Blaga

Psalm dragostei

E încă în mine greul pietrelor, dintre cari
m-am ridicat când zi s-a făcut.
Dragoste, împrumută-mi tu uşurinţa
cu care norii albi umblă-n azur peste abisuri
şi graţia fără fiinţă a verdelui, frunzelor.
Simt încă în mine greul pământului şi deznădejdea
lutoasă. În mine tânguitoarele nopţi.

Neguri mai stăruie-n gând
şi tălpile fără de voie mai prind rădăcini
pe drumuri neprietenoase.
Din trecut câteodată mai vine un vânt.
În ceasurile desprimăverii, dragoste,
în ceasurile-acestea, ce singură tu le numeri,
căci numai tu nu ai amintirea
marilor întunecimi,
fă să uit cumplita povară
a văzduhului negru, ce-l port pe umeri
şi dă-mi tăria dea suporta
bucuria eliberării.

Ceas

Tîrziu, pe la ceasul amărăciunii, cînd am
văzut că-n zadar
cuvintele toate mi le-am rostit,
că pînă la tine înţelesul lor n-a mai ajuns,
în noapte-am ieşit.

Crezusem, vai, cu tărie
că niciodată sfîrşit nu va fi.
Ţi-am spus uneori: ia sfatul vestalelor
dacă flacăra vrei s-o-ntreţii.
Ţi-am zis alte dăţi: vezi tu jeraticul,
truda în vatră?
Din fumul albastru ce iese
Mereu cerul se ţese.

Bănuiesc că ai stat încă mult timp la
masă, în jale
cu capul în mîini,
cu privirea pierdută-n ocoalele tale de vis.
Bănuiesc că nici astăzi nu-ţi este uşor
în cetatea cu punţile trase.
Pentru ca vinul lăsat, printre cele rămase,
nimeni să-l bea,
toarnă cenuşă-n ulcior.

Caut nume

Caut nume – fie-o mie –
să-ţi arăt ce-mi eşti tu mie.

Noaptea-mi eşti, când dormi în casă,
inul lunii şi mătasă.

Ziua, pentru alte feţe
caut grai, să te răsfeţe.

La alegerea de nume
las mireasma să mă-ndrume

şi aroma ce te-ngână
anu-ntreg şi-o săptămână.

Nume dulci şi nume-amare,
mulcome sau sunătoare,

le culeg din ceas, din cale,
nume multe cum sunt ale

florilor, suratelor:
arderea păcatelor,

mângâierea apelor,
slava nestematelor,

suferinţa zorilor,
iureşul culorilor,

bucuria sfântului,
lamura pământului.

Blaga langa un pahar cu lapte

Frumoase maini

Presimt:
frumoase mâni, cum îmi cuprindeţi astăzi cu
căldura voastră capul plin de visuri,
aşa îmi veţi ţinea odată
şi urna cu cenuşa mea.

Visez:
frumoase mâni, când buze calde îmi vor sufla
în vânt cenuşa,
ce-o s-o ţineţi în palmi ca-ntr-un potâr,
veţi fi ca nişte flori,
din care boarea-mprăştie – polenul.

Şi plâng:
veţi fi aşa de tinere atunci, frumoase mâni.

Prezenta ta

Te-ntrebi adesea îndoita care-i tîlcul
intrarii tale-n sfera mea.
Sa fii as vrea nemultumita de raspunsul
pe care apa-n murmur ti-l va da.

Adaos de lumina la caratele amiezii
si enigmatic spor la tot ce e ascuns,
sa fii de fata – împlinire lipsei
launtrice – mi-ar fi de-ajuns.

Prezenta ta rascumpara un continent iubit,
ce adineaori a cazut învins,
ca un carbune într-o apa
pentru vraja stins.

Extaz

O ora între-abis si umbre
la rascruci de veac si teama,
o ora prelungita-n slava
mi te-a dat, ca-n vis, în seama.

Promisa tu, în dar luata,
fii ureche si asculta:
puternic vine foc din tine,
freamat nou si sete multa.

