***

Porii zidului transpiră spasmodic sudori care udă plăgi vechi, deschise;

Prin ele sângele țâșnește bucuros de libertatea câștigată,

Ca mai apoi să moară închegat de nerăbdarea ideii de viață.

Un ultim pas și apa ploii va șterge amintirea bucuriei;

Clișee în alb și negru apar în fața ochilor,

Clișee prin care se vede conturul vag negru al unui corp trasat

Pe marginea lumii, legat prin vene și nervii de ea.

Mirat de însemnătarea morții în viața de care nu vrea să se despartă,

Își duce clipa dincolo de limita traiului,

Rămânând mirat până la propria moarte, temător de neștiut,

Uitând că a murit câte puțin in fiecare moment al fiecărei zile.

“Să construim pe îndelete fabrici de carne,

În care sângele să rămână captiv și trist,

În egoismul sinelui la viață, putem să ținem prizonieri chiar îngeri.”

Dar nu era cale de întors!

Vestigii uitate în care încă bântuie fantomele sângelui vărsat

Se văd la marginea uitată a cetății.

Carnea e liberă, sângele încă visează libertăți câștigate cu prețul morții,

Ca să moară și el închegat de speranță.