Noaptea sacra

Tahar Ben Jelloun scrie despre discrimirarea sexuala intr-o lume condusa de traditii beduine barbare, intr-o carte cu personaje fara nume, doar cu porecle pentru identificarea lor, in care tortura fata de femei este la ea acasa, unde culorile devin puternice, unde domina rosul sangeriu mereu curgator si dureros, unde nebunia barbatului domina identitatea sexuala a femeii, unde deficienta fizica devine virtute sau cosmar sufletesc, cu personaje cu caractere extrem de puternice si vieti dramatice…

Mi-a placut foarte mult, merita citita.

Ramas – bun casei parintesti

Ileana Vulpescu ma incanta mereu, descrie cu atata patima starile sufletesti ale personajelor incat m-a facut sa imi doresc sa fi trait in acea perioada numai sa ii fi cunoscut. Romanul asta m-a dus in niste vremuri romantice, in care toata lumea insela pe toata lumea si nu deranja prea mult aest lucru, in care averile se castigau si se pierdeau de dragul amorului propriu sau al altora, de iubire pasionala care mistuie, arde si macina, intrigi si ura, frumusete si inteligenta.

Mi-as dori sa il vad ecranizat intr-o zi. Chiar as vrea sa vad cum arata un astfel de roman – nesimplificat, desigur, cum se poarta mai nou –  prin ochiul ecranului de cinema sau TV.

Iubirea fata de aproapele

Romanul asta a marcat femeia din mine, razbunandu-mi, intr-un fel, umilirea feminismului. E ciudat, filosofic, foarte erotic si exotic, desi actiunea se petrece in mijlocul Parisului. E o carte a sexualitatii obsesive, a obsesiilor societale, a obsesiilor psihologice, a barbatului care gaseste prostitutia ca pe un act de mila fata de femeile neimplinite si care este dornic sa le faca sa se simta atractive. Nu stiu cum vedeau acele femei neimplinite actul lui, Pascal Bruckner nu explica felul in care vede femeia actul de a ceda in bratele unui gigolo nu tocmai atractiv, pentru a simti iubirea care nu e decat carnala si mincinoasa. Cartea marcheaza caracterele care nu pot trece peste limita ignorantei, cele care au in minte un tipar de frumusete si nu isi pot imagina si altceva decat ceea ce stiu si cunosc. O recomand tocmai pentru a ajuta trecerea peste acea limita de care spuneam mai sus. Nimic in lumea asta nu are voie sa fie in alb si negru si, uneori, nici chiar in tonuri de gri. Gandul pe care l-am avut dupa ce am citit cartea a fost asta:

Intr-o societate normala cei mai sanatosi sunt cei nebuni.

Gora

N-am crezut ca voi fi vreodata in stare sa citesc un roman filosofic, si niciodata unul de anvergura romanului “Gora” de Rabindranath Tagore. Nu stiu de ce am ales sa citesc acest roman din multimea de carti disponibile in biblioteca personala, dar ma bucur ca am ales bine. Mie nu imi place India, nici ca tara, nici ca popor, insa romanul acesta mi-a placut. E despre lupta launtrica, diferenta dintre religii, idei fervente de patriotism, filosofia castelor, dragoste de familie… In definitiv la asta se reduce tot romanul, dragostea de familie, casta si patrie, libertate si modernizarea Indiei.
In roman se ridica problema femeii ca entitate, necesitatea eliberarii ei de sub povara traditiilor chinuitoare, despre posibilitatea de educare a femeii si utilitatea ei in societate, alta decat de servitoare a familiei, de mama si de pastratoare a traditiilor.
“Într-adevăr, menirea femeii este de a fi soţie şi mamă, iar nu de a fi roabă. Femeia va rămâne pentru bărbaţi întotdeauna un sprijin la nenorocire şi un bun sfătuitor al greutăţii.”
Nu e cazul sa spun despre iubirile care se dezvolta pe masura ce lectura curge.

Ianuarie: trei carti.

1. Iarna vrajbei noastre – John Steinbeck

Mi-a placut mult. Reflecta societatea noastra, cea fara constiita si inrobita de idealuri de care nu are neaparata nevoie.

