Leneș, molcom, se varsă timpul în clepsidră
Iar eu mă uit la tine cum dormi; nimic nu te trezește,
Nici chiar zgomotele orașului.
Dimineața asta are iz de jazz cântat la pian, trompetă și saxofon
Acompaniate domol de o voce de femeie lascivă
Pe a cărei buze abia se lasă pronunțate cuvintele
Ca mai apoi să le îngâne.
Mă simt ca într-un film în alb, negru și tonuri de gri
În timp ce-mi beau ceaiul de ghimbir și scorțișoară cu miere.
Lumea de jos forfotă de agitație,
Sirene se aud printre claxoane și voci, larma crește,
Iar eu, cu ceaiul încălzindu-mi mâinile, deși în cameră e cald,
Mă așez să o privesc; încă nu vreau să te trezesc.
Visez să îmi trăiesc momentul din clepsidră.
Nu te mișca, nu-mi deranja senzația de cenușiu,
Las-o să curgă lin, nu vreau să îmi umpli dimineața cu mișcările tale,
Mai lasă-mă să îți aștept trezirea încă un ceas.
Căldura din cameră mă face să mă destind
Și încep să mă mișc pe ritmurile muzicii
Uitându-mă, din când în când, cu teamă că te vei trezi.
Te rog, mai acordă-mi încă un răgaz de fericire până la trezirea ta,
Dă-mi voie să îmi fie dor de tine treaz…
Acum mi-e dor de tine dormind.
Nu îmi strica plăcerea de a te ști vulnerabil
Cât timp îmi beau ceaiul și îți privesc goliciunea printre gene
În timp ce orașul își vede de viața lui fără noi.
Valentina E. Vitan 