Într-o bună dimineaţă, cînd Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gînganie înspăimîntătoare. Zăcea întins pe spatele său tare ca o carapace şi, cînd ridica puţin capul, îşi vedea abdomenul cafeniu boltit în sus şi divizat în segmente rigide, de forma unor arcuri ; plapuma abia se mai ţinea să nu alunece cu totul de pe această proeminenţă. Nenumăratele lui picioare, jalnic de subţiri în comparaţie cu dimensiunile sale de altădată, îi tremurau, neajutorate, înaintea ochilor.
«Ce s-a întîmplat cu mine ?» îi trecu prin gînd. Nu era vis. în jur se afla camera lui liniştită — o adevărată cameră omenească, deşi cam mică — cuprinsă între cei patru pereţi pe care-i cunoştea atît de bine. Deasupra mesei, pe care se vedea, împrăştiată, o colecţie de mostre de stofe — căci Samsa era voiajor comercial — sta atîrnată fotografia ce-o tăiase deunăzi dintr-o revistă ilustrată şi o pusese într-o ramă frumoasă, aurită. Reprezenta o femeie cu căciulită în cap şi cu un boa de blană la gît : femeia şedea drept şi întindea spre privitor un manşon mare de blană, în care îi dispărea întregul braţ, pînă la cot.
Privirea lui Gregor lunecă apoi spre fereastră, şi vremea mohorîtă de afară — căci se auzeau picurile de ploaie ţîrîind pe glaful de tablă — îl făcu profund melancolic. «Ce-ar fi, dacă aş mai trage un pui de somn şi aş uita de toate smintelile astea», gîndi el, dar ideea se dovedi întru totul nerealizabilă, deoarece se obişnuise să doarmă pe partea dreaptă şi, în situaţia actuală, nu se putea întoarce în poziţia respectivă. Cu oricîtă forţă căută să se arunce pe partea dreaptă, se rostogolea de fiecare dată îndărăt pe spate, încercă de sute de ori, închizînd ochii pentru a nu fi nevoit să-şi vadă picioarele zvîrcolindu-se, şi renunţă abia în clipa cînd începu să simtă într-o parte o durere uşoară, surdă, pe care n-o cunoscuse pînă atunci.
«Of, Doamne, gîndi el, ce meserie obositoare mi-am mai ales şi eu ! Zi de zi pe drumuri. Neplăcerile afacerilor sînt mult mai nesuferite decît cele din magazinul părintesc de odinioară ; în plus, mai trebuie să îndur şi chinul voiajurilor, grija de a nu pierde legăturile trenurilor ; mesele neregulate şi proaste, relaţiile cu oamenii, care se schimbă mereu, nu durează şi nu pot deveni niciodată mai intime. Ducă/se dracului toate astea !» Simţi o uşoară mîncărime pe burtă, deasupra ; se împinse, încet, pe spate, spre tăblia patului, pentru a-şi putea ridica mai bine capul ; zări locul mîncărimii, acoperit cu nişte punctişoare mici, albe, despre care nu ştia ce să creadă ; apoi vru să pipăie locul cu unul din picioare, dar îl trase numaidecît îndărăt, întrucît îl treceau fiori reci de îndată ce-l atingea.
Lunecă îndărăt, în poziţia de mai-nainte. «Sculatul ăsta dis-de-dimineaţă, gîndi el, te tîmpeşte de tot. Omul trebuie să doarmă ca lumea. Alţi voiajori duc o viaţă fără griji, ca nişte cadîne în harem. De pildă, cînd mă reîntorc la birt, în cursul dimineţii, pentru a transcrie comenzile obţinute, îi găsesc pe toţi domnii ăştia abia la micul dejun. Să îndrăznesc eu să fac una ca asta, cu şeful meu ! Aş zbura numaidecît. La urma urmei, cine ştie dacă n-ar fi mai bine pentru mine să se întîmple aşa. Dacă nu m-aş stăpîni, de dragul părinţilor, de mult mi-aş fi dat demisia, m-aş fi prezentat înaintea şefului şi i-aş fi spus părerea mea pe şleau. Şi sînt sigur că ar fi căzut de pe pupitru ! Ce manieră ciudată mai e şi asta, să te aşezi cu fundul pe pupitru şi să vorbeşti de la înălţimea aceea cu salariatul, care trebuie să se dea cît poate mai aproape, deoarece şeful este surd. Ei, dar nu e pierdută cu totul orice speranţa ; cînd voi avea, odată, strînşi laolaltă toţi banii pentru a putea plăti datoria părinţilor mei faţă de el — s-ar putea să mai dureze vreo cinci-şase ani pînă atunci — am să fac neapărat şi acest lucru. Şi apoi să vezi, ce mai viaţă ! Deocamdată, fireşte, trebuie să mă scol numaidecît, întrucît trenul meu pleacă la cinci.»
Valentina Vitan 