MIRAJUL DEȘERT

Mă aflu între inundație și secetă;

Cu gura udă de arșița nisipului,

Privind cu jind la mirajul insulei de apă din mijlocul oceanului deșert…

Apa îmi seacă măruntaiele, apoi le sfărâmă în fragmente secate,

Iar soarele devine din ce în ce mai pătrunzător.

Îmi e sete…

Îmi e torid de sete de răcoare…

Pielea arsă descoperă țesutul crud inundat de sudoare,

Sângele îngheață uimit de incertitudinea pătrunzătoare a soarelui.

Uite, duna aceea! Aceea care adumbrește mirajul!

Ascunde un oraș de sticlă sub care curge apă…

Și sânge… Un corp viu prin care se văd vene și nervi

Și care pare a respira în voie aerul cald…

Același care, acum, îmi arde plămânii,

Același care injectează focul în vene.

Rușinoasă de setea mea mă afund în nisip și dorm…

Somnul lung al temerii,

Al chipului încremenit de lipsa vitalității…

Și aștept să vină ploaia. Aștept!