Mă las pătrunsă de durere ca de cea mai dulce dintre amante.
În prezența ei nu mai există sentimente,
Îmi las depresia să mă așeze pe un făgaș normal,
Să îmi inunde fiecare cotlon al sufletului ca să nu mai simt
Decât durere;
E ca un gust amar care, treptat, pe limbă, devine dulce.
Extazul fericirii a dispărut, entuziasmul durerii e încă prezent
Și îl îmbrățișez până la refuz,
Până când nimic din ce am trăit nu mai există.
O simt, e ca o chitară electrică care îmi sună în urechi,
Distors după distors, nebunesc…
Fiecare acord mă duce la pieire. Și descopăr că nu îmi pasă,
Că nu vreau să știu de gândul lumii.
Îmi trăiesc durerea până la refuz, cu nesaț, nebunește,
Dependentă de ea. Ruptă de realitate, singura iubită constantă,
Până în ultima clipă. Și ce dulce e!
Valentina Vitan 