Noi am ajuns nişte moşieri fără pământ, comandanţi fără oştire, călăreţi fără cal. Nu vom putea deci să supravieţuim. Poate de aici porneşte una din cauzele transformării mele. Nu vreau, şi n-am vrut niciodată, să am bani numai de dragul de a-i avea. Dar banii sunt necesari pentru a mă menţine într-o categorie cu care sunt deprins şi în care mă simt bine. Toate acestea s-au elaborat desigur, în acel domeniu obscur, dincolo de graniţa conştientului. Au ieşit la lumină ca o convingere, ca un gând

Personajul principal isi analizeaza cu cinism trairile, dorintele si nevoile lui si ale familiei sale. Insa asta nu-l impiedica sa tradeze, sa recurga la nelegiuiri si sa devina nefericit cu alegerile sale.

Concluzia se trage de pe la jumatatea cartii:  “Banii nu numai că n-au suflet, dar n-au nici onoare sau memorie. Banii devin în mod automat demni de respect, dacă reuşeşti să-i păstrezi un timp îndelungat. Să nu credeţi că eu condamn banii. Îi admir foarte mult

2. Testamentul lui excentric – Jules Verne

Un axcentric bogatan din America, pasionat de un joc de societate, decide inainte de moarte sa adapteze acest joc la marimea SUA. Jucatorii trebuie sa fie in numar de sapte si sa fie gata oricand sa calatoreasca, asa ca alege la intamplare sase locuitori ai orasului Chicago, la care se adauga un misterios om care se prezinta doar cu initiale. Traseul fiecarui personaj e stabiliit prin aruncarea zarurilor.

Romanul descrie frumusetile statelor componente ale SUA prin care se perinda personajeleprecum si  peripetiile pe care le au in drumurile lor.

3. Jurnalul fericirii – Nicolae Steinhardt

E una din putinele carti fata de care am dezvoltat obsesie inca de dinainte de a o citi.  Ma rugase o colega sa o descarc pentru fata ei si mi-am zis ca trebuie neaparat sa o incerc.

E povestea adevarata a lui Nicolae Steinhardt, evreu crestinat in temnita inchisorii de la Jilava (episod povestit atat de frumos ca mi-au dat lacrimile citindu-l): “Iatã, eu am cunoscut pe Hristos prin Taina Sfântului Botez, ca Pavel pe drumul Damascului, cãci altfel cum se poate explica starea de fericire pe care am trãit-o eu, imediat dupã sãvârsirea botezului, de cãtre cãlugãrul meu (preot Mina), decât cã botezul este adevãrat, cã Sfintele Taine sunt adevãrate”

Inainte de a-l vedea ca pe un om al lui Dumnezeu l-am vazut ca pe un om. Asa se infatiseaza in fata cititorului. Jurnalul povesteste neajunsurile temnitelor comuniste, torturile la care sunt supusi, durerile sufletesti mult mai profunde decat cele trupesti, comportamentul temnicerilor fata de ei.  In paginile lui sunt trecute franturi de istorie, destine chinuite de o idee care trebuia sa devina universala, dar care nu era nationala.

Se numeste Jurnalul fericirii pentru ca in inchisoare si-a gasit fericirea adevarata, cea de a fi crestin ortodox si de a-l sluji pe Dumnezeu. La final ajunge la concluzia ca doar in temnita a fost cu adevarat fericit pentru ca, in ciuda gratiilor si a zidurilor sumbre, el era liber.

