Lui Iulian.
Ca și mine, și tu-ți ridici trupul pe trepte,
Urcând amețit, amețind, amețitor,
Cu pașii îndoiți din genunchi, până sus, pe treapta superioară,
Unde ai să respiri adânc, a oboseală și plictis,
Numărând în gând zecile de trepte parcurse cu piciorul… în gând…
Ridiculizând mulțimea de pantofi
Pe care i-ai fi putut purta dscă i-ai avea cu tine.
Acum purtăm ghete amândoi,
Și treptele-mi par inegale, la fel ca respirațiile,
La fel ca încordarea care dă semne de dezacordare,
La fel ca orele, și minutele, și tactul pe care l-ai bate la birou… dacă ai fi acolo…
La fel ca pașii îndoiți pe scări circulare, blestemând în gând fiecare moment de împiedicare…
Aproape te-am ajuns. Mă țin de balustradă să nu o iau de la capăt;
Aș fi extrem de furioasă dacă ar fi să o iau de la capăt.
Abia te-am ajuns! Sau… mă rog, visez să te fi ajuns…
În mintea mea neînsemnată, în orgoliul meu aflat în continuă creștere…
Valentina Vitan 