SUNT O SALCIE PLETOASĂ

SUNT O SALCIE PLETOASĂ

Sunt o salcie pletoasă, crescută lâng-o bancă, într-un parc;
În fiecare ram ce-mi curge în cascadă,
Se află câte-o frunză învechită,
Ce va așterne țesut, covoare de celule din lumină.
Fac umbră ierbii, dar pe trup îmi cresc ciuperci din spori
Pe care mușchi și mucegaiuri devin hrană;
Asfaltul dimprejur îmi arde rădăcina,
Chiar dacă afară-i soare, chiar dacă afară-i ger.
Vin uneori copii să-mi rupă crengi,
Crezând că, poate mâine, îmi vor crește noi;
Dar nici natura nu știe să mă-nalțe…
Să cresc semeț… să nu mă rup ușor.
Umorul îmi e viața, amorul… l-am uitat;
Din micii muguri-flori ce cad peste bordură…
Se irosesc cu vântul… poate vor naște-n zori,
Un alt SUNT, unul nou, deși viața-i perenă.
Nu știu decăt visa liniști fără de vină,
Căci vina mea eternă e capul meu plecat,
Mă-nalț spre cer cu viață, durere și dorință,
Și cresc mereu visănd la cerul prea înalt.