“Nebun, e nebun. Uite-1 cum mănînca arpacaşul, îl lasă să se răcească şi-1 mănîncă rece. – Nebun, e nebun de-a binelea. Uite cum înfulecă arpacaşul fierbinte, de parcă n-ar putea să-1 lase să se răcească niţel. Şi pe urmă se miră că-1 apucă burta. – E nebun, domnule, e nebun de legat, ţine căniţa în mîna stingă şi se spală cu dreapta. Anormal, să ştii că-i anormal. – Dement, dement cu devărat, la ce te poţi aştepta din partea unui om – om, vorba vine – care se spală la fund ţinînd cănuţa în dreapta şi-şi dă cu apă cu stînga. -Nebun, cînd îl cauţi se spală, d’aia n-avem pic de apă. – Nebun şi puturos, nu se spală cu săptămînile, l-ai văzut vreodată apropiin-du-se de căldare? – Nu ţi-am spus că e nebun, uite-1 cum se culcă cu faţa în sus şi cu batista pe ochi. – Da ce sunt nebun şi smintit ca el sa
dorm culcat pe o parte şi neacoperit pe ochi să-mi stric vederea? – Nebun, numai un nebun mai poate admira pe Sadoveanu şi pe Arghezi. – Trebuie să fii nebun, oricare ar fi fost netrebnicia atitudinii lor politice, să nu-ţi dai seama de nepieritoarea valoare literară a unui Sadoveanu sau Arghezi. – E omul nebun şi n-ai ce-i face, învaţă versuri de dimineaţă şi pînă seara. – Să ai prilejul de a învăţa poezii aşa frumoase şi să nu-1 foloseşti e nebunie curată. – Nu vezi că nici nu stă măcar pe tun, abia se aşează că s-a şi ridicat. -Nebun… stă de nu se mai termină pe tun, oameni ca ăştia, s-o ştii, îşi merită pedeapsa.
Nu e numai războiul tuturor împotriva tuturor ci şi o certificare generală şi reciprocă a stării de nebunie. Peste puţin timp înţelegi că nimeni nu e nebun ori, şi mai bine, că toată lumea e niţel nebună…

Oricum, de cîte ori aud e nebun, surîd şi mă scutur, cu toate ca văd că nici o convingere nu-i mai bine ancorată decît aceasta: toţi ceilalţi sunt nebuni, numai eu sunt normal. Omul superior, zice doctorul Al-G., este cel care-şi consolidează lungimea de undă personală de emisie şi totodată îşi lărgeşte neîncetat gama de recepţie.
– Despre nebunie am mai învăţat ceva: că principalul – în închisoare ori în situaţii-limită – este să nu înnebuneşti. George Orwell (1984): nu izbutind să te faci auzit, ci rămînînd zdravăn la minte duceai mai departe moştenirea omului. De ce? Pentru că nebunia este contagioasă şi pentru că orice regim totalitar este şi nebun.
Este. Dar pe de altă parte, dialectica: mulţi s-au ţinut tari numai pentru că erau nebuni. Nebunia a fundamentat numeroase cazuri de păstrare a demnităţii. Poate fiindcă insul stăpînit de o monomanie dispreţuieşte mai uşor decît alţii ispita bunurilor.
Nebun. Am şi eu o reputaţie de nebun bine stabilită, mai ales printre amicii evrei. Ce bine mi-a prins nebunia aceasta în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Ce mă făceam dacă nu eram nebun? înnebuneai! îmi răspunde raţiunea.”

Muzeul britanic s-a daramat

Un personaj masculin, doctorand, care lucreaza la interminabila lui teza de doctorat despre structura propozitiilor dezvoltate, cu trei copii si catolic fervent, trece prin intamplari amuzante in decursul unei singure zile.

Romanul isi doreste prea mult sa-l ironizeze pe Ulise si reuseste. Are aproximativ aceeasi structura (lipseste partea legata de Odiseea lui Homer, insa se leaga de influenta politicii severe a bisericii contra folosirii anticonceptionalelor asupra vietii de familie), cam acelasi flux al constiintei, cam aceleasi intamplari si – culmea ironiei – un pasaj final asemanator finalului romanului in care sotia incheie cu un monolog asemanator celui al lui Molly Bloom care sfarseste cu un “Poate” in loc de un “Yes!”. Deosebirea dintre acestea doua e ca Molly nu are copii si nu prea are legatura cu propria materninatate, pe cand Barbara Appleby are parte de trei copii la numai 26 de ani si se confrunta cu dilema unei noi sarcini.

Romanul e bine scris, curge, are parte de intamplari amuzante si atrage mai mult pentru ca e usor de citit. Mi-a placut. David Lodge o comite din nou.

Jurnalul lui Bridget Jones

M-am ferit de film si m-am ferit si de carte. Atata publicitate m-a facut sa simt lehamite si sa refuz sa aflu despre ce e vorba. Apoi, pentru ca am facut rost de carte in format audio, am decis sa incerc sa o citesc. Filmul n-avea cum sa imi scoata in evidenta eroina si eram sigura ca voi gasi pasaje care in film nu vor aparea. Ma bucur ca am citit inainte cartea.

