veni după voi, aşa încît generaţiile viitoare să ducă mai departe lupta, pînă la victorie.

Şi nu uitaţi, tovarăşi, că hotărîrea nu trebuie să vă părăsească niciodată. Nici un argument să nu vă rătăcească. Nu ascultaţi niciodată cînd o să vi se spună că omul şi animalele au interese comune şi că prosperitatea unuia înseamnă prosperitatea celorlalte. Toate astea sînt minciuni. Omul nu serveşte nicio­dată interesele vreunei alte creaturi, în afară de el în­suşi. Iar între noi, animalele, să fie o unitate perfectă, o tovărăşie perfectă în luptă. Toţi oamenii sînt duş­mani. Toate animalele sînt tovarăşe!

În acel moment izbucni o gălăgie cumplită. În timp ce Seniorul vorbea, patru şobolani mari. se tîrî­seră afară din găurile lor şi stăteau pe labele din spate, ascultîndu-i. Cîinii îi zăriră dintr-o ochire şi doar printr-un salt fulgerător înspre găuri izbutiră şo­bolanii să scape cu viaţă. Seniorul îşi înalţă copita pentru a face linişte:

― Tovarăşi, zise el, iată o problemă care trebuie rezolvată. Animalele sălbatice, cum ar fi şobolanii şi iepurii de cîmp ― sînt ele prietenii ori duşmanii noştri? Să supunem la vot. Pun în faţa adunării această întrebare: sînt şobolanii tovarăşi?

Votul hotărî imediat, cu o majoritate covîrşitoare, că şobolanii erau tovarăşi. Numai patru dintre ani­male se împotriviră, cei trei cîini plus pisica, descope­rită, însă, mai tîrziu, că votase şi pro şi contra. Se­niorul continuă:

― Mai am puţine lucruri de spus. Repet: nu vă uitaţi niciodată datoria de duşmănie faţă de Om şi toate cele legate de el. Oricine merge pe patru pi­cioare, sau are aripi, este prieten. Oricine merge pe două picioare este duşman. Şi ţineţi minte şi faptul că, luptînd împotriva Omului, nu trebuie să ajungem să semănăm cu el. Chiar după ce l-aţi învins, nu-i adoptaţi viciile. Nici un animal nu trebuie să trăiască vreodată într-o casă, sau să doarmă într-un pat, sau să poarte haine, sau să bea alcool, sau să fumeze tu­tun, sau să se atingă de bani, sau să se angajeze în comerţ. Toate obiceiurile Omului sînt rele. Şi, mai mult decît orice altceva, nici un animal nu trebuie vreodată să fie stăpîn peste alte fiinţe ca şi el. Slabe ori puternice, inteligente ori simple, noi, animalele, sîntem fraţi. Nici un animal nu trebuie vreodată să ucidă vreun alt animal. Toate animalele sînt egale.

Jerome K Jerome

Revenind la călătoria de acum, nu s-a petrecut nimic deosebit: am vâslit cu putere până nu departe de insula Monkey, unde ne-am oprit ca să prân­zim. Am început cu frip­tură rece de vacă, dar am descoperit că uitasem să lu­ăm muştar. Nu cred că înainte sau după aceea am simţit vreo­dată atât de mult lipsa muştarului! În general nu mă prea omor după muştar şi îl întrebu­inţez foarte rar, dar atunci aş fi fost în stare să-l plătesc cu universuri.

Nu ştiu câte universuri sunt în cosmos, dar omul care în clipa aceea mi-ar fi adus o linguriţă cu muştar le-ar fi pri­mit pe toate din partea mea. Aşa sunt eu, nu mai ţin cont de nimic când vreau un lucru şi nu pot să-l capăt.

Şi Harris declară că ar da soarele de pe cer pentru o linguriţă cu muştar. Grozavă afacere ar fi făcut cel care ar fi trecut pe-acolo cu un borcan cu muştar — zău, i-ar fi pus Dumnezeu mâna în cap, pentru tot restul vieţii!

Şi totuşi! Sunt sigur că nici Harris şi nici eu n-am mai fi încheiat târgul după ce-am fi căpătat muştarul. Facem oferte din acestea extravagante în mo­mente de tulburare sufletească, dar desigur că atunci când stăm să ne gândim, ne dăm seama cât de nepotrivite sunt în raport cu valoarea lucrului râvnit. Am auzit odată pe un om care urca un munte în Elveţia spunând că ar da orice pentru o halbă cu bere, iar când a dat de o cabană mică, în care se găsea bere, a făcut un tărăboi nemaipomenit pentru că i-au pus la soco­teală cinci franci sticla cu bere Bass. Omul a declarat că e un abuz scandalos şi s-a grăbit să informeze despre asta ziarul Times.

