De Bloom’s Day

Mi-era tare dor sa mi-l amintesc pe Joyce.

. — Care-i ideea asta a dumitale cu Hamlet ? îl întrebă Haines pe Stephen.

— Nu, nu, strigă cu suferinţă în voce Buck Mulligan. Nu sînt în stare acuma să-l suport pe Toma d’Aquino şi cele cincizeci şi cinci de raţiuni pe care le-a născocit ca să-şi sprijine teoria. Aşteaptă să bag cîteva halbe în mine mai întîi. .

Se întoarse către Stephen spunînd, pe cînd îşi trăgea în jos cu grijă vîrfurile vestei trandafirii :

— Nici tu n-ai putea, la mai puţin de trei halbe, nu, Kinch ?

— Am lăsat toată chestia asta în aer atîta timp, spuse Stephen ne-n largul său, că poate să mai aştepte o vreme,

— îmi stîrneşti curiozitatea, spuse Haines amabil. E vreun paradox ?

— Bah ! spuse Buck Mulligan. Noi am depăşit chestiile astea, Wilde şi paradoxurile. E ceva foarte simplu. Stephen dovedeşte prin algebră că nepotul lui Hamlet este bunicul lui Shakespeare şi că el este fantoma tatălui său.

— Ce ? spuse Haines, ridicîndu-şi mina să arate spre Stephen. Adică el ? Buck Mulligan îşi petrecu prosopul ca o etolă în jurul gîtului, şi cocoşîndu-se de rîs larg, spuse în urechea lui Stephen.

— O, umbră a lui Kinch bătrînul ! Iafet în căutarea unui părinte !

— Noi sîntem întotdeauna obosiţi dimineaţa, îi spuse Stephen lui Haines. Şi ia mult timp s-o povesteşti. Pornind din nou, Buck Muliigan îşi ridică amîndouă mîinile.

— Doar halba cea sacră poate deslegă limba lui Dedalus, spuse.

— Vreau să spun, îi explică Haines lui Stephen începînd să-l urmeze, turnul şi stmeile astea de aici îmi adus în minte, într-un fel, de Eîsinore. Care-şi moţăie asupra mării capul, nu ?

Buck Mulligan se întoarse brusc, o clipă, spre Stephen, dar nu spuse nimic. în clipa aceea strălucitoare, tăcută, Stephen îşi văzu propria imagine în haine ieftine, prăfuite, îndoliat între vestmintele lor vesele.

— E o poveste minunată, spuse Haines, f ăcîndu-i să se oprească din nou. Ochii, palizi ca marea pe care vîntul a înviorat-o, mai palizi, fermi şi prudenţi. Stăpînitorul mărilor, privind către miazăzi pe deasupra golfului, pustiu în afara penei de fum a vasului poştal, abia vizibilă pe zarea luminată, şi o pînză trudind pe lîngă Muglins.

— Am citit undeva o interpretare teologică, spuse’ îngîndurat. Ideea Tatălui şi Fiului. Fiul străduindu-se să se unească Tatălui.

Buck Mulligan arboră de îndată o fată veselă, larg surâzătoare. îi privi, cu gura lui frumos conturată deschisă de bună dispoziţie, cu ochii, din care-şi retrăsese brusc orice înțelesuri viclene, clipind de o veselie nebunatecă. îşi mişca, precum o păpuşă, capul încolo şi încoace şi borurile pălăriei de Panama îi tremurau, apoi începu sa cînte cu glas liniştit, fericit, prostesc :

Dintre toţi tipii-aiuriţi eu sînt cel mai de soi. Mama mea-i ovreică, tata — păsăroi. Nu-s de acord cu Iosif, bătrînul tîmplar, Aşa că beau pentru apostoli, şi pentru Calvar.

îşi ridică arătătorul în aer cerîndu-le atenţie :

Dacă cineva-şi închipuie că nu sînt divin Nu-i mai dau de băut cînd am să fac vin, Apă să bea, dar să ştie că nu-i apă chioară, Cî-i apa pe care o fac eu cînd dă vinul din mine afară.

Trase grăbit de bastonul lui Stephen, ca un semn de bună despărţire, şi alergînd spre marginea stîncii îşi flutură braţele pe lîngă trup ca nişte aripioare de peşte sau aripile unei păsări pregătindu-se să-şi ia zborul, intonînd mai departe :

Adio, acuma, adio. Scrieţi atent toi ce v-am spus. Spuneţi-le la toţi că am înviat dintre cei ce s-au dus. Ce-i trupesc în mine acum nu mă poate opri să zbor La Olivet briza adie… adio, adio, cu spor.