Bridget e o femeie obisnuita plina de frustrari, dependenta si obsedata de lucruri bizare, care tine cont si isi gaseste scuze in momentele in care depaseste limitele impuse de ea insasi, care se decide sa renunte la mancare imediat dupa ce termina croisantul cu ciocolata pe care tocmai il mananca, care devine dependenta de smoothies si revine mereu asupra deciziei de a se lasa de fumat, care isi face autocritica de cate ori se imbata sau depaseste greutatea dorita. E tipicul femeii obsedate de frumusetea impusa de manechine, care traieste dupa modele extrase din articolele revistelor si isi imagineaza o viata romantica pe care e constientaca nu o va avea alaturi de barbatii din viata ei. De cele mai multe ori am gasit-o naiva, usor influentabila de cei din jur, prostanaca in relatiile cu ceilalti… Adica tipic femeii superficiale cu pretentii de femeie citita si culta. La un moment dat ajunge chiar si ea, cu oarecare ronie, la concluzia ca e superficiala, insa reuseste sa nu lase asta sa se vada pe chipul ei.

Cartea e usoara. Am citit-o in doua zile si m-a amuzat teribil. Nu prea inteleg de ce s-a facut atat de multa tevatura pe seama ei si a filmului, insa nu m-a dezamagit prea tare.

Femeia in alb

   Priveliştea a fost pentru mine o surpriză atât de mare şi o schimbare atât de mare faţă de peisajul plicticos de cărămidă şi mortar al Londrei, încât mi s-a părut că ţâşnesc într-o nouă viaţă şi într-un şuvoi de gânduri din clipa când mi-a apărut în faţa ochilor. O senzaţie nelămurită de a-mi fi pierdut brusc legătura cu trecutul, fără ca totuşi să fi dobândit impresii mai limpezi în ceea ce priveşte prezentul sau viitorul, a pus stăpânire pe mine. împrejurări petrecute cu câteva zile în urmă mi s-au şters din minte, de parcă se întâmplaseră cu luni şi luni în urmă. Modul amuzant în care Pesca îmi anunţase cum îmi găsise slujbă, seara de rămas bun pe care o petrecusem cu mama şi cu sora mea, chiar şi aventura misterioasă avută pe drumul de la Hampstead către casă — totul parcă se petrecuse într-o epocă anterioară a vieţii mele. Cu toate că femeia în alb dăinuia încă în mintea mea, chipul ei părea însă mai şters şi mai nelămurit.
     Cu puţin înainte de nouă am coborât la parter, Servitorul solemn din seara precedentă m-a găsit rătăcind pe coridoare şi s-a îndurat de mine, conducându-mă în sufragerie unde se servea micul dejun. Aruncându-mi privirea în jurul meu, când omul a deschis uşa, am văzut o masă de sufragerie încărcată, aşezată în mijlocul unei încăperi lungi, cu mai multe ferestre. Mi-am îndreptat ochii de la masă către fereastra cea mai îndepărtată şi am văzut o femeie stând în picioare acolo, cu spatele întors spre mine. Din clipa în care am văzut-o, am fost izbit de nespusa frumuseţe a siluetei ei şi de graţia firească a atitudinii. Era înaltă, şi totuşi nu prea înaltă, bine făcută şi trupeşă, dar totuşi nu prea plină; capul se înălţa pe umeri cu o fermitate zveltă, mlădioasă; pieptul, perfecţiunea întruchipată pentru un bărbat, căci ocupa locul cuvenit, umplea rotunjimea cuvenită, avea frumuseţea firească, nedeformată de corset. Nu mă auzise intrând în odaie; mi-am îngăduit luxul s-o admir câteva clipe şi-apoi am mişcat unul din scaunele de lângă mine, folosându-l drept mijloc inofensiv de a -i atrage atenţia. S-a întors numaidecât spre mine. Eleganţa degajată a fiecărei mişcări a membrelor şi a trupului ei, de îndată ce a început să înainteze din celălalt capăt al încăperii, m-a umplut de nerăbdare să-i văd limpede faţa. S-a îndepărtat de fereastră — şi mi-am spus: «E brunetă». A înaintat câţiva paşi — şi mi-am spus: «E tânără».. S-a apropiat mai mult — şi mi-am spus (cu o uimire pentru care nu găsesc cuvinte ca s-o exprim): «E urâtă!» Niciodată vechea zicală că natura nu poate greşi n- a fost mai categoric contrazisă, niciodată aspectul promiţător al unei înfăţişări frumoase n-a fost mai straniu şi mai uimitor dezminţit de faţa şi de capul care o încoronau. Această doamnă avea un obraz aproape negricios, iar puful negru de deasupra buzei superioare era aproape o mustaţă; gura şi maxilarul mari, voluntare, masculine; ochii căprui, bulbucaţi, pătrunzători, hotărâţi; şi un păr des, negru ca pana- corbului, cu rădăcina neobişnuit de jos pe frunte. Expresia — vie, deschisă şi inteligentă — părea, cât timp nu vorbea, cu desăvârşire lipsită de farmecul feminin al blândeţii şi al maleabilităţii, fără de care frumuseţea celei mai desăvârşite femei rămâne o frumuseţe incompletă. Să vezi un asemenea chip aşezat pe nişte umeri pe care un sculptor ar fi dornic să-i modeleze; să fii fermecat de graţia simplă pe care o degajau membrele ei în mişcare, şi-apoi să simţi aproape o repulsie faţă de aspectul masculin al trăsăturilor cu care se sfârşea această siluetă perfectă, înseamnă să ai o senzaţie ciudat de apropiată de acea nelinişte pe care o resimţim cu toţii în somn. când recunoaştem, dar nu ne putem împăca cu anomaliile şi contradicţiile unui vis.
     — Domnul Hartright? zise tânăra fată pe un ton întrebător; faţa ei negricioasă se lumină de un zâmbet, îndulcându-se şi devenind mai feminină din clipa când începu să vorbească. Aseară ne-am pierdut speranţa că vei mai veni şi ne-am dus la culcare ca de obicei. Te rog să primeşti scuzele noastre pentru această aparentă lipsă de atenţie din partea noastră şi dă-mi voie să mă prezint ca una din elevele dumitale. Să dăm mâna? Cred că va trebui s-o facem mai curând sau mai târziu, şi de ce n-ar fi mai
curând?

