Cam asa suntem noi, ca taranul asta

“Arendașul roman” de  I. L. Caragiale
— Și zici că te-am încărcat cu zece zile de prașilă, măi Ioane, așa?

— Păi?… eu știu că le-am făcut.

— În doi ani de când sunt aici, numai tu nu te-ai dat pe brazdă, așa?

— Păi, cocoane, am casă grea…

— Apoi eu n-am casă grea, măi Ioane? Vezi bine, patru copii aci, două fete la oraș în pension…

— Auleo, ai și la oraș!!

— Doi băieți la Paris…

— Săracii de noi!!

— Vezi că și eu am greutăți, mă Ioane.

— Da, cocoane, însă eu zic că fiecare să-și crească copiii.

— Apăi eu ți-i dau ție să-i crești, mă Ioane?

— Nu, cocoane, dar cu prașila, drept și drept.

— Stăi să-ți dau eu drept, mă Ioane. Se apropie de țăran și începe să-i care la pumni în cap. Țăranul iese năucit și se duce la primărie să se jeluiască. După un ceas se ivește primarul cu căciula în mână la poarta boierului.

— Dar ce-a făcut blestematul ăla de Ion, cocoane?

— Nu-i treaba ta, primarule; ia vezi să am mâne oameni la muncă, și nu uita de datoria aia, știi, c-apoi…

— Bine, cocoane, sărut mâna.

A doua zi Ion se duce cu o petiție la subprefect; acesta pune rezoluție, recomandând petiția primarului.

Primarul, văzând pecetea tactului, zice țăranului:

— Ce mi-o dai mie? Arat-o boierului.

— Ce, să mă bată iar? Arată-i-o dumneata.

— Ba eu nu mă duc la el, că m-apucă de datorie.

Țăranul se duce la târg cu chirie și dă o hârtie prefectului, jeluindu-se de încărcarea la datorie din partea arendașului și de bătaie.

Prefectul nu-și mai vede capul de treburi, căci e aproape să se declare o dizidență în partidul local guvernamental, și dacă guvernul pierde câțiva partizani, pierde și el funcția și… are familie grea.

Deci, recomandă subprefectului plângerea țăranului. Și subprefectul, având de regulat oarecare interese private cu arendașul, trimite pe țăran acasă, spunându-i că-l ajunge pe drum.

Și-l ajunge în adevăr și-l și lasă.

Sosind în comună, trage firește la arendaș.

Mănâncă, bea bine, doarme un ceas, două, vine la primărie la braț cu arendașul și cheamă pe țăranul cu hârtia la cercetare.

Îndată ce țăranul se ivește, arendașul, roșu de furie, începe să-i strige:

— Opincarule, mămăligarule, țopârlanule, să mă dai tu pe mine în vileag?!…

Se apropie încet de el și începe să-i care la pumni în cap. Subprefectul zice cu blândețe:

— Cocoane Arghir, cocoane Arghir…

Însă arendașul e prea mânios ca să-l audă. Dă înainte și tocmai după ce obosește, iese pe ușă răcnind:

— Să te saturi de cercetare!

Când țăranul își mai vine puțin în fire, subprefectul îl întreabă:

— Ei, ia spune, cum a fost…

— Păi dumneata nu văzuși?

— Lasă asta, ailaltă.

— Ailaltă întocmai ca și asta, încă una și zac toată vara și la iarnă mor de foame. Mai bine îi fac acele zece zile și Dumnezeu o ști…

— Ei, uite așa mai vii d-acasă; măi omule, când țăranii și arendașul trăiesc bine, le merge cu spor la toți; înțelegerea, dragostea între săteni și arendași este mana lui Dumnezeu pentru unii și pentru alții… că, nu-nțelegi tu?… omul cu bine și cu pace, mă-nțelegi, devine că poate pentru ca să, mă-nțelegi, să… cum să zic.?… să… în sfârșit, să fie toate cu bine și cu pace.

Și tot așa, un ceas întreg, subprefectul îi dă sfaturi, neuitând a vorbi de grija guvernului pentru țărani, de legile ce face guvernului pentru apărarea țăranilor ș.cl., ș.cl.

Apoi face un raport prefectului, răspunzând la rezoluție că părțile s-au împăcat.

September 9, 2012September 9, 2012 by ValiVE Categories: Caragiale 1 Comment

Nu-i asa ca prea seamana cu situatia din ziua de azi din Parlament?

Tot Caragiale, saracul. Ce stie el atat de bine despre noi de ne invata si dupa atatia ani de la moartea lui?