Alerga prin faţa lor în jos către groapa adîncă de patruzeci de picioare, fhiturîndu-şi braţele ca nişte aripi. ţopăind sprinten, pălăria de Mercur tresăltîndu-i în vîntul răcoros care-i purta îndărăt spre ei ţipetele scurte, păsăreşti. Hain.es, care rîsese reţinut, păşea acum alături de Stephen spunînd :

— N-ar trebui să rîdem, îmi închipui. E mai degrabă o blasfemie. Nu că eu însumi aş fi credincios. Pe de altă 24 parte, jovialitatea asta a lui parcă o face, într-un fel, inofensivă, nu ? Cum i-a zis, Iosif Tîmplarul ?

— Balada lui Isus Glumeţul, răspunse Stephen.

De ce sa-l iubesti sau sa-l urasti pe Joyce

Desi ar fi trebuit sa astept una din zilele lui comemorative, la cererea unui amator (sau profesionist 😛 ) de citit, am gasit vreo 20 de minute sa explic cu ce ar putea sa inceapa din cartile sale.

Cand ii citesti romanele, ca sa te deprinzi cu el, trebuie sa incepi cu inceputul. El evolueaza pe masura ce scrie, si ultimul e, de fapt, cel mai bun. In materie de proza (poezia lui nu-mi prea place, dar asta tine de gustul meu), iti recomand sa incepi cu Oameni din Dublin. Cuprinde 15 povesti cu pasaje din viata irlandezilor. Cartea asta m-a facut sa imi doresc sa vizitez Dublinul in speranta ca voi avea parte de imaginile descrise acolo sau de franturi din viata lor. Sunt sigura ca nu voi vedea asa ceva cand voi vizita, daca voi vizita, insa asta nu ma impiedica sa visez la asa ceva.

Urmeaza Stephen Hero sau Portret al artistului in tinerete. Stephen Hero e o incercare de a scrie Portretul, iar cei care au gasit paginile le-au legat asa cum le-au gasit. Nu e terminata, initial avea peste 800 de pagini si continua, deci vei ajunge sa citesti tot Portretul, care e complet si cu final. 

Urmeaza Ulise care a fost foarte controversat la vremea lui fiind considerat trivial. Joyce a avut si partea lui triviala si e normal sa fi avut asta. Sotia lui stia ca se marita cu un viitor scriitor si asta nu a impiediat-o sa ii accepte pornirile sau sa il urasca pe masura ce il iubea. Ca orice femeie, de altfel. Criticii considera Ulise ca fiind cea mai buna carte a lui. Unii au dreptate, altii nu. Are tot ce-ti trebuie sa o gasesti grea, urata, exasperanta, enervanta, idioata, pe alocuri. Merita citita si numai pentru a rade de ea. Vei sfarsi prin a-i iubi finalul cu celebrul “Yes…”.

Ultima, si cea mai dificila si ambigua, e Veghea lui Finnegan. Desi n-am citit-o (o am in engleza si asta o face extrem de grea pentru ca nu stapanesc atat de bine engleza ca sa ma incumet sa o citesc), eu o consider cea mai buna si sa-ti spun de ce. Atunci cand a scris-o era deja un adult betiv si orb. Imaginile au o tenta subra, invaluite in ceata care se lasa pe mare dimineata. Seamana foarte mult cu picturile simbolistilor pe care am ajuns sa ii ador. Si se incapataneaza sa scrie si sa descrie, in ciuda imensilui numar de pagini pe care le strange. Si, la final, tot nu a terminat, el inca mai are, chiar daca a ajuns la pagina 628.

Sper sa nu te fi bagat in ceata sau sa-ti fi creat o lehamite, insa, din punctul meu de vedere, merita.

Bloom’s day cu o zi intarziere

 

Half-length portait of a fortyish man wearing distinctive Windsor (circular-lens) glasses with black Zylo-covered frames, short and slicked-down brown hair, a small mustache, light tan jacket, and brown tie. His mouth is turned down in a slightly truculent expression

Chamber music (1907)

VIII

Who goes amid the green wood
With springtide all adorning her?
Who goes amid the merry green wood
To make it merrier?

Who passes in the sunlight
By ways that know the light footfall?
Who passes in the sweet sunlight
With mien so virginal?

The ways of all the woodland
Gleam with a soft and golden fire — –
For whom does all the sunny woodland
Carry so brave attire?

O, it is for my true love
The woods their rich apparel wear — –
O, it is for my own true love,
That is so young and fair.