     Aceste ciudate cuvinte de bun sosit fură rostite cu un glas limpede, melodios, plăcut. Mâna ce mi se întindea — cam mare, dar de o formă frumoasă — îmi fu oferită cu acea siguranţă degajată, neprefăcută a unei femei de familie bună. Ne-am aşezat împreună la masă într-un mod atât de intim şi familiar, de parcă ne cunoşteam de ani de zile şi ne dădusem întâlnire la Limmeridge House ca să stăm la taifas despre vremurile de odinioară.

     — Sper că ai venit aici bine dispus, hotărât să-ţi faci şederea cât mai plăcută — continuă ea. în dimineaţa aceasta vei fi nevoit să începi prin a te mulţumi doar cu tovărăşia mea la micul dejun. Sora mea a rămas în odaia ei, pradă acelei boli, prin excelenţă feminină, o uşoară durere de cap, dar bătrâna ei guvernantă, doamna Vesey, o doftoriceşte cu un ceai întăritor. Unchiul meu, domnul Fairlie, nu ia masa cu noi niciodată: este invalid şi duce o viaţă de burlac în încăperile lui. Nu mai este nimeni în casă în afară de mine. Au mai fost două tinere, dar au plecat ieri, disperate. Şi nu-i de mirare, în tot timpul vizitei lor (din cauza infirmităţii domnului Fairlie) n-am putut aduce în casă nici o persoană de sex masculin care să flirteze, să danseze sau să flecărească; şi urmarea a fost că n-am făcut altceva decât să ne ciorovăim tot mereu, mai ales în timpul mesei. Cum îţi închipui că patru femei ar putea să cineze împreună singure în fiecare zi şi să nu se certe? Suntem atât de proaste, încât nu putem să întreţinem o conversaţie la masă. După cum vezi, n-am o părere prea bună despre sexul din care fac parte, domnule Hartright — ce preferi, ceai sau cafea? — nici o femeie n-are o părere prea bună despre
sexul din care face parte, deşi puţine sunt cele care o recunosc cu atâta sinceritate ca mine. Vai de mine, pari nedumerit! De ce? Te întrebi ce să serveşti la micul dejun? Sau eşti surprins de felul meu de a vorbi vrute şi nevrute? în primul caz, te sfătuiesc, prieteneşte, să nu te-atingi de şunca aceea rece de lângă dumneata şi să aştepţi până vine omleta, în cel de-al doilea caz, am să-ţi servesc nişte ceai ca să-ţi revii şi am să fac tot ceea ce poate face o femeie (prea puţin, fie vorba intre noi) ca să-mi ţin gura. îmi întinse o ceaşcă de ceai, râzând vesel. Torentul de vorbe şi familiaritatea ei vioaie faţă de un om cu totul necunoscut erau însoţite de o naturaleţe neprefăcută şi de o încredere înnăscută în sine şi în rangul ei, care l-ar fi ţinut la respect până şi pe cel mai îndrăzneţ bărbat. Cu toate că era cu neputinţă să fii formalist şi rezervat în prezenţa ei, era şi mai greu să-ţi îngădui unele libertăţi faţă de ea, fie chiar şi în gând. Simţeam asta instinctiv, deşi m-am molipsit şi eu de veselia ei, deşi am făcut tot posibilul să-i răspund în acelaşi mod deschis, plin de vioiciune.
     — Da, da — zise ea. după ce i-am dat singura explicaţie care mi-a trecut prin minte în legătură cu privirea mea nedumerită — înţeleg. Eşti atât de străin în această casă, încât te uluiesc amănuntele familiare pe care le dau despre locatarii ei respectabili. E şi firesc: ar fi trebuit să mă gândesc mai
