Aș vrea să îmi dau voie să trăiesc dincolo de începuturi,
Să vibrez dincolo de încăpățânările mele,
Să mușc din viață până la sânge și să râd cu lacrimi de bucurie.
Gândul vârstei târzii mă bântuie continuu,
Și nu se-mpiedică de remușcări și netrăiri,
Devine totul când văd zorii florilor ce cresc cu mult curaj,
Sunt mult prea crude să își simtă neîmplinirea…
Dar eu… uscat trunchi de copac, mă las bântuită de neputințe.
Frica ce macină sufletul și îl reduce la un simplu oftat,
Negarea dreptului de a visa la noi începuturi…
Cuget prea mult… strivesc continuu pași ce ar fi vrut să vină,
Amari de mine, opriți în drum și-ntorși la vatra-mamă.
Simt că nu merit bucuria zorilor mele.
Mi-s prea uscată.
Puțin și-am să cad la primul vânt.
Trăiesc inert, plictisitor de mărginită din propria-mi voință.
Îmi strig ajutorul și sper c-am să-l găsesc.
Valentina Vitan 