Joyce de 16 iunie

Anul asta n-am scris nimic despre Joyce. Nu si-a pierdut importanta si nu si-o va pierde niciodata. Marele irlandez inca isi cere tributul de lectura sacrificand inca din timpul meu. Nu ma supar, pt el sunt gata sa renunt la tot timpul meu liber. Dragul meu prieten inca ma bucura cu umorul lui. Nora la fel. Intrebata de un reporter care crede ea ca e cel mai important scriitor pe langa sotul ei a raspuns: “Desigur, cand esti maritata cu cel mai mare scriitor din lume nu-ti mai pasa de cei mai mici.” Indiferent de impactul nefast al notorietatii sale asupra familiei, el ramane stalpul lor, desi subred si el de atatea datorii si de acool. Nu se poate sa fi fost irlandez si sa nu fi baut.

Mi-era dor de el. De acum incolo am timp destul de o recitire aprofundata a celor cateva carti pe care le am cu si despre el.

Invitatie la zarzare cu iz de Bloom’s Day

Dupa cum stiti, cel mai mare fan in viata al lui James Joyce sunt eu 😛 . Din cauza asta nu pot sa las ziua de Bloom’s Day (16 iunie) sa treaca fara sa fac ceva pe blog. Cu ocazia asta invit toti iubitorii de literatura cunoscatori de James Joyce sa imi faca o bucurie scriind in propriile bloguri macar 2 randuri despre el. E ca un fel de leapsha pe care o sa o dau tuturor celor care sunt doritori sa o faca. Pana pe 16  e destul de mult timp sa se gandeasca la tema.

Poems pennyeach

Alone

The noon’s greygolden meshes make
All night a veil,
The shorelamps in the sleeping lake
Laburnum tendrils trail.

The sly reeds whisper to the night
A name– her name-
And all my soul is a delight,
A swoon of shame.

Bahnhofstrasse

The eyes that mock me sign the way
Whereto I pass at eve of day.

Grey way whose violet signals are
The trysting and the twining star.

Ah star of evil! star of pain!
Highhearted youth comes not again

Nor old heart’s wisdom yet to know
The signs that mock me as I go.

James Joyce

Pentru ca am uitat cu desavarsire de data e 13 ianuarie, data la care James Joyce murea, m-am hotarat sa sarbatoresc data de 2 februarie, celebrand astfel 127 de ani de la nasterea marelui scriitor. Pentru ca nu mai am rabdare pana maine seara, o sa postez acum.

images-jj1

“Ultima lui frază, descurajantă, cu iz iute ca fumul de mangal, aţâţase creierul lui Stephen, deasupra căruia parcă ar fi stagnat fumurile ei.
— Ascultă, Cranly, spuse. M‑ai întrebat ce‑aş face şi ce n‑aş face. O să‑ţi spun ce‑am să fac şi ce n‑am să fac. N‑am să slujesc ceva în care nu mai cred — fie că se cheamă căminul meu, patria mea sau biserica mea — şi‑am să încerc să mă exprim în vreun mod de viaţă sau de artă pe cât de liber şi pe cât de întreg voi putea, folosind întru apărarea mea singu­rele arme pe care îmi îngădui să le folosesc — tăcerea, exilul şi viclenia.
Cranly îl luă de braţ şi‑l întoarse astfel încât îl îndreptă din nou spre Leeson Park. Râdea aproape şiret şi strângea braţul lui Stephen cu afecţiu­nea unuia mai vârstnic.
— Viclenie, nu zău! exclamă. Tu eşti ăla? Tu, biet poet, tu!
— Şi acuma mai făcut să mă mărturisesc ţie, spuse Stephen, mişcat la atingerea aceasta, după cum m‑am mărturisit ţie în atâtea alte lucruri, nu‑i aşa?
— Da, copilul meu, răspunse Cranly, tot voios.
— M‑ai făcut să mărturisesc de ce mă tem. Dar o să‑ţi spun şi de ce nu mă tem. Nu mă tem să fiu singur sau să fiu respins de dragul altuia sau să părăsesc orice va trebui să‑părăsesc. Şi nu mă sperie să fac o greşeală, chiar o greşeală mare, o greşeală de‑o viaţă, poate chiar cât veş­nicia de mare.
Cranly, redevenit grav, încetini pasul şi spuse:
— Singur — singur de tot. Nu ţi‑e teamă. Şi ştii ce înseamnă vorba asta? Nu numai să fii despărţit de toţi ceilalţi, dar să n‑ai un sin­gur prieten.
— O să iau acest risc.
— Şi să n‑ai nici o singură fiinţă care să‑ţi fie mai mult decât un prie­ten, mai mult chiar decât cel mai ales şi mai credincios prieten pe care l‑a avut vreodată un om.”

