A nins! A nins cu beții de apă peste frunte
Și-am mers râzând de bucurie;
Nu priveam pietrele pe care călcam, deși mă usturau tălpile,
Iar degetele mă furnicau amorțite de frig.
Am parcurs așa un drum lung, știu doar că îmi număram pașii,
Desculță fiind de atâta respirație rece.
Spatele încovoiat nu mă lăsa să văd dincolo de drum,
Ninsoarea devenise parte din mine, eu ningeam pământul cu fulgi de apă,
Peste care aruncam priviri frugale ca să pot înainta.
Setea mă oprea, nodul din gât mă țintuia lângă zidul cimentuit al blocului turn;
Visam la apă… și-afară ningea cu fulgi din mine…
De-odată gerul s-a întețit și m-am învelit cu zăpadă;
Era cald sub ea, aș fi vrut să hibernez odată cu fluturii,
Dar ei au zburat din calea mea de frig și de durere,
Și-atunci am știut că ninsoarea nu îmi e totul,
Și n-am mai vrut să visez decât la primăvară.
Valentina Vitan 