Din pricina absenţei muştarului, o umbră de melan­colie a pus stăpânire pe barcă. Am mâncat friptura în tăcere. Existenţa ni se părea goală şi neinte­resantă. Ne gândeam la zilele fericite ale copilăriei şi am oftat. Totuşi, parcă ne-am mai înveselit când a apărut torta cu mere, iar când George a scos din fundul coşului o conservă cu ananas dând-o de-a dura prin barcă, am simţit că în definitiv şi la urma urmei viaţa merită să fie trăită.

Toţi trei suntem înnebuniţi după ananas. Ne-am uitat la poza de pe cutie şi ne-am gândit la suc. Ne-am zâmbit unul altuia şi Harris a pregătit o lingu­ră.

Am căutat apoi cheia de deschis conserve. Am răs­colit tot coşul. Am sco­tocit prin valize, am ridicat scândurile de pe fundul bărcii. Am scos toate lu­crurile pe mal şi le-am scuturat, dar cheia de conserve ia-o de unde nu-i! Har­ris a încercat atunci să desfacă cutia cu briceagul, dar a rupt lama şi s-a tăiat adânc, iar George a căutat să facă acelaşi lucru cu foarfecă, dar foarfecă a zburat şi n-a lipsit mult să-l orbească. În timp ce-şi pansau rănile, eu am încercat să găuresc cutia cu vârful căngii, dar cangea a alunecat şi m-a zvâr­lit între barcă şi mal, în şaizeci de centimetri de apă mocirloasă, în timp ce cutia mi-a scăpat din mână, nevătă­mată, dar a spart o ceaşcă de ceai.

Ne-au apucat năbădăile pe toţi. Am dus conserva pe mal, Harris a plecat pe câmp în căutarea unei pietre ascuţite, iar eu m-am întors în barcă şi am luat catargul. George ţinea conserva, Harris ţinea piatra cu partea ascuţită spre cutie, iar eu am apucat catargul cu nădejde, l-am ridicat cât de sus am putut, mi-am adunat toate puterile şi am izbit cu sete.

Pălăria de paie a lui George i-a salvat viaţa în ziua aceea. O mai păstrea­ză şi acum (mai bine zis, păstrează ce-a mai rămas din ea) şi în serile lungi de iarnă, când se aprind pipele şi prietenii povestesc câte una gogonată despre primejdiile prin care au trecut cândva, George o ia din cui, o trece din mână în mână şi înfricoşătoarea poveste e luată de la început, cu înflorituri noi de fiecare dată.

Harris a scăpat numai cu o simplă rană. După isprava asta, am luat eu singur cutia şi am ciocănit-o cu catargul până n-am mai putut — eram zdro­bit şi fizic şi moral. Apoi a trecut Harris la rând.

Am bătut-o noi doi până când am turtit-o de-a binelea, am redus-o la cub, i-am dat toate formele geometrice cunoscute, dar nu am izbutit s-o gău­rim. Acum trebuia George să-şi încerce norocul. S-a dus întins la cutie, a ciocănit-o şi a judecat-o, până când cutia a luat o formă atât de stranie, atât de hidoasă, atât de nepământeană în sluţe­nia ei respingătoare, încât omul s-a speriat şi a aruncat catar­gul cât colo. Ne-am aşezat apoi toţi trei în jurul ei, pe iarbă, şi am contemplat-o.

Într-un loc al cutiei se formase o îndoitură care aducea a rânjet ome­nesc. N-am mai putut răbda şi ocara asta. Harris s-a năpustit asupra ei, a agitat-o în aer şi a azvârlit-o hăt departe, în mijlocul apei, iar în timp ce cutia se ducea la fund, noi o huiduiam şi o împroşcam cu blesteme. Apoi ne-am urcat în barcă şi am vâslit de zor, ca să ne înde­părtăm cât mai repede de lo­cul acela blestemat. Nu ne-am oprit până când n-am ajuns la Maidenhead

A.P. Cehov

ANIA (rîzlnd): Ii mulţumesc trecătorului că a speriat-o pe Varia. Acum sîntem singuri.

TROFIMOV: Varia se teme să nu ne îndrăgostim unul de altul şi se ţine toată ziua de noi. Cu mintea ei strimtă, ea nu poate înţelege că noi sîntem mai presus de dragoste, că năzuim să ne ridicăm peste tot ce e meschin şi trecător, peste tot ceea ce ne împiedică să fim liberi şi fericiţi. Iată adevăratul înţeles şi ţelul vieţii noastre înainte! Nimic nu ne va opri să ne urmăm calea spre steaua ce străluceşte aprinsă în depărtare. Inainte deci, să nu rămîneţi în urmă, prieteni!