înainte, în orice caz, am să-mi repar pe loc greşeala. Ce ai zice să încep cu mine însămi, ca să sfârşesc cu acest subiect cât mai curând cu putinţă? Mă numesc Marian Halcombe; şi, ca orice femeie, dau dovadă de inexactitate numindu-l pe domnul Fairlie unchi şi pe domnişoara Fairlie soră. Mama a fost căsătorită de două ori: prima dată cu domnul Halcombe, tatăl meu, şi a doua oară cu domnul Fairlie, tatăl surorii mele vitrege, în afară de faptul că suntem amândouă orfane, ne deosebim cât se poate de mult în toate privinţele. Tatăl meu a fost un om sărac, iar tatăl domnişoarei Fairlie a fost bogat. Eu n-am nimic, iar ea are o avere. Eu sunt neagră şi urâtă, iar ea este blondă şi drăguţă. Toţi mă consideră arţăgoasă şi ciudată (pe bună dreptate), iar pe ea o consideră blânda şi încântătoare (pe şi mai bună dreptate). Pe scurt, ea e un înger, iar eu sunt… Gustă puţin din marmelada aceea, domnule Hartright, şi sfârşeşte dumneata însuţi fraza, în numele decenţei feminine. Ce să-ţi spun despre domnul Fairlie? Pe cinstea mea, habar n-am. Fără îndoială că, după micul dejun, va trimite după dumneata, aşa că îl vei putea studia singur, între timp pot să te informez că, în primul rând, el este fratele mai mic al răposatului domn Fairlie; în al doilea rând, că este burlac; şi, în al treilea rând, că este tutorele domnişoarei Fairlie. Eu nu vreau să trăiesc fără ea şi ea nu poate să trăiască fără mine; aşa se face că mă aflu aici, la Limmeridge House. Sora mea şi cu mine ţinem foarte mult una la cealaltă; ceea ce, vei spune, este cu totul inexplicabil în situaţia dată, şi sunt cu totul de acord cu dumneata, dar aşa este. Trebuie să ne placi pe amândouă, domnule Hartright, sau să nu ne placi pe nici una dintre noi; şi, ceea ce este şi mai plictisitor, va trebui să te mulţumeşti în exclusivitate cu societatea noastră. Doamna Vesey este o persoană admirabilă, care posedă toate virtuţile importante, dar nu contează cu nimic; iar domnul Fairlie este mult prea invalid pentru a putea ţine tovărăşie cuiva. Nu ştiu ce-i cu el, doctorii nu ştiu ce-i cu el şi nici el însuşi nu ştie ce-i cu el. Toţi spunem că e din cauza nervilor şi nimeni dintre noi nu ştie ce vrem să înţelegem prin asta. în orice caz, te sfătuiesc să-i satisfaci micile ciudăţenii când îl vei vedea astăzi. Admiră-i colecţia de monede, de stampe şi de acuarele, şi-i vei câştiga inima. Pe cuvânt, dacă te mulţumeşti cu liniştea vieţii de la ţară, nu văd de ce nu te-ai simţi foarte bine aici. De la micul dejun până la prânz vei fi ocupat cu desenele domnului Fairlie. După prânz, domnişoara Fairlie şi cu mine ne luăm la spinare caietele de schiţe şi ieşim să denaturăm natura, sub îndrumarea dumitale. Desenul este capriciul favorit al ei, nu al meu, ţine seama. Femeile nu pot să deseneze, mintea lor este prea fluşturatică şi ochii lor prea neatenţi. Nu contează, surorii mele îi place; aşa că eu risipesc vopsea şi stric hârtie de dragul ei, cu tot atâta sânge rece ca orice femeie din Anglia. Cât priveşte serile, cred că te putem ajuta noi să ţi le petreci. Domnişoara Fairlie cântă la pian minunat, în ceea ce mă priveşte, nu ştiu să deosebesc o notă de cealaltă, dar pot să mă măsor cu dumneata la şah, la table, la ecarte şi chiar (cu neajunsurile inevitabile ale condiţiei mele de femeie) la biliard. Ce părere aveţi de acest program? O să te împaci oare cu viaţa noastră liniştită, regulată? Sau ai de gând să fii fără astâmpăr şi să tânjeşti pe ascuns după schimbări şi aventură, în atmosfera monotonă de la Limmeridge House? Turuise întruna, pe tonul ei uşor zeflemitor, fără alte întreruperi din partea mea decât replicile neînsemnate pe care mi le cerea politeţea. 

