Aș vrea să îmi dau voie să trăiesc dincolo de începuturi,

Să vibrez dincolo de încăpățânările mele,

Să mușc din viață până la sânge și să râd cu lacrimi de bucurie.

Gândul vârstei târzii mă bântuie continuu,

Și nu se-mpiedică de remușcări și netrăiri,

Devine totul când văd zorii florilor ce cresc cu mult curaj,

Sunt mult prea crude să își simtă neîmplinirea…

Dar eu… uscat trunchi de copac, mă las bântuită de neputințe.

Frica ce macină sufletul și îl reduce la un simplu oftat,

Negarea dreptului de a visa la noi începuturi…

Cuget prea mult… strivesc continuu pași ce ar fi vrut să vină,

Amari de mine, opriți în drum și-ntorși la vatra-mamă.

Simt că nu merit bucuria zorilor mele.

Mi-s prea uscată.

Puțin și-am să cad la primul vânt.

Trăiesc inert, plictisitor de mărginită din propria-mi voință.

Îmi strig ajutorul și sper c-am să-l găsesc.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s