“Râul din ceruri ne picură în suflet durere”, îmi spuneai,
Și lacrimi de cer ne curgeau din ochi orbiți de tristețe.
“N-ai să mă ai curând.”
Lacrimile ni se împreunau și cădeau pe pământ,
hrănind florile de sub tălpile noastre.
Nicio iubire nu ar exista atât de mult în absența celor care iubesc;
e ca o minciună pe care amândoi o credem,
aceeași minciună pe care chiar și Dumnezeu o crede
din când în când, roșind și el la auzul propriei greșeli umane.
Aproape firav, să nu se spargă clipa,
ne prindem de aripile vântului și ne lăsăm purtați spre nicăieri,
ghidați de Cel ce, încă, ne plânge din ceruri ploaia de pe chipuri.
Și chiar și Dumnezeu își are secretele Lui,
minciuni nevinovate spuse delicat,
să nu-și rănească sufletul care visează.
Valentina Vitan 