Ah, bucura-te si vegheaza,
tu, edenica-ntrupare!
Vrajit un munte în amiaza
se apropie de-o floare.

De dimineata

Pentru ca dimineata asta vine dupa o noapte nedormita…

… cand ma trezesc din amorteala in gand cu Blaga si cu o urma de brate care n-au existat niciodata in juru-mi.

Nu-mi presimti?
Nu-mi presimţi tu nebunia când auzi
cum murmură viaţa-n mine
ca un izvor
năvalnic într-o peşteră răsunătoare?

Nu-mi presimţi văpaia când în braţe
îmi tremuri ca un picur
de roua-îmbrăţişat
de raze de lumină?

Nu-mi presimţi iubirea când privesc
cu patima-n prăpastia din tine
şi-ţi zic:
O, niciodata n-am vazut pe Dumnezeu
mai mare!?

Tamaie si fulgi

Lumini scăpate din cuptor se zbat între pereţi.
Şi trupul moale ca de în curat
şi părul ţi l-ai uns peste-o cadelniţă-n tămâie,
fir de fir,
ca să miroşi la fel c-un patrafir.

Prin sat trec sanii grele de tăceri.
Cu genele ghicesc poteca sărutărilor de ieri.

Fulgi moi şi graşi îmi troienesc
în pace lumea ca de scrum,
şi fulgi de-aramă azvârliţi din cer
par clopoţeii atârnaţi
de gâtul paşilor de cai pe drum.

Ciobanii întârziaţi pe uliţi simt
ca cei cari s-au culcat
au clipe de tămâie şi de in
curat.

Curat.

Glas în paradis

Vino să şedem subt pom.
Deasupra-i încă veac ceresc.
În vântul adevărului,
în marea umbr-a mărului,
vreau părul să ţi-l despletesc
să fluture ca-n vis
către hotarul pământesc.

Ce grai în sânge am închis?
Vino să şedem subt pom,
unde ceasul fără vină
cu şarpele se joacă-n doi.
Tu eşti om, eu sunt om.
Ce grea e pentru noi
osânda de a sta-n lumină!

The spring of the night – Blaga

 
You beautiful,
your eyes are so dark that night
when I lay my head on you knees
it seems, that your eyes, deep eyes, are the spring
from which silently falls the night over the valleys
and over the mountains and over the plains,
covering the earth
with a sea of darkness.
That’s how dark your eyes are,
my light.

MAY GIVES ITSELF WITH SWEET ABANDON

 

by Lucian Blaga

We shall remember once, too late,
This simple happening, so fine,
This very bench where we are seated,
Your burning temple next to mine.
From hazel stamens, cinders fall
White as the poplars that they land on,
Beginnings want to be fecund,
May gives itself with sweet abandon.
The pollen falls on both of us,
Small mountains made of golden ashes
It forms around us, and it falls
On our shoulders and our lashes.
It falls into our mouths when speaking,
On eyes, when we are mute with wonder
And there’s regret, but we don’t know
Why it would tear us both asunder.
We shall remember once, too late,
This simple happening, so fine,
This very bench where we are seated
Your burning temple next to mine.
In dreams, through longings, we can see-
All latent in the dust of gold
These forests that perhaps could be-
But that will never, ever, grow.

Amintire – Lucian Blaga

Unde eşti astăzi nu ştiu.
Vulturii treceau prin Dumnezeu deasupra noastră.
Alunec în amintire, e-aşa de mult de-atunci.
Pe culmile vechi unde soarele iese din pământ
privirile tale erau albastre şi-nalte de tot.
Zvon legendar se ridică din brazi.
Ochi atotinţelegător era iezerul sfânt.
În mine se mai vorbeşte şi astăzi despre tine.
Din gene, ape moarte mi se preling.
Ar trebui să tai iarba,
ar trebui să tai iarba pe unde-ai trecut.
Cu coasa tăgăduirei pe umăr
în cea din urmă tristeţe mă-ncing.