ȘI…

Și încercam să mă întrezăresc și eu printre cei mulți.

Între ei eu nu mai eram dumnezeul atoatefăuritor;

Eram doar o habarnistă mică și pricăjită,

Uitată de timp și de timpuri moderne, în orașul de hârtie

În care încă locuiesc cu chirie.

Visam să dau din coate zâmbind alene

Și fluturând din aripile genelor cu patimă;

Și uite cum am sfârșit rozându-mi unghiile din carne

Și sângerând în borcane pline de perle sperând să le colorez în roșu.

Nu s-a putut! Ironia mă persifla continuu până m-am ascuns

Cu capul în asfalt ca un struț robotizat.

Ha! Ha! Ha! Și tot ironia mă salvează!

Acum pot să cred că zbor peste capetele încoronate,

Dând câte un șut la întâmplare în semn că “V-am spus io!”

Și-apoi înotând în aer ca prin apă

Cu gândul că poate mă prinde careva de picior

Și se răzbună pe mine.