ANIA (bătind din palme): Ce frumos vorbeşti! (Pauză.) Ce minunat e azi aici!

TROFIMOV: Da, vremea e frumoasă.

ANIA: Ce-ai făcut din mine, Petea? Simt că nu mai ţin la livada de vişini ca pînă acum! Cît mi-era de dragă îna­inte! Mi se părea că pe pămînt nu-i alt loc mai frumos ca livada noastră.

TROFIMOV: Toată Rusia e livada noastră. Pămîntul e mare şi frumos şi are multe locuri minunate. (Pauză.) Gîndeşte-te numai, Ania, că bunicul dumitale, străbunicul şi toţi strămoşii dumitale au fost boieri, stăpîni peste robi, peste suflete vii. Nu simţi cum sufletele astea te privesc din fiecare vişin din livadă, din fiecare frunză, din fiecare trunchi? Nu le-auzi glasurile? Aţi fost stăpîni peste sufle­te vii şi asta v-a stricat într-atît pe toţi, toţi care au trăit înainte şi care trăiesc şi acum, încît nici mama dumi­tale, nici dumneata, nici unchiul dumitale nu băgaţi de seamă că trăiţi pe datorie, pe spinarea altora, pe socoteala acelora pe care nici nu-i lăsaţi măcar să vă intre în casă! Noi am rămas în urmă cu cel puţin două sute de ani, nu am făcut încă nimic, nu avem încă un gînd limpede despre trecutul nostru. Noi filozofăm doar, ne plîngem de plicti­seală şi bem vodcă. Vezi, e atît de limpede că pentru a în­cepe să trăieşti cu adevărat trebuie mai întîi să-ţi răscumperi trecutul, să isprăveşti cu el! Şi nu poţi să-l răscumperi decît prin suferinţă, printr-o muncă uriaşă şi neîntreruptă, înţelege asta, Ania!

ANIA: Casa în care trăim nu mai e de mult a noastră şi eu am să plec din ea, îţi dau cuvîntul meu!

TROFIMOV: Dacă ai cheile casei, aruncă-le în fîntînă şi pleacă. Fii liberă ca vîntul!

ANIA   (entuziasmată): Cîtă dreptate ai!

TROFIMOV: Crede-mă, Ania, crede-mă! N-am încă trei­zeci de ani, sînt tînăr, sînt încă student, dar am îndurat atîtea! Cum vine iarna, sînt flămînd, bolnav, neliniştit, sărac, ca un cerşetor. Şi pe-unde nu m-a mînat soarta? Unde n-am fost! Şi totuşi, întotdeauna, zi şi noapte, în fiecare clipă, sufletul meu a fost plin de presimţiri nelămurite. Eu presimt fericirea, Ania, o văd de pe acum… ANIA (visătoare): Răsare luna.

(Se aude Epihodov cintînd din chitară acelaşi cîntec trist. Răsare luna. Undeva, langă plopi, Varia o caută pe   Ania şi-o  strigă:   „Ania,   unde   eşti?”)

TROFIMOV:  Da.  Răsare luna.   (Pauză.) Iată fericirea! Uite-o, vine, se apropie tot mai mult, tot mai mult, îi aud paşii. Şi chiar dacă noi n-o vom vedea, n-o vom cunoaşte, n-are nici o importanţă… Vor vedea-o alţii! /Glasul  Variei: „Ania, unde eşti?”

TROFIMOV: Iar Varia!  (Supărat.) E revoltător!

ANIA: Ce să-i faci? Haidem la rîu. Acolo e bine!

TROFIMOV: Să mergem!

Henrik Ibsen

DOAMNA ALVING (aplecîndu-se spre el) : A fost o închipuire nebună a ta, Osvald. Numai închipuire. Acum te vei odihni. Aici, la mama ta, scumpul meu copil. Vei căpăta orice vei dori, la un singur semn, ca pe vremea cînd erai mic. Vezi ? Accesul a trecut. A trecut foarte repede. Ştiam bine că va trece. Şi vom avea o zi atît de frumoasă, Osvald, dragul meu, o vreme cu soare. Acum o să-ţi vezi căminul într-o lumină mai bună.

(Se duce   la masă  şi stinge   lampa. Răsare  soarele. In fund se zăresc gheţarul şi piscurile în lumina însorită a dimineţii.)

