Citesc această carte cu fiecare fibră a auzului meu (e audio pe VOXA pentru că nu mă mai țin ochii și nu pot suporta nici vocea sintetică). E atât de dificilă încât o citesc câte puțin în fiecare zi pentru că mai mult nu pot, nu mă ține stomacul. E atât de multă simțire în ea încât îmi pare că personajele sunt aproape nebune de sentimente, de trăiri, de traume și de durere, fie ea fizică, sufletească sau amândouă în același timp. Uneori devine atât de chinuitoare încât vrei să o arunci cât mai departe, că realizezi pe parcurs cât de masochiști sunt unii cu alții, dar realizezi că și tu, cititotule, ești, la rândul tău, un masochist pentru că vrei să afli ce se mai petrece în carte, dacă vor fi capabili să accepte starea de fapt și neputința în fața răului, vei descoperi că vei accepta automutilarea fizică ca formă de autoreglare emoțională pentru că simțămintrle sunt atât de puternice încât pot face implozie și rănile fizice sunt ca o supapă slăbită pentru a reduce presiunea interioară.
Cartea pare a fi scrisă cu sufletul, de parcă sufletul ar fi avut degete și și-ar permite să scrie un testament al sentimentelor după care ar vrea să dispară. Uneori pare neverosimilă din cauza întâmplărilor narate, par a fi prea multe întâmplări traumatizante pentru un singur suflet, dar i se iartă cărții atâta timp cât își duce la capăt linia dramatică și descrierea amănunțită a stărilor prin care trec personajele.
Nu am să scriu despre personaje, ele nu pot fi înțelese până nu este parcursă cartea. Ea nu conține prea mult dialog, unele din personaje sau chiar naratorul, care devine un soi de personaj de fundal, își permit să observe și să povestească, fiecare cu propria viziune a întâmplărilor, fiecare cu propriile trăiri, fiecare cu disponibilitatea lui de a înțelege ce trăiește celălalt.
Cartea asta a fost o lecție pentru mine, o lecție de prietenie, o lecție a durerii și traumei, a răului adânc înrădăcinat camuflat în iubire, a suferinței, a alinării, a alienării mintale care duce la autodistrugere, a sentimentelor profunde și necondiționate, a înțelegerii faptului că celălalt are voie să se exprime pe el însuși așa cum simte, a acceptării că niciodată nu vom fi de ajuns în ochii noștri până până când nu acceptăm viziunea obiectiv-subiectivă a celorlalți asupra noastră.
Și eu m-am întrebat mereu de ce eu, de ce sunt acceptată, de ce sunt urâtă sau iubită, de ce atâta durere, de ce se apropie oamenii de mine, de ce mă acceptă așa cum sunt când o întreagă copilărie mi s-a spus că nu e bine ce fac, ce gândesc, cum mă port și cine sunt. Cartea mi-a explicat prietenește de ce, iar eu sunt datoare să înțeleg, mi-a mai alinat câteva din păcatele personale.
Valentina Vitan 