zidul ce imprejmuiește strada pe care ne aflăm
e ca un ostaș cu rădăcinile în asflat,
mereu cu baioneta la picior;
de atâta timp stă acolo că oamenii l-au pictat cu grafitti,
oamenii au plantat flori în jurul lui,
oamenii au montat gard ornamental și tufe de caprifoi.
zidul ce împrejmuiește strada pe care ne aflăm
oglindește în el bătălia căderii și a construcției,
a zadarnicit sute de planuri de distrugere în masă,
mii de planuri de construcție în timp,
ba chiar a caștigat și războiul cu timpul,
când pâlcuri de minute se îmbulzeau să descopere cealaltă lume
curioase să înțeleagă ce e de dincolo;
s-a opus crescând impunător în calea lor,
purtând semeț suliți de sticlă
menite să rănească și să sângereze
fiecare secundă al fiecărui minut care ar fi trecut pe deasupra lor.
zidul care împrejmuiește strada pe care ne aflăm nu are poartă;
ne mai zâmbește ironic din când în când
lăsându-ne să înțelegem că nu există nimic în afara lui,
că singurul dumnezeu e el, unicul care protejează de călăi nevăzuți,
singurul paznic al zilelor și al nopților noastre sigure.
uneori cred că îi plătim siguranța cu libertatea noastră,
însă gândul dispare ca orice alt gând fără importanță.
vreau siguranța zidului meu,
cel care mă apară de rău, cel care îmi trasează viața în simplitatea.
știi? uneori îi duc flori de caldarâm și el se uită la mine…
surâzând cu subînțeles, apoi mă întorc la casa mea,
de pe strada mea, cea împrejmuită de zid…
de protecție…
de protecție.
Valentina Vitan 