INFINITUL SPRE SFÂRȘIT

Galopând spre infinitul cerului, am oftat,

Semn de bucurie și de alint;

Nu era nimeni cu mine,

Puteam alege fiecare luminiță din zbor

Fără să mă doară brațele de oboseală.

Am ales să le las acolo

Și să le mângâi măcar cu privirea.

Timpul se târa din clepsidra spartă către marginea mesei,

Unde am așezat pâinea prăjită cu unt și sare

Și o cană cu ceai fierbinte din care se înălțau aburi străvezi;

“Uite, așa se formează stele”, mi-am zis,

Și am suflat mai tare pe deasupra cănii ca să grăbesc stelele să se nască.

Apoi am țipat din tot universul până mi-au amorțit mâinile.

Îmi era teamă de moștrii de sub pat,

Dar i-am eliberat promițându-le Raiul

(De parcă Raiul îi primește pe toți că așa vreau EU),

Și-atunci mi-au apărut pe piele urme de unghii,

Semn că încă mă caută întunericul.

Prefer Negrul de Sus, cosmosul e rece,

Întunecimea de Jos e incandescentă și lasă urme adâmci;

Sau, poate e mai bun orașul acesta, în care lumina îmi arde retina,

În care praful îmi usucă ochii și-mi prăfuiește văzul;

Mai bine cunosc întunericul în mijlocul luminii,

Cunoașterea necunoscutului îmi ia o veșnicie,

Iar infinitul meu e aproape terminat,

O altă viață…

Să-mi iau mai bine micul dejun, ceaiul e rece deja.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s