OSVALD (sade în fotoliu, cu spatele spre fund, fără a se mişca. Apoi, deodată) : Mamă, dă-mi soarele !

DOAMNA ALVING (la masă, privindu-l uluită) : Ce-ai spus, dragul meu ?

OSVALD (repetă cu glas domol) :  Soarele !  Soarele !

DOAMNA ALVING (ducîndu-se Ungă el) : Ce-i cu tine, Osvald ? (Osvald pare că se ghemuieşte pe fotoliu; i se moaie toţi muşchii; faţa lui nu are nici o expresie ; ochii privesc înceţoşaţi. Doamna Alving tremură de groază.) Ce ai, Osvald ? (Cade în genunchi lingă el şi îl scutură.) Os­vald ! Osvald ! Uită-te la mine !  Nu mă recunoşti ?

OSVALD (cu glas domol, ca şi mai înainte) : Soarele ! Soarele !

Hermann Hesse

„Ascultă mă cu atenţie, dragul meu, ascultă mă cu atenţie! Pă¬că¬tosul acesta care sunt eu sau eşti tu este un păcătos care, odată şi odată, va fi din nou Brahma, va ajunge odată şi odată în Nirvana şi se va transforma într un Buddha – şi acum fii atent: acest «odată şi odată» nu este decât o amăgire, nu este decât o pildă! Păcătosul nu se află pe calea lui Buddha, el nu este supus evoluţiei, cu toate că gândi¬rea noastră nu ştie cum să şi reprezinte lucrurile acestea în alt chip. Nu, ci acum, astăzi, în orice păcătos sălăşluieşte deja viitorul Buddha, tot viitorul său este deja prezent, iar tu trebuie să întrezăreşti cu evlavie în el, în tine, în fiecare dintre noi un virtual Buddha, ascuns, aflat în devenire. Lumea, prietene Govinda, nu este imperfectă, sau pornită pe drumul lent al desăvârşirii: nu, ea este desăvârşită în orice moment, orice păcat poartă în sine germenele iertării, toţi copilaşii poartă deja în ei pe bătrâni, toţi sugarii poartă în ei moartea, toţi muritorii poartă în ei viaţa veşnică. Nici un om nu are posibilitatea de a vedea cât a parcurs deja un alt om din drumul său, într un hoţ şi într un jucător de zaruri stă gata să iasă la iveală un Buddha, într un brahman stă gata să se ivească un hoţ. Prin meditare profundă avem posibilitatea de a anula timpul, de a vedea toată viaţa trecută, prezen¬tă şi viitoare în simultaneitatea ei, iar în acest caz toate sunt bune şi la locul lor, totul este desăvârşit, totul este Brah¬man. De aceea mie mi se pare că toate câte există pe lume sunt bune şi la locul lor, toate mi se par aşa, atât moartea cât şi viaţa, atât păcatul cât şi dumnezeirea, atât inteligenţa cât şi nebunia, toate trebuie să fie astfel, toate nu au ne¬voie decât de încuviinţarea mea, decât de bunăvoinţa mea, de acor¬dul meu plin de dragoste, iar pentru mine e bine aşa, în felul acesta toate îmi sunt de folos şi nu mi dău¬nează niciodată. Pe pielea mea şi în sufletul meu mi a fost dat să aflu că am avut o mare nevoie de pă¬cat, am avut o mare nevoie de plăceri, de alergătura după averi, de deşertăciune şi am avut nevoie de disperarea cea mai ruşinoasă pen¬tru ca să renunţ la împotrivire, pentru a învăţa cum să iubesc lumea, cum să nu o mai compar cu nici un fel de lume dorită şi imaginată de mine, cu nici un fel de desăvârşire închipuită de mine, ci să o las aşa cum este ea şi să o iubesc şi să mă bucur că i aparţin. – Iată, o, Go¬vin¬da câteva dintre gândurile care mi au trecut prin minte.”


Samuel Beckett

Acest blog a fost creat pt a ajuta cultura, cea pe care o stiu eu si pe care o pretuiesc atat, sa fie raspandita sau, macar, sa nasca idei in mintile celor care intra aici. Asa deci, rataciti printre atatea muzici si cuvinte scrise, oarecum fara rost, se reintoarce la originile crearii sale.

ESTRAGON (neliniştit): Şi noi?

VLADIMIR:  Poftim?

ESTRAGON: Am zis, şi noi?

VLADIMIR: Nu înţeleg.

ESTRAGON: Care e rolul nostru în toate astea?

VLADIMIR: Rolul nostru?

