NU…

Nu văd nimic…

în afară de lumina mioapă a unui bec ce abia își pâlpâie

viața trecătoare.

Nu aud nimic…

în afara apei care curge, picătură cu picătură,

lovind pereții de porțelan ai ceștii de ceai

uitată murdară pe verandă.

Nu simt nimic…

în afara corpului meu ce zace afundat în salteaua moale.

Nu cred nimic…

în afară de faptul că timpul trece lent…

Nu gândesc nimic…

decât că mi-aș dori să mă amestec cu ploaia

și să adap din mine plantele.

Să fiu picătura.