Cacealmaua

Oana Mujea mi-e tare draga din mai multe motive. In primul rand pentru ca prin ea si prin Lucia Verona am facut cunostinta cu literatura post-revolutie. Apoi pentru ca a fost mereu deschisa. Si, nu in ultimul rand, pentru ca imi place cum scrie. E drept ca nu am citit cartile ei de fantasy, insa nu ma prea pasioneaza tipul acesta de literatura. Abia am descoperit SF-ul si nu multe din ele imi plac.

Sa revenim la oile noastre. Deci, imi place Oana Mujea si mi-am zis ca daca tot sunt in concediu medical trebuie sa o citesc. Mi-a placut cartulia. E o idee inedita seria aceasta de carti si ma bucur ca s-a gandit ea la asa ceva. Asta era un motiv serios sa se reapuce de scris.

Mi-au placut si personajele. Oana stie sa le construiasca. Dialogul a fost bun, insa a avut mici scapari. Au fost momente in care m-a pierdut, insa m-a regasit pe parcurs. Cele mai deranjante au fost greselile de ortografie si schimbarea pe alocuri a numelui personajului Laurentiu cu Lucian. Exceptand greselile cartea mi-a placut. Astept cu nerabdare sa apara urmatoarea.

Soimul maltez

A fost ecranizat in 1941 cu Humphrey Bogart in rolul lui Sam Spade. N-am vazut filmul, insa sunt sigura ca se incadreaza perfect in categoria filmelor de Hollywood. Vad imagini alb-negru, miscarile bruste ale personajelor, cadre in semiumbra, personajele masculine emanand testosteron, tipic americane, personajele feminine slabe, livide, gata oricand de lesin. Sunt prea putine filme din acea perioada pe care sa ma faca sa imi doresc sa le vad.

Lasand la o parte cele spuse mai sus romanul nu m-a tinut in suspans. O fi unul din romanele de referinta ale literaturii americane, insa mie nu mi-a placut. Dialogul e slab, cu replici (ma refer in special la cele ale personajelor masculine) brute. Personajele masculine par a fi rigide, iar cele feminine sunt schimbatoare si superficiale. Citeam romanul si parca vedeam filmul. Imi place sa citesc romane care sa ma lase pe mine sa vad imaginile, personajele si scenele, nu sa mi le planteze direct in imaginatie.