Între atâtea griuri și cartoane
Ce zac în maldăre de resturi și gunoaie,
O singură culoare îmi luminează ziua:
E liliacul meu de la fereastră
Ce cu curaj își cântă strălucirea,
Deși prea mult din soare el nu prinde.
Și-mi stau din diminețile, devreme,
S-admir opaițul violaceu din umbră;
Eu știu că înflorește pentru mine,
Dacă peste gunoi și izuri visează să impună.
Îi vreau adulmeca chiar și culoarea,
Îi știu cu mintea fiecare ram,
Iar de mă prinde în mreje întristarea
Îmi e de-ajuns ca-n minte să îl am.
E falnicul străjer al nemuririi vieții,
Dar va usca și el curând, o știu,
Culoarea violacee-a dimineții
Și-am să îmi amintesc mereu de el
Așa cum vreau să-l visez în zori.
Am să-i aștept un an, iar, înflorirea,
Și-am să-mi alin din diminețile prea gri,
Căci doar așa am să-mi adun și eu din anii
Ce între resturi și cartoane mă știu a viețui.
Valentina Vitan 