NU RĂSPUNDE!

NU RĂSPUNDE!

Taci! De pe buze să nu-ți iasă vorbă.
Să stai s-asculți cuvinte ce te dor,
Să fii convins că doar așa vei ști
Să strigi, să țipi, să urlii, să distrugi…
Tot ce te chinuie și dăinuie în tine,
Strigătul ultim ce îți stă pe suflet,
Și tu să taci umil, să doară tot mai tare,,
Șă-nghiți și nodul ce îți stă pe limbă…
Și să nu miști un mușchi, să simți
Până în ultimele fibre din ființa-ți crudă.
Și de ce doare? De ce te tot frămânți?
Că nu poți spune tot ce glasul mut oprește?
Să simți cum animalul mai tare chinuiește
În tine neputința, și tot nu spui nimic!
Tu ai ales să taci, să-nduri, să muști din tine!
Din ochi îți ies văpăi prea pline de povești
Ce ard în vintre patima cuvântului nespus,
Să doară-ncet, să crească tot mai mult
Cât timpul îl mărește, se lărgește…
Și tu să taci! Să nu răspunzi! Să rabzi!
Să strângi din dinți, să n-ai cuvinte multe,
Și-apoi să râzi ca un nebun de dor și chin,
Și tot să doară mai puțin..
Și să dispară de parcă n-ar fi fost.
Să ști că trec doar minute și-o să mori,
Dar nu cu chinu-n suflet. Va fi să treacă!
Și o să tot plângi. Tăcut. Tot mut. Fără cuvânt.
N-ai spus nimic și, totuși, ai spus tot
În sinea ta, dar tot știut de tine;
Orgoliul ți-e pătat, dar ai ales să taci,
Căci ai știut atât să faci: doar să fi mut…
Și iar va trece tot, ca altă dată,
Și-ai să zâmbești mereu, slab, amintindu-ți,
C-a fost un scurt moment de isterie
În lungul drum des presărat cu hopuri.