Saptamanile astea de carantina au nascut in mine furtuni de bine. Am fost luata cu multa indrazneala pe sus de oameni dragi si mi-au aratat si cum e sa fii sus, un altfel de “sus” decat ce stiam eu ca e. Imi e greu sa stiu cum va fi jos din nou. Se spune ca atunci cand esti sus nu e indicat sa te uiti in jos ca te apuca ameteala, iar eu exact asta fac. Poate si din cauza ca nu vreau sa uit cum e sa fii jos, sa iti uiti temelia.
Iubesc tot ce mi se intampla, volumul meu prinde contur, sunt oameni care au atat de multe ganduri de bine pentru mine incat ma sperie tot si am tendinta sa fug si sa ma ascund. Ma incanta toata atentia lor, ii simt sinceri si adevarati, departati fizic, dar cat se poate de reali si de “langa” mine, iar eu vreau sa fug.
Asta noapte am dormit zambind de incantare. Volumul e harcea-parcea, atat de mult entuziasm am in mine ca n-am mai avut rabdare sa il aranjez, sa iau pagina cu pagina. Am corectat tot, dar el e asezat rau. Am o postfata in lucru, am coperta, am motto-ul, am cuprinsul. Mai am nevoie de prefata, de ceva grafica, de aranjarea poeziilor pe anumite criterii… si pentru toate astea trebuie sa ma adun. Primul meu “copil” trebuie sa arate frumos si sa atraga vizual, in primul rand. Abia apoi imi pot astepta critica sa scoata din mine untul. Din pacate pentru mine am avut parte doar de laude, lucru benefic, totusi, m-a ajutat sa il termin, dar am inima indoita. Recunosc ca am si prost concepute, ca din cele 127 de poezii create am ales pe cele pe care le-am simtit mai mult in ultima vreme si care par mai putin a versificatie.
Imi e teama de ce voi intalni pe parcurs si imi e si mai teama de reactiile mele, sunt foarte emotionala si ma manifest din ce in ce mai mult. Si cu cat parcurg drumul asta realizez ca, in ciuda tuturor problemelor pe care le-am intampinat, sunt fericita asa cum sunt acum si voi fi la fel de fericita pana cand voi avea volumul in brate. Fericirea mea nu e atingerea scopului, ci drumul spre acel scop. Si pe cuvant ca imi place tot!
Valentina Vitan 