ACCIDENT PARLAMENTAR

D. ministru de externe a fost alaltăieri victima unui accident destul de neplăcut. D. Al. Lahovary, după o noapte de veghere şi de studii, vine la Senat cu un teanc de note, materialul discursului d-sale în cestiunea comunală pe care şi le aşază pe pupitrul ministerial.

Rîndul ministrului de a lua cuvîntul se apropie. Ministrul vrea să-şi arunce încă o dată privirile pe notele sale, fructul unei nopţi întregi de studii. Dar, Dumnezeule mare ! notele au dispărut.

Caută-n sus, caută-n jos, nimic. Jumătate supărat, jumătate îngrozit, neştiind ce să crează, începe să-ntrebe în dreapta şi-n stînga : nimeni n-a văzut notele. Pe sub pupitru, pe sub bancă — nicăieri ; busola oratorică s-a pierdut !

— E o infamie ! strigă ministrul mînios, trîntind cu mîinile pe pupitru. Asta nu e parlamentar ! asta nu se face !

— Ce e ?… ce e ?… şi un cerc simpatic începe să se strîngă împrejurul ministrului, care spumează de ciudă.

— Mi s-au prăpădit notele ! mi le-a sustras opoziţia desigur ! Asta nu e leal ! N-am dormit o noapte întreagă ca să mi le aranjez, şi poftim ! Domnii din opoziţie mi le sustrag ! Astea sunt farse neomenoase !

În timpul acesta, domnul Urdăreanu ia cuvîntul :

— Eu, domnilor senatori, aş fi avut multe de zis în chestia comunală, dar fiindcă mi s-au prăpădit notele…

— Şi dumitale ? întrerupe ministrul. A! atunci e o sistemă : s-o ştim !

— Dar cine poate să le fi luat ? adaogă ministrul privind fulgerător pe un senator din opoziţie care zîmbeşte în faţă-i şi care-i răspunde dînd din umeri :

— Ştiu eu ?

— D ta, desigur. Fii bun şi dă-mi notele ! nu umbla cu mofturi de-astea. Astea sunt glume puţin parlamentare… În nici un parlament european nu se fac astfel de farse !…

— Dar, domnule ministru, îţi jur ! şi toată lumea începe să rîză.

— Atunci desigur d-ta, zice ministrul cătră un altul.

— Pe onoarea mea !

Asupra acestora, i.p.s. sa mitropolitul, atras de aglomeraţia de dinaintea băncii ministeriale, se apropie cu zîmbetu-i sfînt şi împăciuitor :

— Ce e, taică ?

— Înalt prea sfinţite părinte, mi-au luat notele ; cine ? cine ?

— De ! ştiu eu, taică ? eu am demisionat de acu, nu mai m-amestec în politică.

— A! strigă atunci ministrul văzînd pe Costache uşierul, cunoscut pentru nestrămutatele lui principii liberale. A! infam colectivist ! tu mi le-ai luat ?

Şi se repede roşu ca focul, apucă pe adversarul său de piept şi-ncepe să-l zguduie cu putere :

— Astea vi sunt mijloacele de luptă ? Notele ! Dă-mi notele ! Am lucrat o noapte la ele ; dă-mi-le înapoi că te zdrobesc.

— Să n-am parte de ochii mei, coane Alecule ! Să n-apuc să mai văz pe liberali la putere, dacă le-am văzut măcar !

Ministrul aruncă departe pe Costache şi se-ntoarce bufnind la banca ministerială. Tocmai atunci, iată şi conul Lascarache, prezidentul consiliului, reintră, venind de-afară în bancă.

Ministrul de externe începe să povestească istoria notelor pierdute prezidentului, care-l ascultă distrat jucîndu-se cu un mototol de hîrtie. D. A. Lahovary îşi aruncă ochii la mîinile prezidentului, şi oroare ! ce vede ?

La moment îi smuceşte mototolul şi-l desface cu o mişcare febrilă. Ce era ? Un fragment din faimoasele note, fructul unei nopţi întregi de studiu, un fragment cu care conul Lascar rămăsese în mînă ghemuindu-l şi mototolindu-l din distracţie.

— M-ai nenorocit, coane Lascarache ! exclamă exasperat ministrul de externe. Mi-ai prăpădit notele !

— Îrracan de mine, bre omule ! răspunde prezidentul. Da eu stric ? Mata de ce nu ţi le păstrezi noatele şi le laşi de se tîrîie de colo pînă colo ? Iaca, vezi ! Se-ntîmplă de degrabă pune mîna omul pe orice petică îi iese-nainte ! Amu, potriveşte şi mata discursul cu aiestea care au rămas. De unde să le mai luăm pe celelalte ?

Moftul român, 1893, nr. 9

July 7, 2010July 7, 2010 by ValiVE Categories: Caragiale 3 Comments