 “Portret al Artistului in Tinerete”

 

 

 

Bloomsday

 16 iunie 1904 = Bloomsday.

Bloomsday, ziua in care Leopold Bloom ia nastere sub forma homericului Odiseu, urmandu-si calatoria de peste 10 ani restransa in doat 18 ore pe strazile Dublinului, intalnindu-se cu Stephen Dedalus care il intruchipeaza pe Telemac, spre prea-iubita sa sotie Molly Bloom, o Penelopa mai putin tanara si credincioasa sotului ei, cu la fel de multi admiratori, insa gata sa il insele, plina de senzualitate si de vise, de amintiri si de dorinte carnale.  

Bloomsday, ziua in care ia nastere dragostea uriasa dintre James Joyce si Nora Barnacle, in care isi declara dragoste unul altuia si isi jura sa fuga impreuna in Europa pentru ca James sa devina scriitorul atat de cunoscut, iubit si hulit de criticii si cititorii sai, cu prieteni carora le era intotdeauna dator cu bani, cel care reuseste sa revolutioneze literatura moderna adaugand in lectura cititorului fluxul constiintei si fluxul gandurilor.

Cel mai important pasaj din carte este considerat a fi monologul interior al lui Molly. Filmul postat in blog arata de ce este cel mai important pasaj al cartii.

Yes…

“Doamne Dumnezeule după sărutul ăla lung aproape-mi pierdusem respiraţia da zicea el eu eram ca o floare de munte da cu toţii suntem nişte flori trupul femeii da ăsta a fost singurul lucru adevărat pe care l-a spus el în viaţa lui şi soarele pentru tine străluceşte astăzi da de asta mi-a plăcut el pentru că am văzut că el înţelegea sau simţea ce înseamnă să fii femeie şi am ştiut că am să pot totdeauna să-l joc cum vreau şi i-am dat toată plăcerea pe care m-arn priceput să i-o dau l-am condus eu pînă cînd m-a rugat să spun da şi eu n-am vrut să răspund la început mă uitam numai departe peste mare şi cer mă gîndeam la atît de multe lucruri pe care nu le ştia el Mulvey şi domnul Stanhope şi Hester şi tata şi bătrînul căpitan Groves şi marinarii jucîndu-se de-a toate păsările zboară şi-ţi spun eu şi-apleacă-te şi spală vasele cum spuneau ei pe debarcader şi sentinela din faţa casei guvernatorului cu chestia aia jur împrejurul căştii lui albe săracul de el pe jumătate codndu-se acolo şi fetele spanioloaice care rîdeau sub şalurile lor şi pieptenii lor înalţi şi licitaţiile dimineaţa grecii şi ovreii şi arabii şi dracu’ mai ştie cine încă din toate colţurile Europei şi strada Ducelui şi piaţa de păsări toate cîrîind în faţă la Larby Sharon şi măgăruşii săracii alunecînd pe jumătate adormiţi şi tipii ăia pe care nici nu-i distingeai bine în mantiile lor diformi în umbra treptelor şi roţile mari de la căruţele cu boi şi castelul vechi de mii de ani da şi maurii ăia aşa frumoşi numai în alb şi cu turbane ca nişte regi care te invitau să iei loc în prăvălioarele lor mititele şi Ronda cu ferestrele vechi de la posadas ochi furişi fereastră ascunsă sub grilaj şi iubitul ei să sărute bara de iler şi vinâriile deschise pe furiş noaptea şi castanietele şi noaptea cînd am scăpat corabia la Algeciras garda de noapte cu pasul încet cu lampa lui şi O torentul acela îngrozitor adine şi repede O şi marea marea purpurie uneori ca focul şi amurgurile încărcate de splendoare şi smochinii în grădinile Alamedei da şi toate străduţele alea sucite şi casele roze şi albastre şi galbene şi grădinile de trandafiri şi iasomia şi muşcatele şi cactuşii şi Gibraltarul ca o fată unde eu eram Floarea de munte da cînd mi-am pus trandafirul în păr cum făceau fetele din Andaluzia sau să-mi pun unul roşu da şi cum m-a sărutat el sub zidul maur şi m-am gîndit bine la fel de bine el ca altul şi atunci i-am cerut din ochi să mă întrebe iar da şi atunci el m-a întrebat dacă vreau da să spun da floarea mea de munte şi întîi mi-am petrecut braţele pe după umerii lui da şi l-am tras în jos spre mine să-mi simtă sinii numai parfum da şi-i bătea inima nebuneşte şi da i-am spus da vreau. Da. Triest-Zurich-Paris, 1914-1921”