ESTRAGON: Nu te pripi.

VLADIMIR: Rolul nostru? Cel care cere.

ESTRAGON: Pînă acolo am ajuns?

VLADIMIR: Domnul are vreo reclamaţie de făcut?

ESTRAGON: Nu mai avem drepturi?

Rîsul lui Vladimir, pe care şi-l întrerupe brusc ca mai înainte. Acelaşi joc, minus zîmbetul.

VLADIMIR.: M-ai face să rîd, dacă aş avea nevoie.

ESTRAGON: Le-am pierdut?

VLADIMIR (răspicat): Le-am dat pe nimic.

Tăcere.   Rămîn  neclintiţi,  cu  braţele atîrnate, cu capul în piept, cu genunchii frînţi.

ESTRAGON (slab): Nu   sîntem   legaţi? (Scurtă  pauză.) Ai?

VLADIMIR (ridicînd mîna): Ascultă! Ascultă amîndoi înţepeniţi grotesc.

ESTRAGON: Nu aud nimic.

VLADIMIR:   Ssst! (Ascultă  amândoi.  Estragon  îşi pierde echilibrul, e cît pe-aci să cadă. Se agaţă de  braţul  lui

Vladimir, care se clatină. Ascultă amîndoi, înghesuiţi unul în altul, ochi în ochi.) Nici eu.

Oftat   de   uşurare.   Destindere.   Se   depărtează unul de altul.

ESTRAGON: Mi-ai făcut frică.
VLADIMIR: Am crezut că e el.
ESTRAGON: Cine?
VLADIMIR: Godot.
ESTRAGON: Ph! Vîntul prin trestii.
VLADIMIR: Aş fi jurat că sînt strigăte.
ESTRAGON: Şi de ce ar fi strigat el?
VLADIMIR: După cal.
Tăcere.

ESTRAGON: Să ne cărăm.

VLADIMIR: Unde? (Scurtă pauză.) Poate că în seara asta o să ne culcăm la el, la căldurică, la loc uscat, cu burta plină, pe paie. Merită să aşteptăm. Nu?

ESTRAGON: Nu toată noaptea.

VLADIMIR: E încă ziuă.

Tăcere.


Oscar Wilde – Portretul lui Dorian Gray

In seara asta mi s-a facut dor de o carte ecranizata si primul roman la care m-am gandit a fost “Portretul lui Dorian Gray” de Oscar Wilde. O sa il caut in seara asta si maine o sa-l vad. Il recomand tuturor iubitorilor de carte sau de film, insa e de preferat varianta filmata in 1976 de BBC oricarei alte variante moderne. Unei carti clasice i se potriveste un film clasic, cel putin asta e parerea mea. In primul rand accentul britanic e mult mai pregnant (ceea ce-mi place la nebunie), iar in al doilea rand, personajele au culoarea epocii in care a trait Oscar Wilde.

“- E cea mai buna dintre operele tale, Basil, cel mai bun lucru pe care l-ai facut vreodata, spuse lordul Henry languros. Trebuie sa-l trimiti neaparat la Grosvenor anul viitor. Salile Academiei sunt mult prea mari si vulgare. Ori de cate ori m-am dus acolo, fie ca erau prea multi oameni si nu puteam vedea tablourile, ceea ce mi se pare oribil, fie ca erau atat de multe tablouri incat nu-i puteam vedea pe oameni, ceea ce e si mai rau. Grosvenor este intr-adevar singurul loc agreabil.

– Nu cred ca-l voi trimite undeva, raspunse el dandu-si capul pe spate in felul acela ciudat care starnea rasul prietenilor lui de la Oxford. Nu, nu vreau sa-l trimit nicaieri.

Lordul Henry isi ridica pleoapele si, printre cercurile albastre de fum incolacindu-se in rotocoale ciudate care se ridicau din tigara de opium, il privi cu uimire.

– Sa nu-l trimiti nicaieri? Dar de ce, ma rog, dragul meu, de ce? Ai vreun motiv anume? Ce tipi ciudati mai sunteti si voi, pictorii! Faceti totul pentru a castiga un renume si, in momentul in care il aveti, se pare ca vreti sa scapai de el. Te porti prosteste, pentru ca un singur lucru e mai rau decat a se vorbi de tine, anume, acela de a nu se vorbi de tine. Un portret ca acesta te-ar plasa peste oricare din tinerii Angliei si i-ar face pe batrani gelosi, daca sunt cumva capabili de emotii.

– Stiu ca o sa razi de mine, raspunse el, dar chiar nu-l pot expune. Am pus prea mult din mine in acest portret…”